În căutarea vinului pierdut. Partea a doua

Voicu Bojan

Redactor

Cu ani în urmă, am petrecut o săptămână de toamnă aurie în Dobrogea bătrână, explorând păduri și dealuri sterpe, studiind pasul apăsat al broaștelor țestoase de pământ, gătind pește în diversele lui stări de agregare și degustând din rodul vițelor zonei.

Pe atunci, în acel tărâm mitic, nucile se rostogoleau singure înaintea omului pe cărare, pescarii din Isaccea asigurau lejer fluxul de pește dinspre Dunăre spre ceaun, iar localnicii din Acic Tepe vindeau, la un preț simbolic, un delicios vin alb în bidoane de 5 litri.

Pe vremea aceea, ciobanii aveau parcă mai multe oi, pădurile − mai mult lemn, iar pictura interioară a Mănăstirii Cocoș, infinit mai puțină foiță de aur.

Am revenit ca într-un soi de road movie dat în reluare, pentru a constata schimbările. Dar, mai ales, am revenit pentru a căuta sufletul rătăcitor al vinului dobrogean, acum pe cale de a se reinventa, după sute de ani de existență.

Tulcea, ca o oglindă

De la balta cu miros de mâl și gunoaie de la Somova, ne-am teleportat, pentru câteva ceasuri, drept în civilizație. Am fentat umblatul pe jos luând un microbuz înghesuit care ne-a debarcat nu departe de acel loc straniu de unde pleacă bărci și vapoare pe cele trei brațe ale Dunării, înspre mare.

De ce straniu? Fiindcă portul din Tulcea, până nu demult aparținând Galațiului, este o combinație năucitoare de ștaif cu paragină.

Găsești aici, în port, hoteluri cu pretenții de unde se vede flota îmbătrânită, peste a cărei rugină se tot dă cu straturi groase de vopsea, clădiri futuriste din sticlă, blocuri cenușii ce emană miros de prăjeală prin pereții de ciment și localuri dezafectate transformate în toalete publice.

În fapt, sărmana faleză Tulcea e doar oglinda a cât ne pasă nouă de Dunăre, Deltă, Mare, turism și țară, în general. O oglindă mincinoasă, ca în Albă-ca-Zăpada, din care se reflectă jaful și distrugerea. Noroc că am găsit rapid un mod de a combate eficient depresia.

Micul brunch de la Tulcea va rămâne și el o amintire memorabilă, capabilă să domolească peste ani eșecul nostru ca națiune și pierderea luptei cu reumatismele.

Am tras pe faleză, la Ivan Pescar, un loc unde pasiunea pentru pește gătit tradițional întâlnește ecoturismul, și un loc de care Ivan Patzaichin nu e deloc străin. Se duce aici o luptă surdă și încăpățânată, din tranșee, pentru păstrarea unor valori și tradiții pe cale de a fi distruse de lăcomie și nepăsare.

S-au derulat așadar, pe platouri de țiglă, icre cu ceapă, hering afumat la rece, pastramă, batog și alte minunății pe care nu le mai numesc, asezonate cu Sarica Essentia Cuvee 4 Sfinți, servit recișor.

Întâlnirea cu vinul interzis de Sarica Niculițel, cel căruia degeaba îi dădusem târcoale, a născut noi regrete. Totul s-a încheiat în glorie cu un imposibil de descris muritorilor Storceag cu mărar și tarhon, care poate înălța sufletul omului în tării nebănuite, așa, sus, cam cât a zburat Gagarin până în cosmos și ‘napoi.

Don Quijote de la Cogealac

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Hrăniți ca la carte și înălțați spiritual, am plecat spre următoarea noastră țintă – Crama Histria, care nu se află la Cetatea Histria, ci în Cogealac, o comună fostă turcească, actualmente machidonească.

Aici e doar crama, fiindcă podgoria se află mai încolo, la doar 10 kilometri de mare.

Am constatat pe această cale cu câtă siguranță de sine pot vorbi oamenii despre locuri aflate în proximitatea lor, dar despre care, de fapt, nu au deloc habar:

„Mergeți la Gândac (cârciumă-club închisă acum 2 ani), că acolo are de toate” sau „Mergeți la lac, la Nuntași (o paragină închisă demult), că acolo sunt căsuțe și restaurant. Au și duș, cum să nu”.

Și, uite-așa, astfel de informații răspicate au determinat alți 18 kilometri de mers prin soare, degeaba, de la Tariverde la lac și înapoi, ca să sfârșim rupți pe terasa singurului restaurant decent din Cogealac, ascultând tânguirea unui acordeon ce însoțea un alai de nuntași.

Unde, miracol! Am dat peste primul și singurul loc care avea în meniu și vin local. Mirachi, un Sauvignon Blanc galben pal, simplu și direct, cu accente tropicale dătătoare de speranțe, este produs tocmai de Crama Histria, unde a doua zi, la ora 11, aveam întâlnire cu Paul Fulea.

Drept urmare, am campat pe un teren viran, vecini cu niște capre și cu un imens parc eolian ce se întindea dincolo de panorama comunei. Cum nu departe era o benzinărie, am spus pas focului de tabără.

Tânăr, bronzat, energic, Paul Fulea are căștile în urechi fiindcă telefonul din buzunarul de la spate al blugilor îi sună mereu. A mâncat vie pe pâine de când a deschis ochii.

Primele lui amintiri sunt legate de viața în vie. Pasiunea lui e moștenire de familie, tatăl lui fiind cel care a relansat Crama Histria în 1998. Din 2013 a intrat el în joc și nu oricum, ci total.

Tocmai e vizitat de doi domni cu mape și fețe rău prevestitoare. Sunt veniți în control. „Acum apăreți, chiar în plină campanie de cules? Vă rog frumos să mă așteptați în birou”.

Știe că se va certa cu ei, dar e pregătit.

Acum vrea să rămână cu noi și ne spune povestea sa în timp ce ne face un tur foarte original – de la zona de sortare și presare a strugurilor, pe la recipientele de inox pline cu must, până la produsul finit, un Merlot care asteaptă îmbutelierea și maturarea.

E foarte rece, așa că trebuie să ținem paharele în căușul palmelor, ca pe coniac.

Când vorbește despre vin, Paul Fulea are foc în privire. Poate explica în detalii nenumărate cum face rozé-ul din Fetească Neagră sau cum a preferat să arunce 4 tone de struguri, victime ale mucegaiului, decât să compromită calitatea. Sau cum i-a luat un an și jumătate de luptă ca să-și vadă vinul în meniul restaurantului local.

Dincolo de pasiunea pentru vin, Paul ne-a pus înainte multe realități incomode. Destinul vinului românesc stă, după spusele lui, sub o imensă presiune.

„Nu am studii de specialitate, dar ani de zile mi-am făcut temele de casă în vie. Acolo m-am jucat și am muncit de mic. Nu-mi pot imagina că aș putea face altceva, știu exact unde e locul meu în lume și ce am de făcut în fiecare dimineață.

Scopul meu e să fac vin de calitate, fără compromisuri. Însă, din păcate, mă aflu în mijlocul unei bătălii care nu poate fi câștigată.

În România de azi, oamenii vor tot mai mulți bani pe muncă tot mai puțină. Costurile mele de recoltare au crescut în doi ani cu 30%, în timp ce prețul kilogramului de strugure scade.

Costul la pesticide crește în fiecare an cu 3-5%. Piedici sunt multe. Te mai lupți nu doar cu statul, ci uneori și cu natura. O ceață mi-a muiat pielița pe bob. O ploaie de 30 de litri pe metru pătrat mi-a umflat boabele de strugure alb.

Ca și cum astea n-ar fi destule, mai vin și vapoarele care aduc vin spaniol la 1,40 lei/litrul. Cramele mari nu se jenează să îmbutelieze vin străin în sticle românești.

Prețul meu de cost, doar la struguri, este de 1,20 lei, ce să mai vorbim despre vinificare. Asta în condițiile în care eu, cramă mică, cu circa 50.000 de litri de vin pe an, trag din răsputeri să mă mențin pe linia de plutire.

Despre re-capitalizare și re-tehnologizare nici nu vreau să vorbesc. Asta după investiții de 2,5 milioane de euro.

Spaniolii au totul de partea lor: climă ideală, subvenții triple decât la noi, politică de stat avantajoasă, unde statul vede vinul ca prestigiu, nu ca business care trebuie stors, boli puține și doar 4 tratamente pe an, în timp ce eu am 9 tratamente la un cost al pesticidelor de 1000 de euro/hectar, fără motorină, apă și tractoriști. Și, peste toate, spaniolii mai au și irigația subvenționată sută la sută.

Poți să te bați cu așa ceva? Nu, dar lupta continuă, deși știi că nu prea ai cum să câștigi. Îi dăm bătaie și visăm în continuare să facem cel mai minunat vin posibil. Măcar de dragul poveștii.

Uite, Mirachi, de exemplu, un vechi cuvânt balcanic, în grecește înseamnă un fel de iubire amestecată cu dor nemărturisit, iar în turcește înseamnă lucru bine făcut. Nu-i așa că-i frumos?”

Ah, Mirachi!

Pe malul unui braț al Dunării, barjele cu minereu stau la coadă la ecluză. Arată ca niște munțișori plutitori. Aruncă ancore, dau semnale și oameni mici mișună pe punțile împingătoarelor.

Dunărea e rece și un pic mâloasă, dar ne ia în brațe și ne scaldă de praful ultimelor 4 zile. Pe lângă noi plutesc peturi, ca niște peștișori curioși. Se leagănă de parcă ar fi vii. Nu ne pasă, ne-am obișnuit. Țara întreagă pare o rampă de gunoi.

Săraca Dunăre, tragică și părăsită. Îți vine să-i plângi de milă. Colmatată, cu malurile neîngrijite, presărată cu ruginite cadavre de barje semi-scufundate – 1000 de kilometri de minune lăsați în plata Domnului, fiindcă autorităților statului nu le pasă. (Puteți vedea aici un reportaj relevant despre situația tristă a celui mai frumos fluviu al Europei).

Suntem nu departe de orașul Cernavodă. Țara asta tragică pare încă liberă. Încă mai există locuri unde poți campa aiurea și unde te poți uita îndelung la un foc vorbind despre vin, deși nu se știe cât va mai ține miracolul.

Ultimele raze călduțe ale zilei se pupă armonios cu vinurile solare ale lui Paul: Mirachi rozé și Ammos alb, cu un dop de sticlă ca o bijuterie. Le-am răcit în nisipul de pe malul apei, unde peturile se pregătesc de culcare.

Ultimele resturi de mâncare de prin papornițe se înșiră pe fața de masă de lângă foc. Arată neapetisant. Iar am umblat degeaba pe la cârciumile din oraș după năluca unei ciorbe de pește. Cică „s-ar putea face”, dar numai cu programare pentru a doua zi, și doar la grupuri mai mari.

E clar, peștele Dunării urmărește traseul banilor, astfel că ia drumul Capitalei. Îl găsești mai ușor în Piața Matache decât pe malul gârlei.

Resemnate, frigăruile trag în țeapă ultimele bucăți de slană aduse de-acasă, care se topesc și se rășchiră precum o mânuță de copil mic ce arată cifra 5.

Degeaba pliantul lui Paul ne sugerează asocieri fanteziste la vinurile lui, gen carne de miel, brânzeturi maturate sau vânat ușor − iepure și fazan. Noi halim ce putem.

În schimb, degustăm atent: mai întâi un Cabernet Sauvignon neașteptat de sprințar, fructat și ușor, apoi ne lovim de sobrietatea rotundă a unui Merlot 2015, vinuri care închid ultima seară petrecută cu frații în sălbăticie.

Noaptea, ca niște duhuri albe în drum spre negura Hadesului, o turmă de capre trece foșnind pe lângă corturi. La lumina frontalei, zeci de ochi luminoși, cu reflexe drăcești, ne dau fiori.

Nu e totul pierdut însă – mâine mai avem o ultimă cramă de bifat.

Rasova – cireașa de pe tort

Micul dejun de la restaurantul turcului e nespus de elaborat, dar, după ce ai umblat 6 kilometri, nu te mai întrebi de ce omleta trebuie să stea ca o clătită în mijlocul farfuriei și nici de ce e păzită strașnic de șunci și de brânzeturi.

Mănânci, că doar n-o să bei vin pe inima goală. E doar 10 dimineața și aventura noastră viticolă începe deja să tragă a job, nu alta.

Găsitul Cramei Rasova e o mică aventură. Treci impresionantul pod Sfânta Maria, tai de-a curmezișul toate liniile ferate, traversezi autostrada atent, să nu mori lovit de tir, și apoi urci un deal, pe o cărare improvizată plină de gunoaie, privind de sus meandrele Dunării și norii de plumb mânați de un vânt nebun.

O luăm greșit. Nimerim în ceva ce arată precum curțile unor întreprinderi falimentare, unde, din niște căsuțe de lemn ca în povestea celor trei purceluși, răsar personaje niște bărbați susținuți de câini mărunți și lătrători:

„Încolo drept o luați, coborâți culmea spre stânga, acolo e crama, unde e moara aia de vânt”.

În spațiul unei foste ferme viticole, pe o faleză abruptă a Dunării de unde se vede minunăția de pod conceput de Anghel Saligny la sfârșitul secolului XIX, răsare o construcție de o simplitate frapantă ce seamănă cu un ciob de stâncă dezvelită de vânt.

Din start ești pus în alertă: nu doar că nu te-ai mai întâlnit cu așa ceva, dar nici nu ți-ai imaginat că, în România ta, cineva ar putea integra, în spațiul dat, o construcție atât de discretă și de un asemenea stil.

Totul începe foarte frumos, cu două zâmbete largi și un accent familiar.

Ioana și Vlad Cobuz, absolvenți de USAMV Cluj, sunt proaspăt căsătoriți, și nu doar cu crama. Vlad se ocupă de producție, iar Ioana este manager de vinificație și pasionată de turismul viticol.

Ne iau în primire imediat și ne poartă cu răbdare prin tot procesul tehnologic, de la lădițele cu struguri brumați până la sunetul triumfător al tirbușonului când extrage un dop de plută.

E o călătorie fascinantă, care durează aproape două ceasuri, iar Vlad își ia rolul de ghid foarte în serios.

„E limpede – nu poți numi o cramă Cernavodă (zâmbește), așa că se numește după satul unde avem plantația de 50 de hectare, din care doar 20 se află acum pe rod. Restul au fost plantate în 2015. Aici avem doar o mică parcelă, dar ne vom extinde încet cu câteva soiuri autohtone.

Pentru noi, procesul tehnologic e esențial. Iar ce vedeți aici e de ultimă generație. Majoritatea utilajelor sunt noi, aduse din Franța. Recoltarea se face în lădițe mici, pentru ca boabele să nu se spargă, să se oxideze.

Aici e o cameră frigorifică, fiindcă procesăm strugurii reci. Iar aici e masă vibrantă de sortare, după care strugurii trec în presă.

Orificiile cu capac din podea ne vorbesc despre fluxul gravitațional al procesului de vinificare. Cu un furtun direcționăm boabele unde dorim. Sub noi e camera de fermentare unde avem tancurile, mai jos e camera de învechire cu baricuri și, lângă ea, cea de îmbuteliere.

În fine, totul se încheie în camera de degustare și pe terasă, care are o panoramă spectaculoasă. Avem o capacitate de circa 450.000 de litri, iar investiția, până unde știu eu, că după aceea nu am mai întrebat, era în jur de 6 milioane de euro.

Tavanul acesta e casetat, nu avem coloane, iar tancurile, pentru un efect vizual spectaculos, sunt aduse toate la același nivel.

Salut! El e Emanuele, oenologul nostru italian. Iar aici sunt butoaiele unde maturăm vinul înainte de a-l îmbutelia. Temperatura, umiditatea, totul e controlat, totul a fost gândit în detalii de la bun început.

Eu zic că e un frumos mariaj între tehnologie și design. Haideți să mergem mai departe, în sala de degustare”.

În timp ce Ioana și Vlad ne tot povestesc despre micro-oxigenarea dopurilor de plută sau cum se obține culoarea foii de ceapă la un rozé, ajungem în sala de degustare, unde ne cad fețele și ne tot ciupim, ca să ne convingem că nu visăm.

Ne simțim de parcă am fi ajuns în raiul vinului.

Totul e gândit vizual în cele mai mici detalii, inclusiv armonia dintre sticlele rânduite în casete de lemn și unduirea plantelor de pe terasă în bătaia vântului.

Degustam un cupaj numit simplu Rasova Alb și aflăm cine sunt „vinovații” pentru uimitorul design interior. Din respect, îi las pe cei de la revista Igloo să vă arate ei peste ce minunăție puteți da în caz că visați la o degustare la Crama Rasova.

Fiindcă aici nu e vorba strict despre vin, ci despre un ansamblu spectaculos unde se amestecă − într-un cupaj unic − oameni, tradiție, tehnologie, arhitectură și design.

Am plecat plutind până la gară. Fiindcă aveam timp și, în plus, trenul întârzia nepermis, am comis o nefăcută maximă, care n-a făcut decât să dovedească ce copii pot fi oamenii mari uneori.

Pe o bancă vopsită în albastru scorojit, lângă o cișmea secată și având ca vecini patru drojdieri ce înfulecau pită cu parizer roz, ne-am apucat: mai întâi am destupat un vin alb, apoi un rozé, apoi un Chardonnay. Am plescăit, am analizat, am visat sub soarele dobrogean, ivit de după nori ca un cadou.

Ne-am fi dorit ca trenul ăla care urma să ne ducă înapoi, în lumile noastre banale, să nu mai vină niciodată. Dar a venit.

Iar seara de la București, după ce am dibuit destinația peștelui de la Dunăre într-un restaurant specializat, am încheiat-o în glorie cu un Rasova Tortuga (73 de lei, preț de cramă, au!) care a făcut toți banii.

Concluzii

Am călătorit incognito pe drumul vinului dobrogean, plini de praf și scaieți. Niciunul dintre cei care ne-au primit nu bănuia că va deveni subiect de presă.

Am cumpărat vin mai mult simbolic decât semnificativ. Cu toate astea, oamenii cramelor s-au dovedit generoși. Și-au rupt din timp pentru noi, pe gratis, ne-au purtat prin povestea lor și ne-au turnat cu bucurie în pahare, mândri de vinul lor.

Împreună, pentru câteva clipe magice, am împărtășit bucurie.

A fost o săptămână fabuloasă, în care am suspendat tot ce părea serios și ne-am umplut timpul rătăcind printre ciulini după sufletul ascuns al vinului dobrogean.

Am constatat că el se află pe undeva prin cramele mici și medii, în pasiunea care-i mână pe cei curajoși, oameni gata să-și asume riscuri, să muncească enorm și să investească pe măsură, în ciuda piedicilor scoase în cale de un grup mafiot care, să o recunoaștem, încearcă din răsputeri, la vedere, să pună mâna pe butoanele de comandă ale sărmanei Românii.

Consumul e în creştere, iar târgurile de vin gen Good Wine, Revino sau WineUp se dezvoltă frumos de la an la an. Doar mecanismele birocratice şi economice pun bețe-n roate și se înăspresc permanent, în loc să se relaxeze.

Timpul a dovedit că sufletul vinului se risipește când se tinde spre comercializare excesivă. Atunci, jocurile se fac altfel, fiindcă piața e cea care dictează.

Și dacă piața cere imperativ un anume vin, despre care a vorbit un masterchef la tv, atunci se umplu toate rafturile supermarketurilor cu el, indiferent de unde provine, și stă acolo, vecin cu muștarul, să se matureze toată vara la 26 de grade plus.

Un alt pericol e atunci când intră în scenă ceea ce Alessandro Baricco numea, în volumul Barbarii − „vinul fără suflet”, vinul hollywoodian, cel pe care oenologi pricepuți îl pot obține ușor dacă jonglează, pe cale naturală, cu culturi selecționate.

Acest vin are, în linii mari, următoarele caracteristici: culoare izbitor de frumoasă, grade multe, ca să nu-i dezamăgească pe consumatorii care vin dinspre tărie, gust rotund, fără asperități și acidități greu de potolit, iar, peste toate, o senzație de bogăție imediată, de plenitudine. Merge asociat cu aproape orice. Cei care-l beau plescăie ferice mai mereu.

Fie că se cheamă Crâmpoșie, Novac, Zghihară, Băbească, Fetească neagră, Rară, Grasă sau Mustoasă – toate aceste soiuri românești au azi viitorul pe care tocmai și-l construiesc, doar că maturizarea lor va veni în timp.

Când vorbești despre vin se cuvine să-ți asumi din start răbdarea. Cramele dobrogene prin care am trecut par să fi învățat să aibă răbdare cu oamenii.

Fiecare ne-a impresionat cu ceva. Fiecare viticultor se străduiește să producă un vin remarcabil, iar acest lucru, nouă, nepricepuţilor, ni s-a părut emoționant de frumos.

Doar că, să nu uităm, am trecut printr-o parte mică dintr-un mare întreg: Liliac, Gârboiu, Carastelec, Lacerta, Corcova, La Salina, Rotenberg, Nachbil, Prince Stirbey, Avincis, Alira, Licorna, Villa Vinea, Bauer, Petro Vaselo, Vinarte, Casa Panciu, Familia Hetei, Balla Geza, alături de mulți alții, așteaptă să fie descoperiți, degustați și încurajați, pentru a-și desăvârși fiecare propria operă, închisă, ca un mesaj misterios, într-o sticlă cu dop de plută, şi apoi aruncată în lume, în căutarea omului pierdut.

*

Puteți citi aici prima parte a acestui articol.

Fotografiile îi aparțin autorului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€