Întâmplări nemaivăzute, de manual

Voicu Bojan

Redactor

Odată, șmecher fiind, am ascuns niște bani într-o carte. Mai precis, în „Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, că avea un titlu predestinat. Cum relația mea cu banii a fost mereu abstractă, am uitat de ei imediat.

După o vreme, poate ani, când am redeschis cartea, am avut revelația comorii uitate și m-am bucurat la fel ca femeia aceea din Scriptură, care își trezește vecinii în miez de noapte, să le dea vestea fericită că și-a găsit, sub pat, banul pierdut.

Așa am pățit și eu cu cartea lui Ștefan Agopian Manualul întâmplărilor atunci când am citit-o prima oară. Am a avut impresia că am dat peste ceva neprețuit și trecut, pe nedrept, în uitare. Cartea e mică, poate fi citită într-o după-amiază nehotărâtă de aprilie, însă e departe de a fi un lucru mic.

E un îndreptar despre cum se poate construi, din cuvinte puține, dar dense, o lume posibilă, cu granițe ferme și atmosferă unică. E un imaginarium de bâlci travestit în road movie, dar unul de o profunzime, o subtilitate și un lirism cum eu nu știu să poată fi găsite în cultura română.

E o carte pe nedrept trecută cu vederea, absolut unică. Niște oameni de la ministerul Educației, dacă ar fi mai luminați un pic, ar trebui să o bage rapid în manuale în loc de leșinătura aia de „Enigma Otiliei„, pentru că astfel, poate ar da o șansă reală copiilor să se îndrăgostească de o literatură românească autentică.

Ca să pricep ce-a vrut să zică autorul în cărticica lui obraznic intitulată „roman”, am citit-o de trei ori. Prima dată m-am distrat bine de insolitul ei. M-a trimis cu gândul la Istoria ieroglifică a lui Cantemir.

A doua oară, am căzut pe gânduri și m-am trezit ușor confuz și mahmur metafizic, cu gândul la Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, a lui Matei Călinescu.

A treia oară, am citit-o lent, în doze mici, atent la alcătuire, limbaj și lirismul ei, luat parcă mereu peste picior. Și am alunecat în cu totul alte direcții conexe, din cele mai stranii: o combinație între Cartierul Tortilla de Steinbeck, Sub Vulcan a lui Lowry și Minunile Sfântului Sisoe a lui Topârceanu. Or, cărțile astea trei, jur, nu se pupă deloc una cu alta.

Abia ultima oară, după ce mi-am scris cu mânuța pe vreo patru foi toate opiniile izvorâte din propria minte despre această carte, am citit postfața savantă și lămuritoare (mai ales pentru domnia sa) a lui Petru Creția.

Și m-am mai luminat o dată, dar altfel.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Romanul e mai degrabă o însăilare de povestiri vag incoerente, cu aromă de halviță uitată la soare în parc și scursă pe o bancă, legate între ele de un ceva miraculos, un fel abur melancolic și mohorât, care transformă toată scriitura într-o seducție inefabilă, spartă de un umor subtil.

Povestea e încărcată de dialoguri indecise, de tăceri lungi și de meditații în răspăr asupra lumii și vieții. Ești pus progresiv în gardă că neregula e norma și că totul se poate da oricând peste cap, la fiecare răsfoire de pagină.

După titulatura de „roman” vine altă palmă după ceafă: titlul, care e de o banalitate suspectă. Cum poți  numi o carte Manualul întâmplărilor? Poate fi ceva mai vag? E limpede. Autorul se joacă cu noi, malefic și jovial deopotrivă.

Cartea e orice, numai manual nu, fiindcă nu e didactică în niciun fel, ba chiar mai degrabă te dezvață ce știai, te îndeamnă să uiți totul, adică mai toate regulile povestirii, dialogurile firești, schemele clasice de alcătuire a unui roman.

Cu alte cuvinte, te îndeamnă să te arunci în gol, pe o fereastră imaginară.

Pentru ca după câteva pagini doar, să începi să te prinzi: nu ce vrea să spună autorul, ci ce vrea să facă. Pare că se joacă, pare că te lasă liber, dar de fapt e la butoane, de unde controlează totul, ca un dirijor de geniu: te vrea pe tine, al treilea, să te adaugi celor două personaje ale cărții și să colinzi lumea alături de ei, ca odinioară cei de pe drumul Emausului.

Încotro? Din neunde spre nicăieri, într-un timp suspendat și într-o indeterminare totală.

Astea-s regulile jocului. Accepți sau nu mănușa cu care ai fost pălmuit? Asta-i întrebarea. Dacă nu, închizi cartea. Dacă da, te îmbarci într-un carusel dement, fără cârmă și frâne, pregătit fiind pentru orice.

Fără milă, din start, ești aruncat cu o praștie într-un soi de non-timp, undeva la finele secolului al XVIII-lea, într-un șanț puturos, plin nu doar de mătasea broaștei, ci chiar de broaște, unde zac sfredeliți de soarele amiezii, ca sub o lupă, cei doi protagoniști, proaspăt trezindu-se dintr-o mega beție: Armeanul Zadic și Ioan Marin, Geograf la școala din Colția.

Na, poftim, cu ce fel de oameni ești invitat să te însoțești…

Și ce fac cei doi? Aflăm că sunt „captivi într-un colț al Minții Angelice„, deci îi bănuim, din start, că ar putea fi niște îngeri, cu aripile discret pliate sub hainele lor sărăcăcioase de pelerini, mereu însetați, exact ca acei fabuloși paisanos ai lui Steinbeck, a căror existență se petrece, de fapt, într-un interval: între băutul în sine și cel al căutării a ceva de băut.

Unde au loc întâmplările manualului? Într-un spațiu-labirint, care și el e luat în răspăr: cei doi se află într-o cetate, un han, în București, prin încăperi obscure, pivnițe mucede și peste toate, se află pe drumul în sine.

Demni administratori ai nimicului și creativi păstrători ai unor tăceri lungi și inexplicabile, protagoniștii se vântură fără țintă într-un mare basm, pe ușa căruia intră și ies personaje reale sau fantastice, ba draci, ba îngeri travestiți, mai toate absurde, cum ar fi: Iosif, Episcop de Argeș, dulăul Magog, câinii moloși, Evripil porumbelul, păsăroiul Ulise, anticarul Herzog, diavolul Clausevici, stimfalida Diana, unterofițerul Malfeior sau cacodemonul lui Cantemir.

Cei doi, e limpede, și-au luat doctoratul în zăbavă. Nimic nu-i sperie, nimic nu-i accelerează. Ba chiar încearcă să-i contamineze și pe alții de lenea lor gânditoare, cum ar fi pe un călugăr tânăr care, sătul de statul și delirurile lor, tot dă să plece.

Doar că cei care intră în rama de tablou a fantasticei povești a lui Agopian devin imediat prizonieri, nu ies din scenă când vor, ci doar când li se permite. Și, odată ieșiți, adio, dispar fără urmă.

„Stai, bre, nu pleca„, spuse Armeanul Zadic, „că n-am terminat. Să-ți spun cum a fost mai departe„. Și apoi: „Nu știi că n-ai unde să pleci? Peste tot e la fel„.

Armeanul și Geograful, atunci când nu umblă de colo-colo lent, înaintând prin lume ca printr-o perdea de miere, ba asediază fără zvâc o cetate, țintind cocoșul de tablă de pe acoperiș în locul porților, ba vor să facă ostropel de șobolan, dar vin unii și-i caftesc măr, ba fac conversație cu un diavol mic, meschin, cu un coif ruginit pe cap, care li s-a cuibărit la picioare înfrigurat.

În rest, stau și nici măcar nu cugetă, ci celebrează statul degeaba: „Nimic mai vrednic pe lume ca statul. Stăm, asta facem, dar și statul ăsta e ceva„, cugetă Armeanul.

Acesta-i genul întâmplărilor de manual, care fac obiectul cărții. Iar întâmplările, aflate deja în slow motion sunt și mai încetinite de pasaje de atmosferă, de o superbă gratuitate:

„Zilele au fost lungi atunci despuiate de întuneric, parcă pentru totdeauna, prăfoase și triste. De undeva, El, cu o privire nesfârșită, înconjurat de îngeri, ne încetinea mersul, odihnindu-ne. Saliva ni se făcu spre sfârșit ca o vată scămoasă și cuvintele ne pieiră. Ne-am așezat în mers ca într-o tăcere șerpoasă și soarele căzut într-o rână însângeră câmpia. Demni vrurăm, cărându-ne armele, să fim.”

În loc să facă lucruri cu sens, care au cât de cât cap și coadă, cei doi aleg mereu să cadă în meditație și visare. Armeanul Zadic visează la „balurile muscălești, unde intra mascat ca un turc și speriind feticele asudate„. Ioan Geograful visează la „încețoșata țară a Engliterei, unde nu fusese niciodată„.

Ca niște mesageri ai unor misteruri greu de pătruns, cei doi îmblânzesc lumea, o stăpânesc edenic, drept urmare fac exact ce-i taie capul, ba ludic, ba grav: dilată și comprimă timpul, desfac spații sau le închid, primesc personaje în poveste apoi le dau afară pe nepusă masă, iar peste toate, invită melancolia să le pătrundă adânc în fibra intimă a ființelor lor de îngeri năuci, mereu însetați de vin. Și, cu un drum, și în fibra ta de cititor-însoțitor.

Din postura aceasta de ratați senini și nepăsători, Armeanul și Geograful emit păreri savante despre lume și citează fără noimă din înțelepți de renume. Lirică fără urmă de patos, dramatică la mișto, gravă cu un zâmbet șmecheresc în colțul gurii, mistică voalat și lejer, cu iz de hermeneutică de cârciumă, cartea toată e o mirare. Și, o imensă bucurie.

Nu încetezi să te minunezi cum de a putut autorul, cu o siguranță de sine enervantă de-a dreptul, din tușe puține dar ferme, izvodi o asemenea născocire fascinantă, construind doar din niște vorbe, o lume perfect autonomă, care mai și funcționează pe deasupra.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€