Întoarcerea în tricolor

Alt militar român a căzut în Afganistan. Acolo ne apărăm țara acum, în deșertul de piatră unde idolii sunt dărâmaţi cu tunul pentru a fi instauraţi alți idoli. Unde oamenii îi ucid pe oameni.

Mădălin Stoica, ultimul dintre ei, este al douăzeci și nouălea român căzut la datorie. Unul dintr-un șir deja prea lung. Cuvintele mari s-au terminat până la el.

Transmisiunile în direct, emoționante, cu filmări ample, bine regizate, au devenit prea scumpe. Articolele pe larg, documentate adânc, nu mai găsesc loc în gazete. Rutina morții pe front, departe de realitatea noastră imediată, a pus gheață pe inimile tuturor.

Nici presa nu insistă şi parcă nici cititorii nu ar mai vrea.

Drăgușanu, Popa, Postelnicu, Bădiceanu, Ciubotaru, Caracudă, Unguraș, Covrig, Petre, Alexandrescu... Cine le mai știe numele? Și acum, Stoica. Din Buzău. Cine îi va mai ști numele?

Caporalul era în patrulare cu un convoi de vehicule MRAP (Mine Resistant Ambush Protected). Mașina ar fi trebuit să reziste la atacul jihadiștilor. Dar n-a rezistat.

Războiul e făcut cu arme care întotdeauna se pot îndoi în fața altor arme. Te duci acolo știind că ai putea să mori și te rogi să nu fii tu acela care va muri, nici colegul tău, cu care stai umăr la umăr, nici cel pe care-l știi doar din vedere.

Te rogi să lovească anonim, în necunoscut, undeva.

Asta e în sufletul soldatului pe front, speranța că nu pe el îl va smulge gheara morții din rând – zice, din mers, soldatul care descarcă dintr-un camion militar coroane de flori și le așază pe treptele bisericii Sfântul Ștefan din Buzău. Zice să nu-i dau numele – e cusut pe piept, în dreapta.

O mașină-capcană a intrat în convoiul românilor. Caporalul Mădălin Stoica a murit. Pe el l-a ales moartea. Alți doi români au fost grav răniți.

Acum, caporalul, înaintat post-mortem la gradul de sublocotenent, e în sicriu, în capela bisericii. Patru soldați, doi la cap, doi la picioare, stau încremeniți în onor, cu armele la piept. Parcă-s de piatră.

Numai pleoapele clipesc, rar, și poate de la acea tresărire minusculă tremură și flacăra lumânărilor. În rest, nici o altă mișcare nu e în capelă, spre seară, cu o zi înaintea înmormântării.

Văduva stă înmărmurită deasupra sicriului și îl privește de mult timp pe Mădălin. Ochii ei par fără viață. Faţa, o pată galbenă, fără expresie, într-o basma de doliu.

Peste sicriul de lemn e așezat un capac gros, cu instalație frigorifică și cu un vizor de plastic. Prin acel vizor își privește femeia, parcă fără să respire, bărbatul ucis în Afganistan.

Câţiva soldați stau la poartă și au grijă să nu fie tulburat priveghiul familiei. Dacă ești un om oarecare, fără aparat foto la vedere, fără curiozități invazive, poți intra să aprinzi o lumânare.

Încremenirea femeii îți toarnă toată durerea ei în suflet. Nu mai e nimic de spus. Nimic de explicat.

Ieși afară să respiri aer curat, să simți umezeala aerului, mirosurile orașului, zgomotele lui. Peste drum, câteva blocuri murdare, cu balcoane strâmbe, făcute din tot soiul de materiale, te scot din transă.

De aici va fi plecat soldatul să lupte în Afganistan. Din sărăcia asta. Și, poate, din cauza ei.

Un drapel cu marginile mușcate de vânt se zbate în aer deasupra cazărmii. Când vântul stă, drapelul cade ca o pasăre împușcată. Apoi, la fiecare adiere, își saltă iar pânza tricoloră în aer.

Comandantul lui Mădălin Stoica, locotenent-colonelul Costel Maftei, întoarce privirea spre geam ori de cîte ori tricolorul învie.

− Mădălin a cerut să plece în Afganistan, zice comandantul, un bărbat încă tânăr, făcut parcă numai din rădăcini împletite, cu grumaz puternic, noduros.

Așa se procedează la noi: depui un raport scris în care spui că vrei să mergi pe front și de ce. Acolo, Mădălin n-a scris că merge pentru bani și eu pot să vă asigur că nu pentru asta s-a dus.

Sau, hai să zicem: nu doar pentru asta. Pentru cine nu trăiește în spiritul armatei, e greu de înțeles că pot să te mâne în luptă și alte motive. Vorbesc de curaj, de mândrie, de onoare, de patriotism.

Cuvintele comandantului fâlfâie și ele în aer ca niște steaguri rămase fără vânt în pânză. Pentru mine, par aproape lipsite de conținut.

Și nu pentru că armata şi politicienii le-au folosit atât de mult, încât s-au golit de sens, ci pentru că de prea puține ori mi-a fost dat să fiu pus în fața unor fapte care să le dea substanță.

Sunt acele cuvinte care capătă aripi numai în cărți, iar în viața reală zboară goale ca niște baloane de săpun.

Soldatul român e plătit prost. E omul nostru de serviciu. Când e de scos oameni din apă, la inundații, el e chemat. Ba îl mai pun și să împingă barca în care stau mai-marii. El e chemat şi când ne acoperă nămeții. Când se surpă un drum, o clădire, un pod. L-am văzut și prin rezervații naturale, adunând în saci mizeria lăsată de turiști. Și îl trimitem și la război.

− El se duce acolo, la capătul lumii, pentru noi toți – zice comandantul. Pentru că așa e realitatea geopolitică acum: sunt amenințări globale, da, îți aperi țara departe de țară.

Soldatul se duce acolo pentru că vrem să fim sub scutul NATO, și uneori moare. Iar noi, acasă, schimbăm repede postul tv când se dă știrea morții lui și spunem că pentru bani s-a dus, asta e, el a vrut-o.

Așa spun și oamenii prin oraș. În Buzău. Orașul care a pierdut până acum pe front nu unul, ci patru militari.

Plătit prost înseamnă că soldatul e plătit la limita salariului minim pe economie. Cam pe acolo. Și mai primește ceva sporuri, normă de hrană şi de echipament, care-i ridică venitul lunar cam la 2.500 de lei – cu totul. Puțin.

Locotenent-colonelul Costel Maftei.

Mădălin Stoica n-a intrat în armată pentru bani, căci ar fi putut câștiga mai bine în civilie, ci pentru altceva.

− Armata nu e o afacere, zice locotenent-colonelul Maftei. Aici vii în primul rând pentru că îți place să faci asta. Vrei să trăiești în familia asta. Cu camarazii tăi. În atmosfera de aici, care e cu totul alta decât se spune peste gard.

Noi chiar suntem o familie aici. Spiritul camaraderiei noastre nu îl veți mai găsi în altă parte. Adică să fii în stare să-ți dai viața pentru cel de lângă tine.

Vii aici pentru că ai simțul datoriei. Crezi în anumite valori. Și, din nou, pentru că îți iubești țara. Voi, în civilie, nu mai știți ce înseamnă asta, ziceți că suntem demagogi. Dar noi așa am fost formați.

Eu sunt de la 14 ani în stuctura militară, liceu, școală de ofițeri, academie, și am fost educat în acest spirit. Pentru mine și pentru oamenii mei, astea nu sunt vorbe goale.

Când zice "oamenii mei", ofițerul se emoționează subit. Fața lui arsă de soare se aprinde, ochii îi fug spre drapelul de pe cazarmă: vrea să-și ascundă emoția.

– V-ați emoționat.
– Da.

Și tace.

E om. Și Mădălin era om. Era "omul lui", al comandantului, nu subordonatul cutare, nu caporalul cutare. Când colonelul a aflat că i-a murit un om în Afganistan, inima lui tare, de militar, a explodat într-o bătaie aproape ucigașă.

Comandantul s-a pus în fruntea unei gărzi și a plecat de urgență în Afganistan, cu un avion special, să-și aducă omul acasă. El și oamenii lui au zburat o zi și o noapte până la capătul lumii și înapoi.

La întoarcere, în avion, cineva a stat tot timpul de gardă, în onor, la catafalcul lui Mădălin. Au făcut cu rândul. Au ajuns în București obosiți, abia se mai țineau pe picioare, dar era durere, nu greutățile drumului.

Pentru ei, Mădălin nu era o cifră, al nu știu câtelea soldat căzut, nu era doar un nume: era omul lor, camaradul lor, prietenul lor, fratele lor.

În București l-a preluat un detașament din regimentul de gardă. S-a dat la televizor. Soldații aceia frumoși, toți unul și unul, mișcându-se precis și elegant ca niște păpuși din vechile jocuri mecanice, reușeau, prin ținuta lor și prin gravitatea ceremonialului, să abată atenția de la sicriu.

E un spectacol măreț care ocultează moartea. Cel puțin așa arată de pe margine. E cea mai înaltă formă de respect pe care militarii o dau, pentru ultima oară, camaradului lor mort.

Şi de acolo, de la București, tot camarazii lui l-au adus cu un camion la Buzău și l-au depus la capela bisericii Sfântul Ștefan.

Tot drumul, din Afganistan până în Buzău, și după aceea, până la cimitir, caporalul de clasa a treia Mădălin Stoica, ridicat post-mortem la gradul de sublocotenent, nu a fost nicio clipă singur.

În fiecare secundă a ultimei lui călătorii a fost vegheat de frații lui de arme, i s-a dat onorul, o mână l-a salutat țeapănă, o armă a stat ridicată în onoarea lui, un drapel tricolor l-a învelit.

Mădălin Stoica a intrat în armată la 22 de ani. A depus jurământul în 1999. S-a dovedit a fi un militar "corect, punctual, atașat de oameni, cu spirit voluntar, îndrăgit de toți camarazii" − aşa îl caracterizează comandantul său.

A ales să fie sanitar și a făcut pentru asta cursuri postliceale. În grupa de infanterie, comandantul și sanitarul sunt oamenii cei mai protejați. În luptă, camarazii caută să-l apere pe sanitar, să-l țină întreg, fiindcă știu că, dacă unul dintre ei va fi rănit, sanitarul îi va salva viața. Apărându-l pe el, se apără pe ei.

Dacă n-ar fi murit el însuși în explozia mașinii-capcană, caporalul sanitar Mădălin Stoica i-ar fi ajutat pe ceilalți, pe răniți.

Prin oraș, dar și în presă, pe internet, se aud voci care spun că a călca din greșeală pe o mină, și a muri din asta, nu reprezintă un act de eroism. Și că Mădălin Stoica n-ar fi, așadar, un erou, moartea lui fiind mai degrabă un accident.

Ca a tuturor celorlalți militari morți din cauza mașinilor proaste cu care armata română îi dotează.

− Asta o spun cei care nu știu ce înseamnă războiul asimetric din zilele noastre, zice comandantul Costel Maftei. Sunt oameni care își imaginează că armatele încă se mai așază față în față, în tranșee, ca în primul război mondial, și trag unele în altele.

Nu e așa. Acum, războiul se duce în cele mai diverse și mai perverse forme – ca să zic așa.

Mădălin Stoica avea misiunea să patruleze într-un sector anume. Echipajul din care făcea parte trebuia să ia legătura cu liderii locali, să-i apere pe civili, să le inspire încredere și un sentiment de siguranță, prin prezența lor.

Plecând în această misiune, aparent simplă pentru cei care nu știu despre ce e vorba, el știa că poate muri în orice moment călcând cu mașina pe o mină, într-o explozie, într-o ambuscadă, sub tirul unui lunetist și așa mai departe.

El nu era acolo la o plimbare de plăcere, nu mergea la distracție, ci era în misiune de luptă – această luptă care în zilele noastre se dă cu toate mijloacele. E mai cruntă decât lupta clasică.

Nu te bagi în tranșee și aștepți să se termine bombardamentul. Poți fi ucis oricând, chiar și când mănânci un sandviș.

De aceea, Mădălin este pentru noi un erou, la fel cum eroi sunt toți militarii noștri care pleacă zi de zi în misiune având la ei bilet în alb pentru moarte. De aceea e perfect justificată decizia președintelui țării de a-l înainta la gradul de sublocotenent.

Comandantul Maftei mi-a anticipat întrebarea: de ce toți militarii căzuți în Afganistan sau în Irak au fost înaintați în grad post-mortem. Fiindcă pe monumentele de prin comunele țării sunt săpate mii şi mii de nume de soldați căzuți în cele două războaie. Pe ei nu i-a avansat nimeni. Și au murit cu arma în mână.

Războiul modern a rescris definiția eroului și a eroismului. Când se va decide să se facă publice circumstanțele exacte în care a murit Mădălin, veți vedea. Veți înțelege.

Cu armata nu trebuie să-ți pierzi timpul încercând să afli ceva. Totul e pus sub semnul secretului militar. Și unde nu funcționează regula secretului, durerea zăvorăște gurile oamenilor.

Camarazii nu vor să spună nimic despre Mădălin. Doctorul Daniel Cazacu, cel care l-a instruit ca sanitar, e și el zguduit de moartea ucenicului său. Refuză să vorbească. Poate cândva.

Familia a cerut să nu fie tulburată de reporteri curioși, de televiziuni, așa că armata a pus peste tot soldați în ținută de luptă, la capelă, acasă, la cimitir, ca să apere liniștea rudelor şi a eroului Mădălin Stoica.

În ziua înmormântării, într-adevăr, reporterii sunt ținuți tot timpul într-un țarc. Biroul de presă le dă câteva informații pe e-mail. Și e bine că se întâmplă așa. Eroii trebuie să plece frumos dintre noi.

Și nimeni nu știe mai bine decât armata să facă acest ultim drum mai impresionant.

Gardă, drepți! Gardă, pentru onor înainte prezentaaaați arm'!

Comanda răsună ca un bubuit de tun în curtea mică a bisericii de la marginea Buzăului. Militarii din gardă încremenesc. Sicriul e scos pe umeri din capelă. Drapelul de luptă se înclină ușor în fața eroului.

Un sunet lung de trompetă despică aerul umed, intră în inimile puținilor oameni veniți să-și ia rămas bun de la Mădălin Stoica, în inimile trecătorilor opriți pe trotuare, în inimile locatarilor ieșiți la balcoanele blocurilor sărăcăcioase de peste drum.

Toate mașinile se opresc, parcă orașul întreg încremenește, numai trompeta se aude și numai sicriul pare că plutește peste capetele tuturor.

Convoiul pleacă spre unitatea militară, trecând și prin dreptul blocului din cartierul Micro V în care locuia Mădălin Stoica.

Oamenii se opresc şi privesc în tăcere. Puțini dintre ei ajung și la biserica din curtea unității, unde trei preoți fac ultima slujbă.

Nu merită să mori pentru 70 de euro pe zi... comentează un bătrân la poarta unității.
− Săracul băiat... A lăsat în urmă o fetiță de 12 ani...
− Și nevasta...

Și iar îmi vin în minte chipul femeii, cu ochii pironiți în vizorul de plastic al sicriului, un mort privind alt mort, și tremurul discret din vocea comandantului Maftei când zicea că prima lui datorie e să aibă grijă de oamenii săi, și cerul înnorat, și curgerea convoiului pe bulevardele mărginite de arbori atinși de toamnă, parcă vopsiți cu sânge uscat, și urletul unei sirene de locomotivă, când convoiul a trecut pe aproape de gară, semn că, undeva, cineva a simțit imboldul de a-l saluta pentru ultima oară, în felul acela, pe eroul buzoian.

În rest, puțini oameni au venit, în afara familiei, la slujba din curtea unității militare.

Cui îi pasă de un tânăr care s-a dus să moară pentru 70 de euro pe zi? Nevasta lui va primi 80.000 de euro, prima de asigurare, plus o sută de solde. Va fi angajată în cadrul armatei, iar fetița, Anca-Elena, va fi ținută în școală pe banii armatei până la 26 de ani.

Pe trotuar, la poarta unității, se face o contabilitate rece a morții la datorie.

Dar câţi dintre cei care nu s-au oprit din drum și nu şi-au ridicat pălăria la trecerea sicriului știu că moartea lui Mădălin Stoica e un avans plătit pentru siguranța noastră, a tuturor?

O stradă din Buzău îi va purta numele. Mulți se vor întreba, trecând pe acea stradă, cine a fost sublocotenentul Mădălin Stoica. Și mulți nu vor ști nimic despre moartea lui.

Își vor vedea mai departe de drumurile lor, oameni prin a căror inimă nu a trecut un sunet trist de trompetă, o salvă de foc, un plânset mut de femeie rămasă fără bărbat.

Suntem noi, cei vii, nemuritori până una-alta.