Mihaela Ursa
Redactor
21/03/2016
În ce cred cei care nu cred?
Sunt de părere că nu poți convinge pe nimeni de adevărul unui argument, într-o dispută, dacă respectivul nu este, de fapt, deja convins de argumentul tău, încă dinainte ca disputa să fi început.
Dincolo de logică și libertatea de opțiune intervin actele de voință prin care, la un moment dat, alegem ca adevărată sau valoroasă o anumită afirmație, în defavoarea opusului ei.
Tensiunea și violența latentă care definesc astăzi socializarea redeschid întrebările privitoare la posibilitatea dialogului: există puncte comune între neomarxiști și neoliberali, între bătrâni și tineri, între iubitorii de animale și neiubitorii de animale, între fumători și nefumători, între bicicliști și șoferi, între laici și credincioși?
Până la un punct, aceasta este tema volumului de dialoguri între cardinalul catolic Carlo Maria Martini și scriitorul laic Umberto Eco. Intitulată În ce cred cei care nu cred? (Polirom, 2011, traducere de Dragoș Zămoșteanu), cartea face însă un pas mai înainte.
În primul rând, autorii încearcă să găsească rațiuni comune, dar și să discute nepartizan despre lucrurile care îi despart pe laici de credincioși (atenție, dihotomia nu este perfect identică cu „atei vs. religioși”). La propunerea revistei liberal, Martini și Eco încep în 1995 o corespondență publică gândită ca „un schimb de reflecții între oameni liberi”.
Inițial, temele sunt oarecum aleatorii:
- milenarismul – „un subiect de actualitate, dar ale cărui rădăcini sunt înfipte destul de adânc și care a constituit un motiv de fascinație, de teamă și speranță pentru toți membrii familiei umane, în decursul ultimelor două milenii” (Eco);
- apocalipsa – „tema dominantă o constituie în general o fugă de prezent, în schimbul unei refugieri într-un viitor care, zdruncinând structurile actuale ale lumii, instaurează prin forță o ordine a valorilor definitivă” (Martini);
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
- avortul – „ori decizia nu trebuie luată, ori luarea ei reprezintă un risc pe care mama și-l asumă singură, în fața lui Dumnezeu sau în fața tribunalului propriei conștiințe și al umanității” (Eco);
- excluderea femeilor de la sacerdoțiu – „avem de a face nu numai cu raționamente umane, ci cu dorința Bisericii de a rămâne credincioasă actelor mântuitoare care au generat-o” (Martini).
Replicile sunt elegante și inteligente, logica perfect stăpânită, retorica desăvârșită, chiar și în absența consensului.
Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”
Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.
Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică
România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.
Interlocutorii se prețuiesc reciproc, își respectă diferențele și nu cad nicio clipă în eroarea de a afirma ca universal validă și obligatorie valoarea pe care o asumă fiecare. Cardinalul nu-i spune scriitorului că trebuie să creadă pentru a vedea adevărul, iar scriitorul nu-l face inept pe cardinal pentru că e religios.
Parteneriatul intelectual se vede mai ales în încercarea fiecăruia de a porni tocmai de la acel lucru pe care îl poate accepta din argumentul diferenței: „Punctul de vedere al unei confesiuni religioase se exprimă întotdeauna în propunerea unui mod de viață considerat optim, în vreme ce punctul de vedere laic ar trebui să considere optim orice mod de viață ce rezultă dintr-o opțiune liberă, cu condiția ca aceasta să nu împiedice opțiunile altora” (Eco).
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Prin urmare, nicio confesiune religioasă nu trebuie să se afle în poziția de a impune necredincioșilor sau celor din alte confesiuni propriul „mod de viață considerat optim”, dar și: niciun laic nu are „dreptul de a critica modul de viață al unui credincios”.
Ajung astfel la acel „pas mai înainte” pe care cred că volumul îl face, dincolo de a spune cât de important e dialogul și mai ales cât de benefic se poate instala între tabere care, aparent, sunt imposibil de împăcat.
Pasul respectiv îl constituie recunoașterea – din ambele tabere – a unui lucru pe care îl voi numi o credință dincolo de credință.
Cel mai bine se vede acest lucru în comentariile despre speranță, care conduc discuția spre ideea de „bine”, apoi spre „binele celuilalt” și apoi, inevitabil, spre „etică”. Or, aici se duce de fapt marea bătălie dintre laici și credincioși: nu între bine și rău – ar fi prea simplu să fie așa -, ci între binele dat prin opțiune morală și binele dat prin intervenție transcendentă.
Cardinalul Martini pornește de la convingerea că sunt foarte mulți oameni care, fără să depindă de ideea unui bine care vine de la Dumnezeu, acționează zi de zi în direcția binelui moral, a binelui celuilalt.
El observă însă că o formă de credință apare tacit în acțiunile laicilor când aceștia presupun că valori precum altruismul, sinceritatea, dreptatea, respectul față de ceilalți sau iertarea dușmanilor sunt întotdeauna preferabile contrariilor lor. Or – constată filosoful religios – această opțiune suferă de un deficit de temei, dacă este să o explicăm strict în termeni umaniști, adică este asumată prin credința că „așa e mai bine”.
În răspunsul său, Eco admite mai întâi că există un sens al sacrului, al „comuniunii cu ceva care ne depășește, chiar și în absența credinței într-o divinitate personală și providențială”. Părerea lui este că există o etică naturală, pe care o deprindem ținând cont de „privirea celuilalt” și sub care ne formăm ca indivizi sociali.
Însă nici el nu respinge ideea că o opțiune de tipul credinței îl face pe laic să valorizeze ca pozitiv „binele celuilalt” și ca negativ „răul celuilalt”. Așadar, și laicul operează constant cu acte de credință, deși le întemeiază altfel decât credinciosul.
În aceeași discuție asupra rădăcinilor etice, Umberto Eco punctează o nuanță necesară. El susține că „forța unei etici se măsoară după comportamentul sfinților, nu al ignoranților” – o propoziție care ar merita memorată, pentru a ne-o reaminti în războaiele noastre zilnice.
Doi autori a căror reputație se află dincolo de orice îndoială ne oferă lectura concentrată a discuției lor despre probleme care definesc umanitatea. V-o propun ca alternativă echilibrată la discursurile inflamate și la tăișul săbiilor pe care le încrucișăm între noi, simbolic, la fiecare pas.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this