INTERVIU. Maria Grapini: Cum își imaginează un ziarist că nu știu să scriu "copiii"?

Europarlamentara Maria Grapini (60 de ani) are în CV o carieră de antreprenor, un portofoliu de ministru pentru Turism și IMM-uri în guvernul condus de Victor Ponta, și 10 ani de politică în Partidul Conservator, înființat de Dan Voiculescu.

Dar afacerile, relația cu Voiculescu și activitatea politică nu i-au adus nici pe departe atâta popularitate, și nici atâtea critici, pe cât i-au adus postările de pe Facebook, unele cu greșeli gramaticale flagrante.

Am prins-o pe Maria Grapini între o lansare – a proaspătului său partid, Partidul Puterii Umaniste Social-Liberale (PP-USL) – și un zbor către Strasbourg. Ne-a primit la sediul ei din București – nu departe de sediul trustului Intact -, unde în trecut a avut o firmă de confecții.

A păstrat, în saloane, manechine de plastic cu propriile creații vestimentare. Pe câteva rafturi sunt diplome și decorații pe care le-a primit de-a lungul timpului. În rest, spațiu care se cere amenajat.

Volubilă – dar cu sclipiri feroce în ochi la răstimpuri, fără a-și arăta vârsta – dar cu atitudinea cuiva obișnuit să comande, Grapini a vorbit despre afaceri, despre noul său partid și, cum altfel, despre faimoasele postări de pe Facebook.

*

– Tocmai v-ați înregistrat partidul la tribunal. De ce ați lansat PP-USL?

– Nu vreau să intru în istoria desființării Partidului Conservator, pentru care, personal, am suferit. Din punctul meu de vedere, nu a fost bine, dar își asumă decizia cel care a luat-o. Prin dispariția PC, eu aveam de ales: să mă opresc, să rămân în Parlamentul European, unde am fost aleasă și mai am patru ani, sau să continui ceva.

Ce să continui? Exact ce mi-a plăcut în PC, adică umanism – toate politicile să se facă punând în centru omul. Deci, să te gândești când iei o decizie! Am vrut să translez lucrul ăsta și în politică. Greu reușești în toată structura asta gripată, cum îmi place mie să zic.

– De ce spuneți că a dispărut PC?

– A dispărut pentru că a făcut fuziune. PC nu mai există. Am tot respectul pentru domnul Tăriceanu, dar a adunat din toate partidele niște parlamentari, nu avea structură în teritoriu și a apelat la Daniel Constantin ca să ia structura PC. A fost un deal, o vânzare.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Sigur, eu am avut o discuție, în calitatea mea de vicepreședinte la nivel național, și i-am spus domnului Constantin: Nu ai construit tu casa! Ție ți s-a dat! Du-te tu în ALDE cu cine oi vrea din PC, dar lasă brandul, lasă casa! Pentru că eu așa am fost crescută – dacă nu am construit, nu dărâm!

Nu a vrut. Atunci, dispărând PC, m-au sunat colegii. Trebuie să-l menționez pe senatorul Laurențiu Mihai, care a zis: Doamna Grapini, nu se poate, haideți cu noi! Vrem să înființăm o platformă nouă! Și am spus – cu condiția să aibă umanism în ea. Pentru că PC provenea din Partidul Umanist.

M-am întors în țară, s-a gândit platforma și un grup de oameni am înregistrat partidul. S-a trecut prin toate etapele, suntem în Registrul Partidelor, am așteptat partea de contestație, nu a fost nicio contestație.

Am făcut întâlnirea de lansare la Sibiu. Mi s-a pus întrebarea – de ce Sibiu? Nu a fost niciun afront pentru președintele Klaus Iohannis faptul că ne-am dus să cântăm „Noi suntem români” la Sibiu. Dar am făcut la Sibiu pentru că eu, ca om care am gestionat toată viața resurse, am zis să fie cumva mai central pentru liderii județeni, să nu vină toată lumea excentric.

– Cine a avut ideea denumirii?

– A fost, așa, un brainstorming. Practic, eu am cerut cuvântul umanist. Puterea am asociat-o umanismului. Puterea umanismului. Partidul Puterii Umaniste. Adică un partid poate fi puternic prin puterea dată de oameni. O să vedeți statutul nostru, noi nu vrem să mai decidă o persoană. Am și spus că regret că, în câteva publicații, s-a scris „partidul lui Grapini”. Nu este partidul meu.

– Sunteți locomotiva partidului.

– Da. Dar noi nu am mai pus funcția de președinte în partid – am pus președinte executiv. Acel președinte execută strategia stabilită de un organ colectiv. Am constatat și în PC, dar și în alte partide – după ce aleg un președinte, el începe să se facă un mic dictator și uită să se mai consulte. Schimb pe liderul de acolo că m-a contrazis! Noi vrem să facem altfel politica. Lucrăm acum la un program de guvernare.

– Abia v-ați înființat. Ce șanse aveți să intrați la guvernare?

– Aici nu e vorba de guvernare, dar orice partid poate să facă presiuni. Presiunea nu e să aruncăm cu roșii unii în ceilalți, ci o presiune profesionistă, la care masa de cetățeni achiesează. Evident, nu sunt naivă, sigur că nu o să fim (la guvernare – n.r.) – dar poate o să fim într-o alianță. Vrem să fim un partid ancorat în realitate, să avem aleșii noștri locali.

Eu nu pot să fiu de acord cu partide care nu au candidat niciodată și au foarte mulți parlamentari! Din tot spectrul politic. Despre ce strategie mai vorbim acum, dacă avem și de la PP-DD, și de la PLR? Construcția noastră vrea să pornească de jos, nu suntem ahtiați după funcții.

"Nu pot să nu spun de doamna Udrea"

– În afară de dumneavoastră mai sunt persoane cu notorietate în partid?

– Vedeți, ați spus un cuvânt care este, ca și concept, înțeles greșit. Din păcate, sunt oameni foarte valoroși, care se ocupă de cercetare, dar nu au notorietate pentru că… cine și-a făcut cea mai mare notorietate la noi? Cei care au acționat, de fapt, greșit. S-au creat modele greșite.

Notorietate are Oana Zăvoranu. Noi vrem să-i scoatem la suprafață și să-i arătăm pe acești oameni care ani de zile au dovedit că sunt buni în profesia lor. Evident că depindem foarte mult de mass-media.

Oameni care și-au făcut treaba bine au ajuns să fie acoperiți de o perdea neagră, de acești oameni cu notorietate, cum ați zis dumneavoastră, dar care nu au fundament.

Nu pot să nu spun de doamna Udrea, pe care presa a făcut-o cea mai puternică femeie în politică. Ce înseamnă cea mai puternică femeie în politică? Cea care poate să tranzacționeze pe sub masă? Să treacă de la PSD, PNL, PDL, PMP, neavând nicio experiență în cariera profesională, neavând niciun rezultat – nu notoriu, niciun rezultat – și să ajungă să îl influențeze pe președintele țării?

Asta înseamnă să fii o femeie puternică în politică? Ei, nu! Eu am spus că o femeie puternică este cea care reușește cu ideile ei, moral, cu pregătirea ei și oricând poate să arate – am făcut asta, am la ce să mă întorc!

Eu am avut discuția asta și când eram în minister. Nu sunt bună? Eu am la ce să mă întorc! În momentul în care nu ai la ce să te întorci, ții de locul ăla cu dinții și faci compromisuri, ești tras pe sfori.

– Spuneați că depindeți mult de mass-media pentru promovarea partidului. Cu domnul Dan Voiculescu ați vorbit când ați plecat din PC?

– Nu am avut cum să vorbesc. În momentul în care am luat decizia, Dan Voiculescu era deja închis. Trebuie să spun că am luat atitudine și la Strasbourg, și am vorbit de faptul că obstrucționarea presei se poate face direct sau indirect. Dacă îi confiști sediul unui trust, se poate să nu mai aibă cum să funcționeze, dacă nu mai are resurse.

La Intact s-a făcut o confiscare extinsă fără ca partea implicată să se poată apăra. Sigur că am primit mesaj de mulțumire (din partea lui Dan Voiculescu – n.r.), l-a și publicat pe blog. Nouă ne-a mulțumit că am continuat doctrina umanist-conservatoare.

– Acum în ce relații sunteți?

– Păi, nu am cum să discut… Nu pot să-i fac vizite. Mai am o persoană la care vreau să mă duc, este vorba despre Codruț Șereș (fost ministru al Economiei, condamnat la 4 ani și 8 luni de închisoare în dosarul privatizărilor strategice – n.r.). Eu am colaborat foarte bine cu el și mi se părea normal să mă duc să îi fac o vizită, chiar o programasem.

Recunosc că la domnul Voiculescu nici măcar nu am programat vreo vizită, dar am fost foarte bucuroasă că, la Sibiu, am primit toți un exemplar din cartea dumnealui „Omenirea, încotro?”. Dacă o veți citi, o să vedeți cât de adevărate sunt lucrurile scrise acolo. Atunci când treci prin diverse experiențe, poți să înțelegi toate fețele societății, ale vieții, ale oamenilor și, da, o s-o citesc! (râde)

Nici nu am știut că a fost lansată. Noi am primit cărțile prin fosta lui șefă de cabinet. E de citit. Am citit prefața, vorbește foarte frumos despre ce vrea să scrie în carte.

– Să trecem la activitatea dumneavoastră din Parlamentul European. Am văzut că v-ați poziționat împotriva cotelor obligatorii de imigranți. De ce?

– Noi am avut niște recomandări de țară. Aici a fost o contradicție între recomandările de țară – s-a spus că nu vrem cote, că mai mult de 1700 de imigranți nu putem primi. Evident, am fost de acord cu această opinie. Am luat cuvântul de mai multe ori și am argumentat de ce nu este bine să votăm acea rezoluție.

În primul rând, în rezoluție nu se vorbește deloc, dar deloc, despre cauza problemei! Ok, facem temporar asta, dar ce facem, o conductă prin care mutăm țări în Europa? Da, temporar facem asta, dar acționăm acolo, ca să se oprească fluxul de imigranți.

Hai să îi ajutăm la ei acasă! Omenește, când arde o casă, te duci și stingi. Nu întrebi acolo dacă trăiește un cerșetor, un geniu, dar apoi vrei să vezi ce ai salvat! Pe de altă parte, din punct de vedere al României, s-a creat confuzie. După aceea, președintele s-a dus acolo și a spus că ne asumăm cotele pe care noi, benevol, le-am luat. Păi ori e cotă ori e benevol. Deci a fost confuzie.

– Cum ați ajuns să candidați pentru Parlamentul European?

– Ah, știți ceva de mă întrebați? (râde) Pentru că nu am vrut să merg la Parlamentul European. Nu am vrut și nu am vrut.

– S-a dat un comunicat că veți fi retrasă din poziția de ministru.

– Nu retrasă, mi-am dat demisia. Și din Parlament mi-am dat demisia, de unde nu mă obliga nimeni. Am făcut campania ca șomer. Dan Nica, de exemplu, a rămas în Parlament.

– Deci, nu ați vrut în Parlamentul European.

– Nu am vrut. Eu, în general, merg pe proiecte serioase. Cred că, în România, asta e o deficiență: facem mereu proiecte de meșterul Manole. I-am zis premierului: Ok, dacă vrei să te scapi de mine, plec, nu e nicio problemă! Am fost foarte tranșantă.

Am avut o relație foarte bună cu el, dar mi-a spus: Trebuie să avem și europarlamentari cu altă voce. În mandatul trecut nu s-au prea văzut. S-au văzut Macovei și Preda. Trebuie să trimitem altă structură de oameni. Tu, și dacă nu îți dă nimeni de lucru, tu lucrezi. Pe mine m-ai convins. Ai o voce.

Am zis: Domnule, nu! Nu cred că îmi place, nu cred că mi se potrivește, eu sunt un om care vreau să duc proiectele până la capăt! A insistat, bineînțeles, și Daniel Constantin.

În sfârșit. Eu am spus următorul lucru: când ești într-o echipă, trebuie să faci și jocul de echipă. Dacă are nevoie de tine antrenorul că s-a îmbolnăvit extrema stângă și tu nu erai extremă stângă, te mai duci și acolo, să meargă echipa. Am spus: Ok, mă duc. Dar m-am dus cu gândul că mă duc la sacrificiu și nu o să-mi placă.

– Acum, ce ați alege între ministru și europarlamentar?

– E foarte greu. Eu, ca ministru pe domeniul ăla, mă simțeam… pentru că veneam din mediul de afaceri și voiam să fac mai multe legi. Dar am constatat că îmi place în PE, e un mediu de lucru mai sigur pentru mine.

Eu nu dormeam noaptea de ce se poate întâmpla în ministerul ăla, mergeam de la 7 dimineața și citeam toate teancurile de hârtii. Aveam și oameni neprofesioniști, dar pe care, ca ministru, nu poți să-i dai afară. Aveam și oameni care știam că sunt politic acolo, păstrați din vechea garnitură.

Am avut mari probleme, am trimis volume întregi la DNA pe Gala Bute. Am moștenit 650 de procese, o harababură în companiile din domeniul turismului. Era o teamă a mea că eu, nevinovată, pot să intru într-o…

Aici, la Parlamentul European, depinde de munca mea, de echipa mea, de ce rapoarte îmi asum. Eu m-am bucurat că am primit rapoarte bune, importante, am putut să depun amendamente. Nu am nesiguranța pe care o aveam în minister. Vedeți ce se întâmplă în instituții. Or, aici nu am niciun risc, decât să nu placă o propunere a mea tranșantă. Îmi place acum.

"Nu pot să pun pe cineva să posteze în locul meu"

– Conversați mult cu oamenii pe contul de Facebook, dar ați avut parte și de numeroase critici. De exemplu, când ați postat celebra fotografie care vă înfățișa într-un lan cu maci.

– Eu am învățat în 1991 de la primul meu consultant din Olanda, care mi-a zis: Maria, în traseul vieții tale trebuie să îți stabilești niște ținte! O să vezi că foarte mulți vor vrea să te tragă în jos. La români e și bancul ăla cu cazanul, când vrea să iasă unul îl trag ceilalți. Nu te lăsa prinsă!

Expresia jurnalistului, că a fost breaking news, a fost: „Europarlamentarul Maria Grapini, TOLĂNIT într-un lan cu maci”.

A tolăni înseamnă că trebuie să stau culcată. Nu eram culcată. Eu am fost atunci la o întâlnire la Piștia, o comună din județul Timiș. Am făcut poză când ne-am întors de la eveniment. Nu doar eu, ci toate femeile care erau cu mine, dar a mea a fost… că na, sunt Grapini, au de ce să se lege!

Toate am fost îmbrăcate în ii și, da, sunt o iubitoare de flori, dar lanul de maci mă fascinează! Macii – știm cu toții, dacă ne plac florile – nu poți să-i rupi să-i duci acasă. Se ofilesc.

Fotografia „cu maci” postată de Maria Grapini pe Facebook

Evident că la un om la care tu nu găsești alte hibe… Luați presa până în 2005; când am intrat în politică, cariera mea nu a mai contat, am intrat în acest tăvălug. Nu știu să scriu, sunt agramată, mă tolănesc în maci, în lanuri…

Nimic nu mai e bun. Dar scrie o parte a presei. Nu pentru că sunt eu în cauză, cu alții fac la fel. Fiul și soțul meu mi-au spus: Nu intra în politică! O să pățești… ce am și pățit.

Am spus: Domnule, eu simt asta! Este o obligație civică! Ne-am realizat material fără să furăm, avem o situație materială de clasă de mijloc, dar simt nevoia să încerc.

Poate de-aia mi-a dat Dumnezeu sănătate, energie – eu lucrez șapte zile din șapte, după cum vedeți. Nu am pauză. Câte o jumătate de zi îmi iau pentru familie și să-mi văd nepotul.

Nu mă las trasă înapoi de cei care ar vrea să renunț, probabil. Ăsta e scopul. Probabil ar vrea să renunț. Nu. Plasa mea de siguranță, ca la un gimnast care lucrează la înălțime, este cetățeanul simplu. Nu mă duc în vreun județ fără să mă oprească lumea.

– Vă ajută o echipă de comunicare?

– Să ne înțelegem: când dăm comunicatele de presă, evident! Dar eu nu pot să pun pe cineva să posteze în locul meu. Nu poate să simtă ce simt eu seara, când vin de nu știu unde. Păi, dacă tu crezi că cineva îți poate pune trăirile tale acolo, înseamnă că nu am înțeles comunicarea pe Facebook.

Facebook nu este pentru lecții de germană, de română. Facebook este să împărtășești niște stări. Te simți, la un moment dat, singur. Vrei să afli părerea cuiva. Și-apoi, dacă nu îți place ce postez eu, nu te obligă nimeni…

Că am pus virgula și nu am lăsat spațiu la următorul cuvânt… Cum își imaginează un ziarist că nu știu să scriu „copiii”? Poate să-și imagineze. Eu am citit azi, la un jurnalist care a postat pe Facebook, că nu a pus un „i” la „copii”.

– Atunci cum explicați acele erori?

– Pentru că scriu foarte repede și scriu noaptea! Uitați-vă când sunt postările mele: în avion, la cinci dimineața! Pentru mine nu este esențial. Eu știu că știu, și știu că și mulți alți oameni știu.

Acum a reacționat o doamnă care trăiește în Germania, cu care am lucrat înainte de revoluție la creație. O pierdusem pe Hermine. Atât de revoltată a fost și a zis: Habar nu aveți cine e! Este un om corect, direct! Știe! Nu trebuie să o corectați! Știe!

Să stau eu acum să fac polemică? Alții au spus că e un truc al meu: ca să am popularitate, scriu intenționat așa.

Da, scriu intenționat așa! Pentru că nu vor să scrie de bine. Vedeți, dacă fac o acțiune… Am fost primul europarlamentar care a adus aici europarlamentari din țările care ne critică, din Anglia, Franța. Atunci nu a venit presa. Păi, atunci scriu așa! Mai uit un i…

– Glumiți, nu?

– Nu glumesc. Deloc. De ce mă critică pe mine și nu l-au criticat pe Cristian Preda, care nu a făcut nicio acțiune de promovare a României? Când am făcut conferință, în iulie, cu Dan Puric, domnul Preda a scris în presă că europarlamentarul Maria Grapini pune la cale în Parlamentul European o acțiune de susținere a înarmării Rusiei. Pentru că îl duce pe Dan Puric, care e spion rus. Ok. De ce nu l-a atacat presa?

Putea maestrul Puric să spună: Draga mea, eu nu mai vin! Când am văzut ce scrie presa, l-am sunat pe Dan Puric: Maestre, nu vă supărați, nu am nicio vină… Și mi-a zis: Stimată doamnă, dumneavoastră aveți la mine clauza națiunii celei mai favorizate!

Cine e Cristian Preda? Eu i-am făcut pe ei, pe Puric, pe Dinu Săraru, pe Maia Morgenstern, ambasadori ai turismului. Toată lumea se laudă cu Nadia, dar știți cine i-a dat primul pașaport diplomatic? Eu! Cât a scris presa despre asta?

Eu ce să fac, să mă opresc? Pe mine m-ar interesa o revoluție în presă. Promovarea a ce e bun. Eu îmi găsesc echilibrul de a merge mai departe, lăsând la o parte toate mizeriile astea, pentru că eu cred că e egoist să stai la o parte și să critici. Păi intră tu și fă!

Nuvela din mijloc

– Ați scris o carte, „Viața între scrieri și trans-scrieri”, care nu se găsește în librării.

– Acum scot încă 1000 de exemplare. Nu am vrut să o bag în librării, să nu se zică: Ah, vrea să scoată bani! Am făcut serii întregi, le dau gratis pe unde mă duc. Acum, la conferința de la Cluj, am primit și un premiu, am fost votată ca la Oscar de toate doamnele din sală. Mi l-a dat domnul Boc, cred că s-a zgâriat pe față (râde). Le-am dat și acolo exemplare gratuite.

– Când apare noua ediție?

– În 1 noiembrie o s-o am.

– Și cât v-a luat să o scrieți?

– Eu nu am vrut să scriu, am considerat că nu am vocație să scriu. Pe mine m-a încurajat foarte tare președintele Uniunii Scriitorilor din Timiș, domnul Cornel Ungureanu. El a considerat că sunt atipică: om de afaceri, după care om politic, care mi-am păstrat mai departe relația cu societatea, cu evenimentele culturale. Eu nu lipseam de la lansări de cărți, vernisaje, spectacole. A zis că lui așa ceva nu i s-a mai întâmplat. Apoi, mi-a urmărit discursul și mi-a zis: Dar vorbiți extraordinar! Apucați-vă și scrieți!

Și, până la urmă, încurajându-mă, am spus: Nu e o autobiografie și nici nu este o înșiruire o interviuri. Am pus câteva interviuri la început și câteva la sfârșit, iar în mijloc este o nuvelă. ?

Ce mesaj am vrut să transmit prin nuvelă? Ideea că o femeie poate să fie antreprenor. Personajul principal este o femeie. Am făcut ca personajului să i se întâmple toate lucrurile rele în viața personală, să îi moară toți cei dragi, inclusiv soțul – de aceea nu sunt eu (râde) -, dar ea a mers mai departe.

Am intercalat nuvela, de aia se numește „Viața între scrieri și trans-scrieri”. Am lăsat amprenta amintirilor mele din copilăria de la țară, anumite expresii puse în gura părinților Oanei (personajul principal al nuvelei – n.r.) – ce auzeam de la tata și mama. E un melanj, dar nu sunt eu personajul.

– V-a luat mult s-o scrieți?

– Nu mi-a luat mult, erau lucruri pe care eu le povesteam de-a lungul anilor. Doar le-am aranjat într-o formă beletristică, nuvela, și am pus câteva interviuri în față și în spate. Imaginea de pe copertă tot eu am ales-o, e o fată ghemuită care scrie acolo. Acum, mai multă lume mi-a zis să o bag în librării.

– Deși aveți un CV bogat, am remarcat că vă lipsesc studiile doctorale.

– Toată lumea m-a chemat la doctorat. Chiar și Academia de Științe Economice de aici. Mi-au zis: Doar să le puneți în pagină, vreau eu să vă fiu îndrumător!

Nu. Lehamitea mea a venit din ce se întâmplă cu doctoratele. Mi s-a transmis devreme lehamitea asta, dinainte de 1989. Eu am făcut o temă de cercetare în anul IV, care a fost și lucrarea mea de licență. Sigur, am luat 10, era o lucrare pe îmbunătățirea comportamentului stofelor la costumele de bărbați. Rezultatele s-au aplicat: să nu mai fie șifonate ș.a.m.d. Am lucrat doi ani la tema de cercetare.

Coordonatoarea mea de licență, când am terminat, a vrut să mă rețină la catedră. Am terminat cu 10 virgulă… Pe atunci se dădeau sutimi pentru activitate studențească. Eu am zis că îmi place cercetarea, dar vreau cercetare aplicativă.

După doi ani, m-au invitat la Conferința Internațională de la Iași să-mi susțin tema. Am susținut-o. A doua zi, am rămas acolo și am constatat că o asistentă avea teza de doctorat chiar pe tema mea. Pe vremea aia, nu îți lăsau lucrarea acasă. Dar nu avea nimic schimbat. Era chiar tema mea. Am plecat atât de mâhnită…

– Era plagiată?

– Da. Am zis că în viața mea nu îmi dau doctoratul.

– Ce părere aveți despre scandalurile privind lucrările plagiate ale politicienilor?

– Unele pot fi adevărate. Problema e când dai doctoratul doar ca să pui „doctor” în fața numelui. Tu nu te gândești că lucrarea va fi utilizată. Mi se pare o risipă de energie, de timp, chiar și la cei cu lucrări scrise de alții.

Chiar săptămâna trecută am făcut o apreciere la o teză de doctorat scrisă de cineva de la Facultatea de Textile. Am citit teza la Bruxelles, toată noaptea. A făcut cercetare concretă, la Fabrica de Ciorapi Sebeș. A vrut să scoată un ciorap dedicat atleților, cu un studiu foarte tare pe mecanica piciorului, unde sunt punctele de apăsare, care e combinația de fibre… Da, asta e cercetare adevărată!

– Pe site-ul dumneavoastră, printre hobby-uri, menționați jocul de scrabble.

– Da, a fost o pasiune și am înființat o echipă în firma în care lucram. Se făceau competiții pe echipe. Mi-amintesc că mi-am făcut și litere din lemn. Pasiunea a rămas. Mai jucăm și azi.

– Care e cel mai complicat cuvânt pe care l-ați asamblat pe tablă?

– Ah, nu pot să vă spun… dar, chiar dacă e un joc de cuvinte, trebuie să ai logică. Nu trebuie să fie lung cuvântul. E aproape joc de șah. Mai joc și table. Și asta a fost blamat: Ah, table! Ce joc e ăla? Nu e de oameni deștepți! Tablele mă relaxează. De ce trebuie să spun: Nu, domnule, joc șah!? Ca să par inteligentă?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€