Incompatibilitatea dintre credință și comunism. Și strania lor apropiere

Voicu Bojan

Istorie

22/12/2025

Aleksandr Soljenițîn o spune răspicat: „Esența comunismului este ideologia”. Într-un regim comunist, ideologia este cea care guvernează din umbră. Apoi vine partidul, care se află la vedere, de obicei tronând în prezidiu. Acesta își transferă puterea statului concentraționar, care astfel devine autoritate publică. Pe scurt, statul se află în slujba partidului, cel care constituie garantul ideologiei.

Avem așadar această treime de forță, dar care nu poate funcționa fără implicarea poporului devenit peste noapte proletariat. Thierry Wolton, unul dintre cei mai documentați exegeți ai comunismului, spune așa:

„Dictatura proletariatului pe care îl întruchipează partidul are nevoie de stat pentru a putea fi pusă în aplicare, în general prin teroare, cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de stat, dar natura comunistă a regimului este dată de către partid. (...) Liderii comuniști au acaparat aparatul de stat pentru a-l pune exclusiv în slujba propriei cauze.”

Comunismul, în general (iar cel autohton, în special, dovedind un zel neabătut), a dezvoltat încă de la început o obsesie: ocuparea centrului. A urmărit dominația absolută, cu un pumn de fier și cu o viteză neașteptat de mare. Și nu s-a mulțumit cu invadarea scenei, trimițând orice alți actori după cortină sau în culise. Și-a dorit să ocupe, cu un drum, mințile și inimile oamenilor. Să confiște gândirea, exact ca în romanul 1984 semnat de George Orwell.

Apoi a venit totalitarismul

În ultimă analiză, contribuția ideologiei comuniste la istoria omenirii poartă numele de totalitarism. Același Thierry Wolton, în prefața monumentalei sale trilogii numită „O istorie mondială a comunismului”, continuă:

„Spre deosebire de despotism și dictatură, care se rezumă în general la stăpânirea prin forță, totalitarismul fărâmițează societatea în scopul de a-i slăbi pe membrii săi, astfel încât fiecare dintre ei să devină dependent de partidul-stat unic. Un regim totalitar sfâșie toate legăturile indivizilor între ei, că sunt familiale, comerciale, sociale, sentimentale... astfel încât Autoritatea rămâne singurul mediator la care fiecare trebuie să se raporteze ca să poată supraviețui. Din copilărie până la moarte, totul este guvernat de această Autoritate. Totalitarismul se reduce la negarea sinelui în avantajul unui „noi” colectiv reglementat de putere.”

Doar că în toată această structură monolitică de forță se descoperă o fisură care începe să dea frisoane de neliniște puterii proaspăt instalate la noi imediat după al Doilea Război Mondial. O seamă de cetățeni ai noii orânduiri ies din rând și aleg să-și încredințeze sufletele nu partidului unic, ci unei puteri suspecte, care sălășluiește mai presus de lumea aceasta, undeva sus, într-o presupusă Împărăție a Cerurilor.

Altfel spus, acești indivizi își trăiesc viețile într-un aparent aici și acum, dar fiind mereu cu mințile într-o meta-realitate, nădăjduind înspre lucruri care nu se văd. Aceste „elemente” ieșite din rând se numesc credincioși și devin instantaneu dușmani ai poporului, la pachet cu burghezii, capitaliștii veroși, legionarii sau luptătorii rezistenței ascunși prin grote, în munți.

Credincioșii poartă eticheta de obscurantiști. Sunt considerați reacționari, administratori ai unor realități vagi, greu de apucat. Sunt simple relicve ale trecutului. Nealinierea lor la directivele partidului devine un păcat de moarte.

Suprimarea obscurantiștilor

Așa începe lupta comunismului împotriva lui Dumnezeu. Abordarea de bază? Promovarea ateismului pe toate căile. Denigrarea credinței. Batjocorirea ei. Înlocuirea ei cu directivele partidului unic. Iar, ca o consecință firească, persecuția obscurantiștilor, fie ei creștini, sectanți, islamici sau mozaici.

Imediat după instaurarea guvernului-marionetă condus de Petru Groza, regimul comunist declară tuturor credincioșilor război deschis și încearcă prin orice mijloace posibile eliminarea lor dintr-o societate care se vrea uniformă. Credința și speranța, la fel ca nevoia de mântuire, iubire de aproape, de dreptate și de frumos, sunt considerate idei subversive, împotriva cărora se cuvine luptat prin orice mijloace.

Descifrăm două căi de atac ale problemei. Prima este supunerea prin forță. Necesitatea folosirii violenței este declarată fără ocolișuri. Potrivit lui Lenin, ideologul-șef al comunismului bolșevic, „Cu cât numărul reprezentanților burgheziei și al clericilor reacționari pe care îi vom putea împușca va fi mai mare, cu atât va fi mai bine”. Comunismul îmbracă așadar haina unei religii expansive, de tip vechi-testamentar. Este o nouă religie a sabiei, aflată mereu în conflict cu dușmani reali sau inventați.

Drept urmare, mii de preoți și pastori sunt uciși, trimiși în pușcării, la Canal, la recoltat stuf în Delta Dunării sau la reeducare în cadrul infamului „Fenomen Pitești”, pe motive inventate, cel mai adesea fiind invocate legăturile cu mișcarea legionară și Garda de Fier. Sau, mai simplu, ca fiind considerați „elemente dușmănoase” regimului.

Doar un simplu exemplu despre cât de puerile puteau fi acuzațiile: scriitorul I.D. Sîrbu este încarcerat pentru „omisiune de denunț”. Altfel spus, fiindcă refuză să-și toarne prietenii. După un an este eliberat doar pentru a fi rearestat în aceeași zi fatală de 17 septembrie 1958 și condamnat la șapte ani de temniță pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Obiectul acuzației? O comedie satirică destul de nevinovată, însă scrisă în plin stalinism. Puterea nu putea fi atinsă nici măcar cu pana.

Clericii pățesc lucruri asemănătoare și peste noapte se trezesc deportați prin Bărăgan. Mănăstirile sunt secătuite de venituri, iar multe biserici sunt închise sau demolate. Iar mai târziu, în epoca Ceaușescu, sunt mutate în spatele unor salbe de blocuri socialiste pentru a nu deranja estetic noua orânduire. Simpla vedere a unei turle de biserică le provoca activiștilor de partid o stare de rău.

Denigrarea religiei prin imitație

A doua abordare, mult mai insidioasă, a constat în „copierea” modelului creștin și denigrarea lui prin imitație. E limpede că vorbim despre o religie atee și practic eșuată, însă comunismul a încercat, prin diverse mijloace mai mult sau mai puțin fățișe, să devină un simulacru de creștinism.

Ionuț Iamandi, într-un articol din Dilema Veche intitulat „Comunismul ca religie eșuată”, scrie: „Forța supremă în comunism este această direcție inexorabilă a istoriei, care nu se înfăptuiește însă de la sine, ci prin unii mesageri inspirați, de mare cuprindere și viziune, care vor fi fost învățătorii maselor. (…) Comunismul începe să se desfășoare după modelul clasic al religiei consacrate. Ca să folosesc terminologia credinței creștine, mai aproape de uzanțele culturii noastre, de ale cărei structuri comunismul est-european s-a apropiat vrând-nevrând, el are întemeietori, doctrină, apostoli, martiri, sinaxar, ritualuri, eretici, inchiziție, planuri și războaie de prozelitism. Similitudinile sunt nenumărate. Chiar și fervoarea primilor credincioși comuniști este una de tip religios. Descrierile adeziunilor la mișcare sunt pline de metafore religioase. Trăirile sunt de ordin religios, dacă nu chiar mistic.”

Analogiile sunt cel puțin frapante. Creatorul, instanța supremă, este Karl Marx, designerul doctrinei. Lenin este Profetul, trimisul său pe pământ cu misiunea de a racola apostoli și de a-i trimite până la marginile pământului, cu scopul de a „evangheliza” omenirea prin îndoctrinare. Așa apar în istorie figuri precum Mao, Stalin, Kim Ir-Sen, Ho Și Min, Castro, Ceaușescu și alții ca ei.

Aceștia sunt oamenii care cunosc Calea, propovăduiesc Adevărul și impun, prin forță, convertirea la o Viață nouă. Marea miză este nașterea Omului nou. Să nu uităm de epistola Apostolului Pavel trimisă corintenilor, unde autorul scrie: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” Vorbim așadar despre metanoia, termenul grec denumind schimbarea inimii, prefacerea ființei, transformarea radicală a modului de a gândi.

Cine nu-și dorește înnoirea și existența demnă într-o lume mai bună, unde toți oamenii sunt egali? Nostalgia paradisului pierdut și regăsit rămâne o constantă în ideologia comunistă. La fel este promisiunea binelui universal și a unei mântuiri colective. Aceste făgăduințe utopice deghizate, venite pe fondul unei credințe creștine bimilenare, ajută în prezent comunismul să își păstreze atractivitatea, să se reinventeze mereu, asemeni zmeului din basme ale cărui capete retezate se refac miraculos.

Readucerea azi în scenă a lui Ceaușescu în rolul său preferat de „Geniu al Carpaților” este folosită de către tot soiul de naționaliști și patrioți de paradă cu scopul subversiv de a-i manipula pe naivii care nici nu au trăit dictatura pe pielea lor și nici măcar nu s-au sinchisit să o studieze.

Autocritica – o răspicată spovedanie

Viața de apoi a religiei comuniste este, de fapt, o viață de aici, unde dictatura proletariatului a înghițit în prealabil toate celelalte clase. Edenul comunist e instaurat prin forță, pe pământ. Diferențele dintre cetățeni au fost abrogate, fiindcă în raiul proletar nu e loc decât pentru oameni egali. Chiar dacă activiștii de partid, securiștii, cei din structurile de forță sau cu legături în comerțul exterior au fost mereu „mai egali” decât plebea. Din rândul acestora se selectează azi marii nostalgici ai epocii de aur.

Analogiile continuă. Prezidiul în care se desfășoară congresele de partid ține loc de altar, cu toate însemnele, simbolurile și sloganurile din fundal. De acolo, preoții-activiști tămâiază auditoriul cu limbajul lor de lemn, primit cu scandări și cu aplauze entuziaste, la comandă. În public e indusă o stare de transă. Permanenta exaltare propagandistică și reprezentațiile teatrale manifestate în ședințele de partid au un iz de religiozitate păgână. Uneori, câte un element deviant este invitat să-și facă public autocritica. Ea seamănă izbitor cu o spovedanie rostită cu glas tare.

În calendarul comunist sunt comemorați sfinți martiri care au suferit pentru cauza partidului. Viețile lor exemplare sunt predate în școli. Devin nume de străzi și stadioane, iar poeții de curte se înghesuie să le închine ode. Multe din sărbătorile creștine sunt abil deturnate, cum ar fi data de 15 august, care devine Ziua Recoltei, substituind astfel sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

În URSS, Bradul de Crăciun este convertit în Pom de Iarnă, iar criminalul-șef Stalin pozează în rol de fals Moș Crăciun, ținând în brațe copii ai căror părinți au fost uciși într-un gulag din Siberia prin ordine semnate tocmai de mâna Comandantului Suprem. Între timp, afară, în Piața Roșie, cetățenii înfofoliți îngheață la o lungă coadă pentru a se închina la trupul îmbălsămat al marelui Lenin, precum la sfintele moaște. Nimic mai absurd.

Finalul? O poveste despre curaj și credință

În anul 1948 se întâmplă două lucruri importante în ceea ce privește religia din România comunistă. Prin noua Lege a Cultelor, statul recunoaște 14 culte religioase. Toate sunt îndemnate să își revizuiască urgent statutele conform cu noile directive ale partidului. Biserica greco-catolică este desființată. Unii preoți acceptă alipirea la Biserica ortodoxă. Cei curajoși intră în ilegalitate.

Totodată, sub comanda doamnei de fier Ana Pauker, autoritățile statului declanșează o veritabilă campanie de teroare în mănăstirile și parohiile ortodoxe, iar mulți preoți sunt acuzați de „activitate legionară”. E doar începutul valului de arestări care începe cu anul 1952, când mii de oameni din toate cultele religioase vor fi acuzați de „uneltire împotriva regimului”, primind ani mulți de temniță grea.

La finele lui februarie 1948, un pastor lutheran, fost politruc comunist școlat la Moscova, pe nume Richard Wurmbrand, devenit între timp evreu convertit și un vorbitor suspect de popular în Bucureștiul acelor ani, este arestat pe stradă în timp ce se afla pe drum spre biserică. Va petrece în total 14 ani în temnițele comuniste, fiind torturat sistematic și închis singur în izolator vreme de luni întregi, totul cu scopul de a-i înfrânge credința. Pentru Wurmbrand, arestarea nu este deloc o surpriză. O aștepta cu răbdare de aproape trei ani.

Povestea arestării lui începe în 1945, odată cu marele Congres al Cultelor din toamna acelui an. Se adunaseră în sala din Dealul Mitropoliei în jur de 4.000 de lideri religioși. Ca fost seminarist ortodox și presupus cunoscător al Scripturii, tovarășul Stalin este ales drept patron al Congresului. În spatele prezidiului tronează, ca o icoană supradimensionată, portretul său oficial.

Cuvântările de adeziune la noile directive sunt deschise cu mare fast de către însuși primul ministru Petru Groza. Acesta se recomandă drept fiu de preot și deputat în Adunarea Eparhială a Mitropoliei Ardealului. Își presară discursul cu citate biblice, subliniind faptul că guvernul comunist „vrea îndreptarea, nu moartea păcătosului”. I se răspunde cu aplauze furtunoase.

Biserica creștină își începuse așadar periculosul dans cu puterea comunistă. Fețe bisericești la pachet cu rabini, musulmani și credincioși de toate culorile au luat pe rând cuvântul, declarându-și ferm supunerea față de noul regim. Președintele baptiștilor a spus că Stalin e un împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu. Un pastor lutheran a ținut să precizeze în discursul său că Dumnezeu a dat trei revelații, nu două: prima prin Moise, a doua prin Hristos și a treia prin tovarășul Stalin. Iar un episcop ortodox a ajuns până acolo încât și-a brodat secera și ciocanul pe veșmintele clericale, insistând să fie numit „Tovarășul episcop” și nu Înaltpreasfinția Sa.

În acest răstimp, Wurmbrand se foiește pe scaun, vizibil tot mai iritat. Deodată, soția lui, Sabina, aflată alături, îl cotește șoptindu-i la ureche cu o voce blândă, dar hotărâtă: „Richard, te rog, ridică-te și spală această rușine de pe fața lui Hristos.” După o vreme, el îi răspunde: „Dacă fac asta, s-ar putea să nu mai ai soț, știi?” La care Sabina spune, strângându-l de mână: „Află că un soț laș nici nu-mi doresc.”

Wurmbrand se înscrie la cuvânt și începe o predică în toată regula, preamărind numele lui Hristos, singurul căruia i se cuvine gloria în cer și pe pământ, și nu orânduirilor vremelnice omenești. Se lasă o tăcere adâncă, iar autoritățile intră în panică, încercând să oprească transmisiunea în direct de la radio și să-l îndepărteze pe pastor de la microfon. Urmează o rumoare în mulțime, dar și aplauze entuziaste răzlețe. În cele din urmă, transmisia se întrerupe cu stângăcie, într-o confuzie generală.

Între timp, în nordul țării, tocmai la Satu Mare, pastorul reformat Ferenc Visky tocmai asculta la radio cu atenție ce se întâmpla la Congres. Discursul brusc întrerupt l-a impresionat. Wurmbrand a fost singura voce care a protestat cu glas înalt împotriva îngenuncherii cultelor înaintea unui guvern totalitar. Din acea clipă, pastorul Visky a început să-și dorească fierbinte ca, într-o bună zi, să-l cunoască pe bărbatul cel temerar care a avut curajul de a le reaminti credincioșilor despre adevărata lor chemare: aceea de a sluji o împărăție care nu aparține unei puteri trecătoare.

Iar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, a ascultat peste ani rugăciunea pastorului Visky. Ușa celulei pușcăriei din Gherla, unde a sfârșit și el încarcerat, s-a dat de perete și înăuntru a fost azvârlit un bărbat înalt, numai piele și os, îmbrăcat în zdrențe. Ochii îi străluceau de bucurie. A privit în jur, la clericii adunați grămadă în celula strâmtă și mizeră, apoi a spus cu o voce tunătoare:

„Fraților, iată cum Domnul își adună iar poporul Său!”

Toate fotografiile sunt selectate din Arhiva Minerva