Inside Out

De obicei, desenele animate pentru copii sunt simple fantezii sentimentalizate, cu personaje bazate pe stereotipii simpliste și cu povești dulcege. Câteodată filmele pentru copii par concepute dintr-o prejudecată că celor mici le lipsește inteligența, ei fiind tratați ca un soi de ființe nedezvoltate, care nu prea înțeleg altceva decât onomatopee și care nu pot fi captivați decât de violență.

Și, din păcate, de prea multe ori, fie utilizând animale antropomorfizate, fie pur și simplu prezentând creaturi aberante, desenele animate prezintă comportamente agresive și manifestări aberante ca și când ar fi normale. De la Tom și Jerry până la Bugs Bunny sau Pokemon, copiii sunt expuși la o formă de agresiune puerilizată, fiind instruiți prin reprezentări ale brutalității.

Arătându-li-se gesturi agresive și acțiuni violente, ce conduc adesea la rănirea gravă a personajelor care interacționează pe ecran, ei imită față de semenii lor astfel de comportamente. Nu e de mirare că expunerea la astfel de emisiuni este urmată de manifestări ale ostilității și de expresii antisociale încă de la cele mai tinere vârste.

Un studiu realizat în Statele Unite în anii ’90, menit a identifica nivelul de violență din programele de televiziune, a descoperit că există aproximativ 18,5 acte violente la fiecare oră de emisiune. E clar că generații întregi de copii sunt expuși zilnic la împușcări, decapitări, loviri mortale, explozii, moarte în diverse feluri.

Rămâne ca cercetătorii să demonstreze efectele reale, însă mulți critici de film au văzut efectul negativ în reprezentările acestor comportamente deviante și în prescrierea de comportamente dezirabile (fetele din poveștile Disney care sfârșesc mereu, dacă sunt cuminți, prin a se mărita), iar studiile calitative au arătat că 9 din 10 programe pentru copii conțin informații negative.

De aceea, atunci când apare un film animat pentru copii unde cei mici sunt învățați lucruri cu adevărat importante, unde nu sunt tratați cu superioritate, ci află informații relevante despre viață și despre lume, unde personajele nu sunt concepute pentru a promova valori comerciale sau agresivitate gratuită, el nu poate să treacă neremarcat.

„Inside Out” (2015), cel mai recent film al lui Peter Docter – care este autorul altui remarcabil film animat („Monsters, Inc.”, 2001) și scenaristul extraordinarului „Wall-E” (2008) -, este o poveste bună și pentru cei mici și pentru cei mari, deopotrivă. Deși traducerea titlului în limba română (Întors pe dos!) nici nu redă esența filmului, nici nu îi face cinste, ideea centrală a regizorului este simplă: să ne facă să înțelegem ce se întâmplă în mintea noastră. În filmele pentru copii, această prezumție a conștiinței a existat mai degrabă ca în versiunea simplistă din Pinnochio, unde un greier este conștiința unui băiețel de lemn, sau în reprezentările maniheiste unde un înger se luptă cu un demon.

Docter, împreună cu personajul principal al desenului animat, Joy (Bucuria), pune o întrebare majoră: oare ce se întâmplă în mintea semenilor noștri; cum se formează gândurile și, mai ales, emoțiile noastre?

De fapt, ce sunt emoțiile?!

Răspunsurile (pentru că nu există unul singur) nu sunt simple. Sunt emoțiile un rezultat cultural (adică sunt învățate) sau ne vin de la natură (adică sunt prestabilite bio-chimic)? Dacă emoțiile sunt înnăscute, și tocmai aceasta este ipoteza, atunci aceste seturi prestabilite de senzații se dezvoltă ulterior prin învățare.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Următoarea problematică este aceea dacă emoțiile sunt universale ori fiecare grup uman are emoții diferite. La baza răspunsului despre care vorbim aici stau unele dintre cele mai revoluționare studii, inițiate de Adler în anii ’60, care au demonstrat că și cele mai primitive organisme au motivații primitive bazate pe chemoreceptori, exprimate în binomul atracție – respingere. Acceptare și respingere, evitare și dorință sunt cele patru tipuri de reacții pe care toate ființele vii le cunosc.

Neuroștiințele contemporane, prin autori precum Paul MacLean, au demonstrat că oamenii au, de fapt, trei creiere – unul reptilian, unul în sistemul limbic și hippocampus (numit și paleomamifer) și unul neomamalian sau neocortexul. Toate acestea au permis întoarcerea oamenilor de știință la re-evaluarea unei idei fundamente, aceea a primordialității emoțiilor.

Problematica este cu atât mai importantă de discutat cu cât suntem formați într-o cultură occidentală pre-definită de „omul rațional”, de formarea noastră ca ființe care se definesc tocmai prin controlul pe care îl exercită asupra emoțiilor, văzute ca iraționale.

Să nu lăsăm emoțiile să ne stăpânească a fost mult timp o învățătură a umanității.

Cu acest film, Docter îi învață pe copii (și pe adulți deopotrivă) că emoțiile sunt la baza întregii noastre vieți psihologice și sociale. La fel ca în scena de debut a filmului, Bucuria (Plăcerea) controlează mintea noastră, care este descrisă în imagini ca o consolă de navă spațială. În acest Centru de Control apar, rând pe rând, și alte emoții – Tristețe, Frică, Furie, Dezgust.

Punctul de pornire – preluat de la Damasio, unul dintre cei mai influenți neurologi contemporani – este că emoțiile stau la baza tuturor deciziilor noastre, logice sau ilogice. O altă sursă a filmului este noțiunea de inteligență emoțională, introdusă în anii ’90 de Mayer și Salovey, care au arătat cât de importantă este competența emoțională, capacitatea noastră de a înțelege și de a exprima emoții pentru a comunica unii cu alții. Au apărut manuale care ne învață cum să ne gestionăm emoțiile și se organizează cursuri pentru „dezvoltarea și auto-conștientizarea emoțională”.

Complexitatea problematicii emoțiilor însă nu e simplu de tratat. Diferențele dintre mecanismele interne ale psihicului nostru (emoții, motivații, sentimente, stări și afecte, instincte și dorințe sau nevoi) sunt extrem de nuanțate.

Există psihologi care neagă însăși existența emoțiilor, etichetându-le drept simple răspunsuri, mecanisme psihice care pot fi explicate fiziologic, comportamental, experiențial, cultural sau sociologic. Și mai dificil de explicitat este problematica dinamicii dintre stările emoționale și reacțiile emoționale, respectiv modul cum se transformă o simțire sau un simțământ în ceva durabil.

Termenul însuși ne dezvăluie ce este emoția – emoția vine din rădăcina latină a verbului „a mișca”, e ceea ce „ne pune în mișcare”. De altfel una dintre primele definiții le avem încă de la Aristotel – emoțiile (sau pathe) sunt „sentimente însoțite de plăcere sau durere”.

Sigur, întrebarea rămâne cum distingem între sentimente, motivații, afecte și emoții. Poate cel mai bun exemplu este dragostea. Este dragostea o emoție, un afect, o predispoziție sau doar o „atitudine emoțională”?

Distincția „clasică” este aceea că sentimentul are o durată mai lungă, spre deosebire de emoție, care nu poate fi trăită la nesfârșit. Cu toate acestea, dragostea este un amestec de emoții (bucurie), nevoi (dorință) sau motivații (cultivate de societate), dar și iraționalitate (pulsiuni inexplicabile).

Răspunsul îl găsim în modelul pe care filmul îl ilustrează – împrumutat din best-seller-ul „Mașina emoțională” (Minsky, 2006). În această carte, cognitivistul Marvin Minsky propune asocierea dintre procesele emoționale și cele ale gândirii, emoțiile fiind de fapt „moduri de a gândi”. Tot de la Minsky este imaginea cu resursele creierului prezentate sub formă de entități-bile.

În Inside Out, cele cinci emoții de bază care guvernează mintea (Bucurie, Tristețe, Frică, Furie, Dezgust) sunt codificate pe cinci culori primare (galben, albastru, violet, roșu, verde). Schema, preluată de la psihologul Robert Plutchik, permite asocierea dintre diversele emoții și tipurile de reacții bio-chimice, transmise corpului și manifestate în expresii corporale, ulterior sociale. La fel ca în explicația clasică din textele lui William James, emoțiile se formează astfel: un stimul exterior, de natură fiziologică, provoacă o experiență cognitivă, care este cuplată cu o reacție neurologică, care se transformă într-o manifestare expresivă.

Filmul, de fapt, ilustrează cele mai moderne descoperiri ale neuropsihologiei. Producătorii de la Pixar ne introduc în lumea unei fetițe pe care o cheamă Riley. În „Centrul de Comandă” al minții ei asistăm la formarea și conflictul a cinci emoții, care o fac să reacționeze la lumea din jurul ei. În acest sens, filmul pornește de la un fundament evoluționar.

Așa cum arăta Darwin în studiul său clasic despre modul de exprimare a emoțiilor la om și animale (în 1872), unde a expus una dintre primele teorii de factură evoluționară, perfecționarea emoțiilor lui homo sapiens ne-a permis să supraviețuim în mediul natural ostil. De fapt, tot comportamentul nostru este, în mare măsură, rezultatul dezvoltării emoțiilor, noi fiind extrem de „bine pregătiți biologic” pentru anumite emoții speciale, amigdala fiind sediul amintirilor emoționale. De acolo pornesc trasee neurochimice, care se transformă în circuite emoționale și trasee motivaționale, ce conduc la comportamente.

Studiile de behaviorism au demonstrat că există o corelație strânsă între comportamentul social și emoțiile pe care le trăim, pe baza mecanismului stimul și răspuns. Ca în film – unde Scârba/ Dezgustul e verde – faptul că suntem dezgustați de anumite lucruri are o explicație evoluționară: această stare ne protejează de lucrurile care ne pot face rău (obiecte sau oameni).

Deși Darwin a descris opt emoții principale (furie, dispreț, dezgust, frică, fericire, bucurie, tristețe, surprindere), Docter folosește formula simplificată de Paul Ekman în sistemul FAST. Ekman (el însuși erou de film de televiziune – vezi remarcabilul Lie to Me) este un discipol al lui Darwin care a studiat problematica emoțiilor în comportamentul non-verbal și a fost consilierul principal al desenului animat.

Autorul filmului a ales schema lui Ekman, repectiv a optat pentru acele emoții ale căror expresii ne sunt cele mai familiare corporal. Cele șase „emoții primare” – frică, dezgust, furie, fericire, tristețe și surpriză – au fost propuse de Ekman pentru că sunt cele mai „funcționale”, respectiv sunt categorii ce pot fi cuantificate pe baza expresiilor faciale.

Știm cum arată bucuria pentru că o putem cuantifica în mișcări non-verbale. Ekman a măsurat emoțiile în funcție de câțiva factori fiziologici (ritm cardiac, temperatură, tensiune musculară) și a ajuns la distincțiile stabile între frică și furie, de exemplu (prima are un nivel mai mare de tensiune și un nivel mic de căldură, a doua are un nivel ridicat și de tensiune și de temperatură).

Această perspectivă asupra rolului emoțiilor în comportamentul uman este inovatoare. De la Ekman știm că emoțiile nu sunt funcții „iraționale”. Emoțiile ne ajută să înțelegem lumea și ne ajută să interacționăm cu semenii noștri într-o manieră coerentă și pozitivă. O altă idee majoră preluată de la Ekman este aceea că emoțiile nu sunt niciodată mono-expresive – sugestia lui Ekman despre polimorfismul emoțional transpare din secvența finală, în care Tristețea și Bucuria împart aceeași amintire și reușesc să îi ofere consistență.

Sigur, se pot aduce mai multe critici acestei abordări. Pe de o parte, emoțiile descrise de Ekman sunt pur și simplu doar una dintre multiplele modalitățile mecanice de a evalua și de a măsura emoțiile. Dar emoțiile nu sunt doar vizibile în mecanica facială – de aceea multe dintre ele lipsesc din această poveste. Printre nenumăratele emoții negative despre care filmul nu vorbește se află rușinea, vinovăția, invidia, panica, răzbunarea, dar nu sunt menționate nici emoții pozitive, ca admirația, atașamentul, dorința ori amuzamentul.

Și tocmai pentru că premisa este aceea a cuantificării emoționale prin indicatori faciali, respectiv apar doar emoțiile care au semnificație socială, simpatia este o altă emoție absentă, la fel compasiunea, pentru că sunt greu de distins non-verbal. Alte întrebări justificate sunt de ce Frica și Furia sunt reprezentate ca bărbați, în timp ce Tristețea este o tânără ochelaristă cu tendințe depresiv-maniacale. Sau: de ce predomină emoțiile negative (inclusiv Dezgustul este reprezentat negativ) și numai Bucuria este centrală?

O altă problemă majoră este dacă Furia poate fi decrisă drept o emoție primară, și dacă da, atunci cum cunoaște nou-născutul furia? O altă critică decurge din premisa profund cognitivistă conform căreia între Sentimente și Gânduri există un semn de egalitate, că formarea emoțiilor presupune evaluarea stimulilor, deci este baza Rațiunii. Poate așa se explică de ce Logica lipsește dintre emoțiile de bază și, în mod special, de ce lipsește de la comanda creierului tocmai Rațiunea? Unde este Inteligența și ce se întâmplă dacă ne reprezentăm mintea ca și când nu ar avea funcția de Cunoaștere?

Pentru mine, cea mai importantă este eliminarea explicației psihanalitice, pentru că nu sunt eliminate numai dorințele pozitive (ca iubirea de părinți), ci și cele primare precum rușinea, sau altele interimare, ca regretul sau îngrijorarea ori confuzia. Mai ales lipsa unora dintre cele mai importante emoții cu rădăcini psihanalitice, precum invidia, vinovăția, care sunt emoții esențiale în teoria psihanalitică, cu rădăcini profunde în psihicul sugarului, sunt pur și simplu eliminate pentru că nu servesc teoriei centrale a regizorului.

Uneori, regizorul filmului nu are ce să facă și este obligat să introducă niște concepte extrem de complexe, cum este secvența în care unele dintre memoriile emoționale sunt aruncate în Subconștient, ca într-o închisoare. Foarte frumos concepute vizual și puternic relevante conceptual sunt Tărâmul Imaginației și Depozitul Memoriei prin care călătoresc Bucuria și Tristețea, în încercarea lor de a reveni în centrul gândirii lui Riley, când aceasta are o prăbușire emoțională.

Dar cel mai interesant personaj este Bing-Bong, prietenul imaginar al fetiței, uitat pe culoarele Amintirii. Pe jumătate elefant, jumătate pisică, el poate să cânte ca un delfin, are blăniță roz și o ajută pe Bucurie să ajungă acasă. Când Bing Bong plânge, lacrimile lui sunt bomboane de diverse gusturi, el este altruist și mereu fericit, el este expresia copilului din fiecare dintre noi.

La fel de impresionante sunt călătoria cu Trenul Gândurilor sau prăbușirea Insulei amintirilor despre familie și a Insulei încrederii. O altă secvență revelatorie este aceea a comparației dintre mecanismul visului și modul de realizare a filmelor. Pentru că, atunci când Riley adoarme, în creierul ei se pune în mișcare un întreg angrenaj de scenariști, cameramani și decoruri, care permit creierului să intre în repaos.

Și aici transpar teoriile lui Ekman – Docter folosește studiul despre faptul că numai 30% din coșmaruri sunt produse de frică, multe fiind provocate de alte forme de tulburare emoțională, cum ar fi dezgustul sau confuzia.

Poate cea mai importantă lecție a filmului rămâne aceea că buna funcționare a creierului nostru nu depinde numai de emoțiile „bune”, ci și de prezența unor stări emoționale negative. După cum recunoaște, Docter a avut o copilărie problematică (sugestiv e faptul că el este vocea Furiei Tatălui). El se bazează pe studii de laborator care au indicat că generarea exagerată a unor emoții pozitive este menită să crească nivelul de stres și duce la probleme majore. Și, în sens invers, că emoțiile „negative” nu sunt neapărat nocive – așa cum Tristețea din film reușește să o salveze pe Riley, de multe ori emoțiile „rele” nu fac decât să ne ajute să supraviețuim.

În lupta împotriva Tristeții, care amenința să preia controlul asupra lui Riley, celelalte emoții uită că, de fapt, Tristețea bine dozată poate să echilibreze psihicul nostru. Iar aici regizorul se dovedește un maestru – suntem într-un moment de tristețe uriașă, când totul pare pierdut, care este urmat de refacerea finală a tuturor componentelor distruse ale psihicului lui Riley.

În cele din urmă, Inside Out nu este doar un desen animat „pentru copii” sau nu este doar pentru copii. E o lecție despre cum putem transmite informații complexe și pline de semnificație pentru un public de o vârstă fragedă, fără violență gratuită și fără recursul la tehnicile primitive ale suprasimplificării. În plus, filmul funcționează ca un avertisment – la un moment dat în viață, ne pierdem capacitatea de a ne mai bucura, ne pierdem Bucuria când ceva rău se întâmplă cu noi și cu modul în care percepem lumea, ceva ce nu ne mai dă voie să fim fericiți.

Însă chiar și în momentele de disperare acută, trebuie să știm nimic nu este pierdut, că emoțiile noastre ne vor ajuta să supraviețuim. Au făcut lucrul acesta destul de bine, câteva milioane de ani!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€