Între noi și România, coronavirusul

Ultimele trei săptămâni au surprins mulți români pe drumuri, nu doar în Europa, ci și pe alte continente. Unii plecați cu burse, alții în vacanțe, alți cu diverse proiecte profesionale. 

Toate acestea s-au încheiat abrupt atunci când viața s-a oprit, cu scrâșnetul și inerția unei mașini care rulează cu viteză pe autostradă atunci când apeși pe frână brusc, pentru a evita un accident. 

Unii români au decis să revină în țară și s-au luptat să găsească zboruri care să îi aducă, totuși, acasă, într-o cursă contra-cronometru cu granițe care se închideau de la o zi la alta și zboruri care dispăreau fără avertisment. Alții au preferat să rămână departe de casă și să aștepte, pe termen nedefinit, până când lucrurile încep să revină la normal. 

***

Ana Iuga era în Paris cu o bursă care trebuia să dureze, teoretic, o lună. A plecat pe 26 februarie din România. La jumătatea lunii martie, președintele Franței, Emmanuel Macron a anunțat că se închid școlile și universitățile. 

Ana a decis să revină în țară cât mai repede cu putință. 

Pe 14 martie a încercat să schimbe biletul de avion de la Tarom. A reușit, după multe insistențe. Europa era încă deschisă, dar panica se instalase deja: 

„Zborul a fost hiper plin, nu era loc să arunci un ac, în aeroport oamenii se călcau în picioare ca să-și lase bagajele, mai ales cei care plecau în nordul Africii. Era o nebunie, și toată lumea era speriată. Am reușit să mă văd cu o cunoștință care pleca cu un alt zbor în același timp, eu aveam mănuși și n-aveam mască, eu i-am dat dat mănuși, ea mi-a dat două măști și așa ne-am simțit noi mai în siguranță cumva.”

La întoarcerea în țară, însă, a constatat însă că autoritățile române erau deja depășite de situație. În aeroport, în înghesuială și haos, după ce a semnat o declarație pe proprie răspundere în care anunța de unde a venit, i s-a recomandat, atât ei cât și celorlalți călători, să ajungă acasă cu transportul în comun: 

„În declarație era o rubrică în care trebuie să completăm cum ajungem acasă, și n-am pus nimic, nu știam ce să spun. Când mi-a venit rândul, mi-au spus: «A, păi aveți autobuz, metrou, taxi, vă descurcați.» A fost horror să mă gândesc că toți oamenii ăia care veneau în București de peste tot iau autobuzul și metroul și așa ajunge virusul peste tot. Până la urmă am luat și eu autobuzul, că nu se mai găseau taxiuri în aeroport. Și mi-am dat seama că mulți din călătorii care veneau atunci cu avionul erau la liber în oraș.”

Ana a intrat în izolare după ce a revenit acasă, după nenumărate telefoane la medicul de familie și la DSP. Zi de zi, un echipaj de poliție vine să o verifice. O sună, iese la balcon și le face cu mâna. 

***

Lucrurile nu au fost la fel de simple pentru Jules Mirică, pe care haosul a prins-o într-o vacanță în Japonia, programată de mai bine de un an. Era acolo de două săptămâni când zborul ei de întoarcere în București, care avea escală prin Munchen, a fost anulat de Lufthansa: 

„Am mers la aeroport și am reușit să îi conving să îmi dea un alt zbor din Frankfurt către București. La două zile am aflat că România și-a închis granițele pentru Germania și Franța. Le-am propus tot felul de soluții, să mai fac o escală din Germania în altă țară și apoi spre România. Nu puteau să-mi ofere nimic. Am început să dau mailuri la ambasada din Tokyo. Primul răspuns a fost să îmi caut singură alte zboruri pe internet. Ceea ce făcusem și găsisem trei soluții, dar la niciuna nu aveam vreo siguranță că n-o să rămân blocată în tranzit. Mă întrebau de ce nu mă descurc singură din Germania, până când le-am dat link cu știrea cum că România a închis granițele. Cum adică să mă descurc?” 

Pentru că nu reușea să găsească o soluție prin care să ajungă înapoi în București din Frankfurt, a încercat să sune inclusiv la numărul Telverde pentru turiști aflați în dificultate din cauza coronavirusului. Soluția propusă de operatori? Să găsească o metodă pe cale terestră: 

„Mi s-a sugerat să îmi cumpăr o mașină din Germania și să vin cu mașina în România. În condițiile în care eu n-am carnet. Nici ambasadele din Berlin și din Bonn nu m-au ajutat cu absolut nimic, îmi tot spuneau că nu au ce să mă ajute, că singura modalitate de a ajunge acasă e pe cale terestră, dar nu îmi explicau exact cum să fac asta și nici autobuzele, nici trenurile nu mai mergeau. Poate dacă aș fi luat-o pe jos aș fi reușit să ajung acasă.” 

În cele din urmă, a reușit să-și rezolve singură problema: a găsit un zbor din Frankfurt spre București cu escală prin Amsterdam. În discuțiile cu autoritățile române, nimeni nu a menționat niciun zbor de repatriere. 

***

Pe alți români, închiderea granițelor și suspendarea zborurilor i-a prins însă în locuri mult mai periculoase. Daniel Tudor era, împreună cu prietena lui, în Goa, India, în momentul în care s-a anunțat lockdown-ul care a dat naștere uneia dintre cele mai mari migrații din istoria statului indian: din cauza sărăciei și a lipsei de a alimente și condiții de igienă și de trai, mai mult de un milion de oameni au plecat pe jos înapoi la familiile lor, înfruntând autoritățile care, pentru a menține restricțiile de circulație au folosit inclusiv metode violente. Într-o țară cu o toaletă la 1500 de oameni, carantina e un privilegiu pe care nu mulți și-l permit. Nici măcar turiștii. 

Pentru că în supermarketuri nu se găsea mare lucru, Daniel și prietena lui au avut norocul unor gazde drăguțe, care și-au împărțit mâncarea cu ei: 

„Ne-au extins cazarea, ne-au dat din mâncarea lor, am reușit și noi pe parcurs să mai găsim, timid, locuri deschise de unde puteai să-ți iei legume, pâine, lapte, strictul necesar. Câteva zile regimul nostru alimentar a fost pâine cu legume. Și ce au împărțit cu noi oamenii de la cazare, un orez cu un sos de legume, mâncare mai simplă, mai modestă. Supermarketurile au probleme cu aprovizionarea, în multe zone sunt goale. Ne făceam griji însă despre ce urma să se întâmple dacă într-o fază incipientă a acestor măsuri lucrurile erau așa. În zona de sud a Indiei se trimisese deja un pluton militar. Și au existat cazuri de oameni bătuți efectiv pe stradă. Nu ne simțeam în siguranță, ne temeam de măsuri și mai radicale.”  

La telefonul de urgență pentru COVID-19 nu le răspundea nimeni. La consulat li s-a spus să contacteze compania aeriană, dar în momentul în care s-a închis spațiul aerian, companiile au devenit aproape imposibil de contactat. 

În cele din urmă, Daniel și prietena lui au reușit să ajungă în România. Au aflat pe cont propriu de un zbor dinspre Goa spre Varșovia. Din Varșovia spre Budapesta au ajuns printr-un zbor de repatriere. Din Budapesta, autoritățile le-au asigurat transportul până la Vama Borș, de unde, după 10 ore de așteptare în niște corturi insalubre, au fost preluați de DSP, cu mai multe echipaje – câte un echipaj diferit pe fiecare județ traversat. Au făcut 15 ore pe drum, timp în care au existat inclusiv momente în care au trebuit să insiste să fie lăsați să meargă la toaletă: 

„Le-am reamintit de faptul ca avem nevoi fiziologice destul de urgente, și până la urmă au oprit undeva în afara orașului, într-un loc în care nu aveai unde să mergi, ci direct pe carosabil, în văzul tuturor. (…) 

A fost un drum greu, obositor, stresant, dificil. A trebuit să îndurăm destule situații neplăcute (de înțeles având în vedere situația mondială în care ne aflăm), însă cea mai mare umilință, și ostil tratament, l-am trăit aici, acasă, în România (…)”, adagă Daniel, într-o postare pe Facebook în care povestește, în detaliu, cum s-au întors la București. 

***

Pe Marie Iorga și Vlad Zaharescu, lockdown-ul i-a prins în mijlocul unei călătorii de șase luni prin Africa, în Bulawayo, Zimbabwe. Și sunt încă acolo.

„Stăm într-o casă mare, cu o curte, cu încă trei oameni, cu un localnic, o tipă din Columbia și un tip din Peru, care sunt în aceeași situație. Am decis să ne izolăm aici împreună. Ne facem cumpărăturile cu săptămâna. Zimbabwe are probleme mari cu aprovizionarea cu electricitate, se taie curentul câte două zile, am umblat trei zile după gaz să ne umplem butelia. Ei aici trăiesc foarte mult din vânzări pe stradă, și lockdown-ul s-ar putea să îi salveze de coronavirus, dar să îi omoare de foame. Au fost și situații în care strigau după noi «corona» pe stradă.”

Nu au însă cum să revină în România în acest moment, din cauză că nu mai există zboruri, sau, dacă apare câte ceva, costă câteva mii de euro și nu ai cum să știi dacă avionul va decola sau nu: 

„Avem prieteni care au fost întorși pentru că s-a anulat zborul, după ce au plătit un preț extravagant, adică un zbor spre Europa a ajuns și la 5 mii de euro, ceea ce înainte era 7-800 de euro dus-întors. Am fi zburat și noi spre casă, dar din cauza asta, și cu riscul de a rămâne blocați prin vreun aeroport, am decis să rămânem aici. Avem viză pe 3 luni iar președintele a anunțat că, pentru cei blocați aici, viza se va extinde. Dar nu este nici o opțiune să rămâi aici pe termen lung”, spune Vlad. 

Vlad și Marie se consideră norocoși pentru că au rămas într-un loc decent, unde au alimente, o curte mare și companie bună, dar nu sunt nici ei liniștiți: 

„E sentimentul ăla de incertitudine. Nu știi când o să se termine, când ne putem întoarce, unde. Sperăm ca până la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, să găsim niște zboruri. Ni s-a zis că zboruri de evacuare nu se fac momentan, pentru că nu sunt suficienți europeni rămași. Momentan stăm, ne relaxăm, citim. Ne-am detașat cumva de stresul ăsta, că nu știm ce mai urmează și așteptăm să treacă zilele. Măcar nu e iarnă și putem să stăm afară, în curte. Nu putem ieși și nu vrem neapărat o întâlnire cu polițiști din Zimbabwe. Problema pe care ne-o punem e că dacă lucrurile escaladează și aici și oamenii devin disperați pentru că nu mai au mâncare, să nu devină ostili față de turiști.”

***

Cu apelativul „Corona” – referință la faptul că virusul ar fost împrăștiat în toată lumea de albi — a fost întâmpinată și Desiree Halaseh, care a decis să rămână o vreme în Ubud, Bali, până când ia în calcul posibilitatea de a reveni acasă. 

„Într-o seară, când mergeam spre casă, au trecut pe lângă mine niște adolescenți pe un moped și au strigat «corona»”, povestește Desiree. „Eu am plecat din România în august 2019. Am luat un proiect de finanțare care se desfășura în Asia de Sud-Est. Am ajuns pe 21 martie aici, din Thailanda. Am vrut să mă îndepărtez de zona populată și să mă izolez într-un loc în care să am spațiu să ies afară, în grădină, și să am magazine cu mâncare aproape. Am găsit locul ăsta, e bun.” 

În Bali sunt puține cazuri deocamdată. Mulți turiști au plecat acasă, s-au închis majoritatea restaurantelor, dar lumea nu e foarte tensionată: 

„Încă avem libertatea să ieșim în natură fără declarații, e un sentiment că da, sunt niște reguli, din ce în ce mai mulți oameni practică distanțarea socială, centrele comerciale s-au închis, dar nu umblă poliția după tine cu mitraliera sau cu bâta, ca-n India, unde eram înainte să ajung în Thailanda”, povestește Desiree. 

„Eu nu urmăresc ce se întâmplă în România, mi-am rugat prietenii să nu mă bombardeze nici cu meme, nici cu presupuneri de ce o să mai fie. Am fost întrebată dacă mai am de mâncare. Normal că am de mâncare. Suntem în 2020, sunt magazine, există producători care își continuă munca, nu e deocamdată niciun pericol să rămâi fără mâncare. Dar e ciudat, că sunt toate locurile astea turistice complet goale. Era visul meu să găsesc toate astea goale, și n-am crezut că o să se întâmple vreodată și acum s-a întâmplat”, continuă ea. 

Mulți dintre noi nu și-au imaginat niciodată o lume în care avioanele să nu mai decoleze și granițele să fie închise. Pentru românii blocați în diverse colțuri ale lumii, coronavirusul a tăiat, pentru moment, orice posibilă cale de întoarcere în România.

„We will travel again”, spun multe mesaje inspiraționale pe rețelele sociale. Cum, unde și mai ales când sunt întrebări la care va mai dura până când vom putea răspunde.