„Îmi spunea că doar el mă poate salva.” Ce se întâmplă când psihoterapia se transformă în abuz

La începutul lui ianuarie, PressOne începea să documenteze o investigație despre conceptul de „abuz terapeutic”.

Specialiștii definesc „abuzul terapeutic” drept o trădare gravă a încrederii pe care clientul i-o acordă psihoterapeutului/ psihoterapeutei. De regulă, acesta ia forma unei „duble relații” în care terapeutul depășește limitele profesionale și devine „prietenul”, partenerul sexual sau chiar partenerul de afaceri al clientului. 

Din ianuarie până acum am primit mărturiile mai multor oameni care consideră că au fost abuzați, într-un fel sau altul, de terapeuții lor.

Unele abuzuri sunt mai grave decât altele, însă toate faptele consemnate de PressOne reprezintă abateri evidente de la Codul Deontologic al profesiei de psiholog și pot înrăutăți anumite probleme de sănătate mintală. 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

*Numele unora dintre terapeuți n-au fost publicate pentru a proteja identitatea victimelor. Numele acestora din urmă au fost modificate din același motiv. Veridicitatea acuzațiilor a fost verificată, acolo unde s-a putut, prin analizarea corespondenței private dintre abuzatori și victime. 

Acesta este doar un prim text și scopul său este de a semnala că fenomenul există și poate avea consecințe foarte grave. Dacă anumite fapte sau tipare de comportament vi se par familiare pentru că ați trecut prin abuzuri similare, nu ezitați să ne scrieți în continuare.

Ideal ar fi ca, în cazurile cele mai flagrante de abuz, făptașul să aibă un nume și o față. Dar uneori putem face asta doar dacă există mai multe voci, lucru care ne-ar permite să protejăm mai bine identitatea victimelor și să ilustrăm un tipar de comportament neetic. 

În 2014, Maria* începea terapia analitică jungiană cu psihologul Lucian Trașă. A ajuns la el cu stări puternice de anxietate, depresie cronică și somatizări foarte intense. La început a simțit că este înțeleasă și primește empatie. A prins repede încredere în el, însă, după doar câteva luni, vorbele calde au început să fie însoțite de replici sarcastice care exploatau vulnerabilități descoperite în timpul terapiei.

Maria spune că a crescut într-un mediu abuziv, în care afecțiunea era însoțită adesea de vorbe dure din partea familiei. Așa că obiceiul lui Lucian de a o înțepa i s-a părut cât se poate de firesc. Credea că terapeutul vrea doar s-o „scuture” și că o va ajuta pe termen lung.

„Îmi spunea că doar așa mă poate scoate din «nebuniile» mele”, își amintește Maria. 

Diana Lucia Vasile, psihoterapeută, lector universitar în cadrul Facultății de Psihologie de la Universitatea din București și fondatoare a Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, spune într-un interviu acordat PressOne că un psihoterapeut slab pregătit și cu insuficientă experiență poate pica foarte ușor pradă iluziei că trebuie să „salveze” clientul sau clienta. Că trebuie să-l învețe, în mod explicit, abecedarul vieții. 

Însă, arată psihoterapeuta, terapia nu e despre a „salva” sau învăța pe cineva cum să-și trăiască viața, ci despre a împuternici persoana respectivă să ia propriile decizii și despre a-i oferi instrumente care să-i asigure independența pe termen lung. 

Când terapetul te izolează de prieteni

Într-o noapte, Maria a avut un vis erotic în care apărea și Lucian, terapeutul ei. Fiind familiarizată cu anumite concepte din psihologia analitică, i-a spus acestuia că simte că a avut loc un transfer erotic. Un fenomen deloc rar și, până la un punct, explicabil. Problema apare când nu se iau măsuri și se trece la fapte. 

Când a auzit de visul ei erotic, Lucian i-a spus Mariei că, în sfârșit, pot lucra. Mai departe, femeia i-a vorbit despre abuzul sexual la care a fost supusă de medicul de familie începând cu vârsta de 8 ani. Mult timp i-a fost imposibil să-i povestească cuiva despre asta. I-a povestit lui Lucian. Terapeutul i-a spus că a avut și ea o parte din vină, pentru că se ducea la medic îmbrăcată în rochie. 

„Mi-a spus că eram îmbrăcată provocator și uite, și acum sunt îmbrăcată provocator. Era vară și purtam niște pantaloni scurți. Eu deja investisem foarte multă încredere în relația cu el și, pentru că am crescut într-un mediu abuziv în care eram mereu țap ispășitor, l-am crezut când a zis că am o parte din vină”, își amintește femeia. 

Sentimentul de vinovăție i-a agravat problemele de sănătate mintală. Voia să-și facă rău, să se pedepsească. Le-a povestit unor prieteni despre ce i s-a zis în terapie și aceștia au îndemnat-o să meargă la alt terapeut, pentru că nu este în regulă ce se întâmplă. Când a auzit ce părere au despre el, psihoterapeutul a sfătuit-o pe Maria să-și schimbe prietenii. 

„Mi-a zis că prietenii mei par mai fucked up decât mine. În sensul că nu sunt în măsură să spună așa ceva, din moment ce ei înșiși sunt în terapie și n-au de unde să știe ce e bine sau nu”, explică Maria. A sfătuit-o să nu mai povestească altora ce vorbește în terapie. Pentru că, spunea el, cu cât știu mai puțini oameni ce se întâmplă în cabinet, cu atât e mai bine.

Maria l-a crezut și a început să se izoleze de prietenii care-i spuneau că terapia cu Lucian nu-i face bine. Le zicea că vrea să stea mai mult timp cu ea însăși și nu poate ieși. Astăzi înțelege că a fost manipulată, dar atunci nu-și dădea seama. Trecea printr-o despărțire, locuia pentru prima oară singură și se simțea mai vulnerabilă ca oricând.

Odată cu înrăutățirea simptomelor au venit și problemele de vorbire. Se bâlbâia des și în loc de vorbe de alinare, primea ironii. Când plângea, Lucian țipa la ea să nu mai plângă. Îi spunea că a avut și el pe cineva din familie care reacționa la fel de „isteric” și e imun la genul acesta de „șantaj emoțional”. 

„Toată terapia cu Lucian s-a simțit ca un război în care el își proiecta pe mine tot felul de chestii nerezolvate”, spune Maria. 

De la un punct încolo, femeia a constatat că nu-i mai poate povesti lucruri cum îi povestea la începutul terapiei. Îi era teamă că orice i-ar spune, o va face din nou să se simtă vinovată. Așa că prefera să îi vorbească despre ce visa noaptea, ceea ce-l enerva la culme pe Lucian. 

„Probabil că psihicul meu încerca să mă protejeze”, crede astăzi Maria. 

Însă n-a putut renunța complet la terapia cu el. Reușise să-i bage în cap ideea că alți terapeuți n-ar avea cu ce să o ajute. El și doar el o putea „salva”. În plus, o obosea gândul că dacă începe cu cineva nou, va trebui să o ia de la capăt cu poveștile despre istoria familiei și traumele suferite în copilărie.

„Recunosc că m-ai atras sexual și că mi-a scăpat”

Și așa a făcut 3 ani de terapie cu el. Ani pe care astăzi îi regretă și îi consideră pierduți. Ajunsese să se automutileze și să se gândească tot mai des la suicid. Credea că, dacă după atâția ani de terapie se simte mai rău decât oricând, înseamnă că nu mai există cale de ieșire și singura soluție este moartea. 

Însă, în ciuda stărilor de rău, devenise dependentă emoțional de Lucian. Atunci credea că îl iubește, dar astăzi își dă seama că trecea prin ceva similar sindromului Stockholm, în sensul că se atașase de cineva care o abuza.

Totul a culminat cu o sesiune din primăvara lui 2017, când, într-un moment de vulnerabilitate, Lucian s-a ridicat de pe scaun și i-a cerut să vină la el. A îmbrățișat-o părintește, apoi a sărutat-o pe frunte, obraji și gură.

„Asta era spre finalul orei de terapie. S-a uitat la mine și mi-a spus: «știi că de acum terapia s-a terminat, nu?». Am fost șocată, dar, pe de altă parte, fiind atât de la pământ, am simțit că mă ajută”, își amintește Maria. Lucian i-a zis că nu-i va mai lua bani pe ședința respectivă și că mai departe pot continua așa, adică să aibă o relație extrateraterapeutică prin care el să o „ajute” în continuare. 

Și așa a început relația romantică. Care se consuma tot în cabinetul în care se desfășurase terapia. Îi făcea „programare” ca pentru orele de terapie, o oră sau două pe săptămână. În restul timpului comunicau doar prin WhatsApp, pentru că Lucian era însurat și nu voia să afle cineva de aventura lui extraconjugală. Inițial, Maria a fost fericită. Spune că relația îi dădea energie și, pentru o perioadă scurtă, simptomele s-au ameliorat. 

„Psihologii sunt conștienți de felul în care intimitatea sau sexualitatea poate afecta relația dintre psiholog și client. Psihologii nu se vor angaja în relații sexuale cu clienții lor”, se arată în articolul 107 al Codului Deontologic. 

„Fericirea” n-a durat mult. O parte din ea și-a dat seama că ceva nu este în regulă și stările de rău au revenit. Se simțea folosită. I-a propus lui Lucian să aibă o discuție despre ce se întâmplă între ei și despre felul în care s-a încheiat terapia. Terapeutul i-a răspuns cu ironii și i-a propus să pună punct relației sexuale, moment în care Mariei i s-a activat teama de abandon. 

Au urmat discuții îndelungate în care el o acuza că l-a sedus și acum încearcă să-l facă să se simtă vinovat pentru ce a făcut, deși el încercase „doar s-o ajute”. Ea îi spunea că se simte tot mai rău, că gândurile suicidale îi reveniseră și se gândea serios să se interneze la Obregia. Ideea de internare într-un spital de psihiatrie l-a panicat pe terapeut. 

„Omul îmi spunea că doar el mă poate salva. Și să nu mă internez, că putem reîncepe terapia și mă va ajuta să mă repar”, își amintește Maria. 

Psihoterapeuta Diana Vasile spune că un terapeut poate simți într-un mod cât se poate de sincer că este „sedus”, „manipulat” sau „provocat”, însă, pentru că discutăm despre o relație inegală, datoria de a lua măsuri îi revine celui cu mai multă putere. Adică psihoterapeutului.

„Relația terapeutică se vrea egală, dar nu este, pentru că unul dintre cei implicați are nevoie de celălalt mai mult decât invers. Și aici automat se pune problema puterii, de cine are mai multă putere asupra celuilalt.

(…) Tu, ca terapeut, trebuie să te poziționezi și să spui clientului sau clientei că nu vei răspunde «provocărilor». Întotdeauna este un plus de responsabilitate la terapeut. Adică poate merge inclusiv până în punctul în care închide terapia, pentru că nu reușește să gestioneze mecanismele provocative ale clientului”, explică Diana Vasile dinamica de putere dintre psihoterapeuți și clienți. 

Sentimentele de vinovăție și disperare erau atât de copleșitoare pentru Maria încât, într-o zi, a vrut să sară de la ultimul etaj al blocului în care locuiește. Își amintește că s-a trezit pur și simplu pe pervaz, privind în gol. Ceva din ea n-a lăsat-o să se arunce și, până la urmă, s-a internat la Obregia. Încă vorbea cu Lucian, care încerca în continuare s-o convingă că internarea o va distruge. La spital a fost diagnosticată cu episod depresiv sever și a stat internată o săptămână. Spune că a fost tratată foarte bine, în ciuda avertismentelor lui Lucian că va ieși „distrusă” de acolo. 

Experiența ei nu este singulară. Există studii din Statele Unite care arată că riscul de tentativă de suicid crește cu 14% după ce între client și terapeut a existat contact sexual. Abuzul trezește în victime un sentiment copleșitor de vină și rușine, instabilitate emoțională, confuzie, alienare socială și senzația că nu mai pot avea încredere în nimeni. 

Maria a continuat să meargă la psihiatru și să ia tratament timp de 2 ani. Deși acum este într-un echilibru mult mai bun decât atunci când s-a încheiat relația dintre ea și Lucian, crede că, pe termen lung, experiența ei a făcut-o să-și piardă încrederea în relații și psihoterapie.  

„Mi se pare că nu m-aș mai putea vulnerabiliza atât de tare ca atunci. Am mai făcut terapie după, dar n-am putut să mai am încredere într-un om până la capăt. Iar relațiile pe care le-am avut după, de prietenie și de orice alt fel, au fost umbrite de o oarecare frică și paranoia. Am rămas cu frica de a nu fi abuzată pe baza vulnerabilităților mele”, explică Maria. 

De altfel, un studiu australian despre fenomen arată că episodul abuziv le determină pe unele victime să nu mai caute niciodată ajutor pentru probleme de sănătate mintală, de teamă că vor fi abuzate din nou. Teamă care poate fi observată și-n comunitățile online dedicate fenomenului.

Subredditul r/therapyabuse, de exemplu, un forum în care victime ale abuzului își povestesc sub anonimat experiențele, este dominat de postări care pun la îndoială eficiența psihoterapiei ca instrument de tratare / ameliorare a problemelor de sănătate mintală.

La un moment dat, Maria și Lucian au hotărât de comun acord ca psihoterapeutul să returneze jumătate din banii pe care-i luase pe terapie. El a presat-o, de asemenea, să semneze o declarație prin care Maria s-ar fi angajat să nu-i mai ceară alte prejudicii materiale și să nu mai întreprindă nicio acțiune care să-i afecteze cariera. 

Maria a fost de acord doar cu renunțarea la pretențiile materiale și a semnat. Ulterior, Maria a reușit să obțină de la el inclusiv recunoașterea faptului că a greșit.

„(…) întotdeauna am încercat să te ajut. Se pare că intenția nu a fost suficientă. Inclusiv trecerea de la o relație la alta a fost cu intenție bună. Am greșit :( Am realizat mai clar ca niciodată că aveai nevoie de altceva. Am fost narcisic și egoist și, uneori, nu am ținut cont de tine. M-a luat pe sus complexul salvatorului”, a recunoscut Lucian într-un mesaj de pe WhatsApp. 

„Recunosc că m-ai atras sexual și că mi-a scăpat”, a continuat bărbatul în alt mesaj. 

La câțiva ani după experiență, Maria a făcut plângere la Colegiul Psihologilor.

PressOne i-a solicitat un punct de vedere și psihologului Lucian Trașă. 

„Se întâmplă frecvent, din păcate, ca în această profesie să apară atât acuzațiile de abuz, cât și abuzul. Dacă aveți dovezi în acest sens, le puteți pune la dispoziția Colegiului pentru a putea răspunde acestei acuzații într-un cadru legal. Altfel, doresc să nu purtăm o discuție pe acest subiect”, ne-a transmis psihoterapeutul într-un mesaj pe WhatsApp. 

Apoi s-a răzgândit și ne-a contactat telefonic. Fără a se referi în mod explicit la Maria, Lucian Trașă confirmă pentru PressOne că a avut o relație sexuală cu o clientă și că acest lucru s-a întâmplat la sfârșitul terapiei cu ea. Recunoaște că a comis un abuz și că responsabilitatea de a-l preveni era doar a lui. Însă:

„(…) există lucruri pe care, cumva, și pacientul le face, pentru că de aia a venit să se trateze, ca să zic așa. Adică nu poți să pui pe seama pacientului o problemă personală, dar, când se ajunge la asta, ar fi bine ca și pacientul să încerce să vadă de ce s-a ajuns acolo. Sigur, într-o altă terapie”, susține Trașă.

Spune că, după ce s-a întâmplat, a cerut ajutorul supervizorului său.

„Trebuie să înțelegeți că, atâta vreme cât lucrează cu sufletul și mintea omului, iar terapeuții sunt la rândul lor oameni, ei pot să greșească. Nu este o justificare, este o explicație. Teoretic, ar trebui ca fiecare terapeut să descopere vulnerabilitățile inconștiente pe care le are și care l-ar putea pune în poziția de a comite abuz”, continuă Lucian Trașă.

L-am întrebat de ce a mers în supervizare după ce a avut loc abuzul și nu înainte. Spune că s-a gândit să facă asta, însă la un moment dat a acționat impulsiv. Susține că n-a fost un „act strategic” pus la cale cu mult timp înainte, ci s-a lăsat dus de val. PressOne a vrut, totuși, să știe dacă supervizarea era suficientă în punctul acela. Și dacă s-a gândit vreo clipă să se autosuspende.

„A fost o autosuspendare temporară. În sensul că n-am mai acceptat pacienți cu problematica descoperită în supervizare. Adevărat, ideal ar fi fost să mă autosuspend. Însă când asta e meseria pe care o faci și din asta trăiești, e destul de complicat să faci o autosuspendare așa, pur și simplu”, încheie psihoterapeutul.

Un cabinet de terapie care se simțea prea mult ca „acasă”

La începutul lui 2018, Corina* începea prima sesiune de terapie. Și-a ales psihoterapeutul în urma unei recomandări și după ce i-a studiat trecutul profesional cu foarte mare atenție. CV-ul și aparițiile televizate vorbeau despre un psihanalist cu experiență, atât clinică, cât și universitară. 

A fost invitată să se întindă pe un divan și să vorbească liber despre ce vrea ea. Primele ședințe i-au dat încredere, se simțea bine în prezența lui. Ea vorbea, el asculta. Intervențiile lui erau relativ rare. Treptat însă, între Corina și terapeut au început să apară apropieri despre care acum, la ani distanță, consideră că au fost primele semne că ceva nu este în regulă. Inițial, apropierea a fost declanșată de afinitățile artistice ale amândurora, pe care le-au explorat pe larg în terapie. 

Ședințele se desfășurau într-o încăpere din locuința terapeutului. Atmosfera de acolo o făcea să se simtă ca acasă. „Aveam acces la tot universul lui. Simțeam că-l cunosc mai bine decât dacă ședințele s-ar fi desfășurat într-un loc mai neutru, într-un cabinet. Avea pisici și uneori mai intrau în încăpere și mi se așezau pe piept în timp ce stăteam întinsă pe canapea, cu o păturică peste mine”, își amintește Corina. 

Apropierile au continuat și în decembrie, de sărbători, deja își făceau cadouri între ei. 

Articolul 113 al Codului Deontologic spune că psihologii trebuie să informeze clienții despre condițiile financiare ale serviciului și nu vor accepta recompense, cadouri sau favoruri din partea clientului în plus față de onorariul convenit. 

„Practic, a fost doar validare continuă. Complimente non-stop, cadouri, tratament preferențial, intervenții în viața privată. La un moment dat, eu nu eram angajată undeva. Lucram ca freelancer, dar nu aveam un loc de muncă stabil. El a zis că poate vorbi cu niște vecini, să mă angajeze la firma lor. Eu nu-i cerusem asta și nici nu mă plânsesem de bani. Nu știu dacă a vorbit, că nu m-a contactat nimeni, dar am fost flatată de propunere”, își amintește Corina.

Femeia simțea că au o conexiune foarte specială și că este privilegiată să-l aibă terapeut tocmai pe el. După aproape un an, ședințele au devenit tot mai lungi. Inițial, cu 5-10 minute. Apoi cu 20, 30 și, de câteva ori, chiar 45 de minute. 

Psihoterapeuta Diana Vasile spune că riscul de apariție a abuzului crește atunci când terapia nu are direcție, adică un obiectiv clar. Obiectivul poate fi stabilit în prima ședință sau pe parcurs, dar trebuie stabilit. Altfel, există riscul ca terapeutul să se transforme într-un prieten plătit, la care mergi doar ca să ai cu cine vorbi una sau alta. 

„Tentația este foarte mare și pentru terapeut, pentru că este atenție dată și la unul și la altul. Este un plus de intimitate umană pe care nu îl găsești așa ușor, pentru că multe dintre relațiile din viața noastră sunt superficiale. Și atunci, decât să mă uit la faptul că omul din fața mea nu are prieteni și să-l stimulez să-și facă prieteni, este mai comod să stau de vorbă, să schimbăm platitudini”, explică experta. 

Când terapeutul se întinde lângă tine pe canapea

Asemenea Mariei, Corina a început să aibă vise erotice cu terapeutul și să le povestească în cadrul ședințelor. I-a recunoscut că se simte atrasă de el. Deși într-o situație de tipul acesta psihoteraputul este cel care ar trebui să seteze niște limite clare ale cadrului terapeutic, tot Corina a fost cea care a deschis subiectul. A fost încurajată să nu se cenzureze și să nu fie crispată, că va avea el grijă de limite. 

„Mă gândeam că, totuși, nu se poate chiar orice în relația terapeutică. El nu mi-a setat deloc cadrul, să zică «uite ce e, sunt niște limite clare aici și trebuie să le respectăm»”, mărturisește femeia. 

Când terapeutul a devenit la rândul lui mai deschis, Corinei i-a devenit clar că atracția este reciprocă. Și-n lipsa oricărei limite, n-a mai durat mult și a apărut contactul fizic. Mai întâi a fost o îmbrățișare prelungită. Corina a perceput-o drept paternă și protectivă față de ea, dar îmbrățișările ulterioare au căpătat o încărcătură erotică tot mai crescută. 

Dacă primele ședințe se desfășurau cu ea întinsă pe canapea și întoarsă cu spatele la terapeut, așa cum se procedează în psihanaliza clasică, lucrurile au degenerat în așa măsură încât ajunseseră să stea amândoi pe canapea, lungiți unul lângă altul, în sens opus. 

„Mă simțeam extrem de confortabil, dar apoi am început să-mi pun întrebări. Că poate nu e ok să stăm lipiți tot timpul. Am căutat informații online despre atingerea fizică în terapie și am găsit articole care aduceau în discuție conceptul de re-parenting. Acolo scria că, deși e un subiect controversat, atingerile pot fi benefice. Dar nu se referea nimeni la îmbrățișări prelungite și la stat pe canapea în contact”, povestește Corina. 

Odată cu atingerile prelungite, s-au îndesit și discuțiile din sfera sexuală. Uneori, spune Corina, terapeutul părea că e neobișnuit de interesat de experiențele ei intime. O îndemna să-i descrie cu lux de amănunte cum se masturbează și cum arată zona ei genitală. Când Corina se arăta surprinsă de cerințe, el dădea înapoi cu pretextul că a fost doar o glumă. 

Barierele dintre ei au continuat, însă, să se erodeze. Într-o ședință de pe la începutul pandemiei, când terapeutul dădea semne de oboseală, Corina i-a masat capul, după care au stat îmbrățișați pe canapea. Relația devenise foarte personală, iar terapeutul a hotărât să nu-i mai ia bani pe sesiuni. Corina a refuzat, așa că s-a ajuns la un compromis: un preț pe ședință redus la jumătate. 

Studiile și experții vorbesc pe larg despre cât de insidioasă este această formă de abuz terapeutic. De regulă, limitele terapeut-client sunt încălcate treptat, precum în cazul Corinei. În orice abuz, există mai întâi o fază de grooming, în care abuzatorul câștigă încrederea victimei și apoi, exploatându-i vulnerabilitățile, transformă relația într-una sexuală. Acest principiu se aplică și în cazul abuzului terapeutic. 

„Ia niște timp până se ajunge acolo, ca în orice abuz sexual. De regulă, abuzul nu se întâmplă repede, pe fugă, ci dimpotrivă. Agresorul își pregătește terenul”, confirmă psihoterapeuta Diana Vasile pentru PressOne.

„Am studente gârlă”

Când a fost declarată stare de urgență, Corina i-a mărturisit că nu știe cât va rezista singură, izolată în apartament, și ar vrea să se întoarcă pentru o perioadă în orașul natal.

Terapeutul s-a gândit că ar putea veni să locuiască cu el și soția sa.

Pe parcursul terapiei, bărbatul lăsase de înțeles în repetate rânduri că ar fi într-o relație deschisă și că soția e înțelegătoare. Corina i-a refuzat oferta și a petrecut câteva luni în afara Bucureștiului, timp în care ședințele de terapie s-au desfășurat online.

Odată întoarsă în Capitală, terapeutul i-a dat un ultimatum – ori continuă terapia, caz în care Corina ar fi trebuit să îi plătească inclusiv ședințele online din ultimele luni, ori opresc terapia de tot și încep o relație romantică. I s-au dat noi asigurări că soția lui înțelege și e de acord.

Corina era deja foarte atrasă de el, dar simțea și o mare dependență emoțională, cum nu mai simțise față de nimeni până atunci. A acceptat relația personală, cu înțelegerea că vor mai exista câteva ședințe prin care vor încheia terapia în mod oficial. 

Pe lângă articolul 107 din Codul Deontologic, care interzice relațiile intime dintre psihologi și clienți, pare că terapeutul a încălcat alte două reguli ale profesiei. Articolul 145 spune că psihologii nu se vor angaja în relaţii de intimitate sexuală cu foştii clienţi pentru cel puţin doi ani de la întreruperea sau încheierea relaţiei psihoterapeutice, iar articolul 143 vine cu următoarea interdicție:
„Psihologii nu se vor angaja în relaţii de intimitate sexuală cu clienţii lor, cu persoanele despre care ştiu că se află în relaţii apropiate cu clienţii şi nici nu vor încheia terapia pentru a nu intra sub incidenţa acestui standard.”

La scurt timp după înțelegere, înainte de a se fi încheiat terapia, terapeutul a chemat-o pe Corina la el acasă și au avut primul contact sexual. Corinei i-a devenit clar că terapeutul îi ascundea soției întâlnirile dintre ei și că mariajul lor nu era atât de deschis pe cât lăsase de înțeles. În același timp, se simțea tratată ca un obiect. Când avea timp și chef, el o suna și o chema acasă. Când nu, puteau trece și săptămâni fără să se vadă. Totul se desfășura după coordonatele trasate de el. 

„Dezamăgirea principală a fost când a început să-mi povestească tot felul de chestii din viața privată. Atunci am realizat că aoleu, e grav. Omul ăsta nu are integritate, nu are moralitate. Adică, el vorbea foarte relaxat despre aventurile lui extraconjugale.

(…) L-am acuzat că m-a folosit pentru o aventură ocazională și i-am spus că eu nu vreau chestia asta și mă simt folosită. Și el zice: «nu, că dacă voiam asta, am studente gârlă»”, își amintește Corina.

În cele din urmă, femeia a hotărât să pună punct relației intime. Conversațiile au continuat online. Psihoterapeutul a încercat s-o readucă la terapie, dar ea a refuzat. Atunci bărbatul i-a propus să aibă niște „discuții programate”. I-a sugerat ca plățile pentru aceste discuții să fie făcute prin donații la o biserică indicată de el. 

Bărbatul a recunoscut că a greșit față de ea și s-a arătat îngrijorat de faptul că ar putea fi reclamat la Colegiul Psihologilor. Asta nu l-a împiedicat să flirteze în continuare. În cele din urmă, pentru că discuțiile cu el o făceau să se simtă rău din punct de vedere fizic și psihic, dar și pentru că terapeutul nu-și asuma până la capăt consecințele, Corina a întrerupt de tot contactul. 

La scurt timp după ce a început terapia cu altcineva, Corina a început să înțeleagă abuzul prin care a trecut. Atunci, spune ea, suferința emoțională și fizică a atins cote maxime. Nu mai putea dormi, avea stări acute de anxietate, își pierduse încrederea în oameni, iar stima de sine coborâse și ea puternic. De asemenea, începuse să-i cadă părul, să scadă în greutate și să aibă dureri puternice de stomac. I-a fost afectată inclusiv activitatea profesională, pentru că se gândea obsesiv la cele întâmplate și nu se mai putea concentra deloc la altceva.

Până la urmă, la mai mult de un an după ce începuse terapia în altă parte, a reușit să se mobilizeze și să-și reclame fostul terapeut la Colegiul Psihologilor. Spune că a vrut să se asigure că alte femei nu vor trece prin ce a trecut ea. 

Ce spune Colegiul Psihologilor din România

Într-un răspuns oficial transmis către PressOne, reprezentanții Colegiului spun că nu dețin o statistică detaliată a numărului de dosare analizate în ultimul deceniu de Comisia de Deontologie și Disciplină a instituției. Solicitasem aceste date pentru a ne face o idee mai clară despre amploarea fenomenului de abuz terapeutic în România. 

Astăzi, în 2024, există 272 de dosare aflate în cercetare, dar majoritatea plângerilor se referă la „alte tipuri de culpă profesională” decât abuzul terapeutic. 

„90% din cazuri acestea vizează culpe legate de activitatea de consiliere a minorilor și lipsa consimțământului ambilor părinți pentru servicii de consiliere/ psihoterapie în situații de divorț. Sunt foarte puține sesizări legate de un potențial abuz al psihoterapeutului asupra clientului. În prezent există doar două cazuri în curs de investigare, respectiv deliberare, în care se reclamă relații sexuale între psihoterapeut și client adult”, susține Colegiul. 

Pentru unul dintre cazuri s-a făcut propunerea de suspendare a dreptului de liberă practică, iar celălalt caz încă se află în etapa de analiză. Iar soluționarea unui dosar durează, în medie, un an și jumătate. Depinde de o serie de factori, de complexitatea cazului, spun reprezentanții Colegiului. Durează, de asemenea, până sunt colectate toate datele de la petenți, psihologii acuzați și de la comisiile de specialitate ale Colegiului. 

Am întrebat și dacă instituția derulează campanii prin care să informeze/ educe psihologii în privința riscurilor de abuz terapeutic. Colegiul spune că nu există campanii specifice pentru acest tip de abuz, pentru că „numărul de spețe este unul mic”. 

„Mai mult, în Codul Deontologic se precizează explicit că relațiile din afara terapiei dintre terapeut și client sunt interzise, iar pentru stabilirea altor tipuri de relații între psihoterapeut și client trebuie să treacă o perioadă de 2 ani de la finalizarea procesului psihoterapeutic. Școlile de psihoterapie au o responsabilitate de a forma viitorii psihoterapeuți asupra acestor standarde etice. De asemenea, toți studenții de la facultățile de psihologie au cursuri de etică în formarea lor profesională atât la ciclul licență, cât și la masterat”, mai spune Colegiul. 

Psihoterapeuta Diana Vasile confirmă că abuzul terapeutic este un fenomen rar, dar spune că nu e atât de rar pe cât ne-ar plăcea să credem. Specialiștii și studiile vorbesc totodată despre faptul că multe persoane care trec printr-o astfel de experiență nu reclamă sau nu vorbesc niciodată despre cele întâmplate pentru că sunt copleșite de rușine sau vinovăție. 

În ceea ce privește formarea invocată de Colegiu, experta crede că nu este suficientă. Dacă ar fi, n-ar exista cazuri de psihoterapeuți cu decenii de experiență în spate care să-și abuzeze pacienții. Pe lângă formare, susține Diana Vasile, terapeutul trebuie să aibă o bună procesare interioară a experiențelor de viață anterioare. 

De aceea, atunci când un psihoterapeut constată că a început să se gândească diferit la pacient/ pacientă și nu știe cum să procedeze, este esențial să ceară ajutor. Adică fie să intre din nou în supervizare, astfel încât procesul terapeutic să fie monitorizat de un terț, fie să meargă el însuși la terapie, unde va fi ajutat să-și proceseze mai bine trăirile. 

Maria și Corina spun că au ezitat mult timp să facă o reclamație, din cauza stărilor emoționale foarte negative prin care treceau în momentul încheierii relației romantice. În plus, au avut nevoie de ani de terapie cu alți specialiști ca să înțeleagă și să proceseze mai bine ce li s-a întâmplat. 

Inițial, ambele au încercat să încheie lucrurile într-o manieră amiabilă, fără implicarea Colegiului. Și-au dorit ca cei doi să-și recunoască până la capăt faptele și să ia măsuri reparative, însă au primit doar scuze și jumătăți de măsură. 

La ora publicării acestui articol, ambii bărbați încă practică psihoterapia. Știm, însă, că una dintre cercetările disciplinare despre care vorbește Colegiul Psihologilor îl vizează pe terapeutul Corinei. Dosarul lui este în lucru de aproape 2 ani, dar momentan nu putem spune cu certitudine dacă s-a luat o decizie sau nu. Vom reveni cu detalii când vom avea mai multe informații. 

Ce amploare are fenomenul în România

Poveștile Mariei și Corinei nu sunt singurele cazuri de abuz terapeutic documentate de PressOne în ultima lună. Sunt doar cele mai grave dintre ele. 

O femeie din București ne-a povestit despre psihoterapeutul iubitului său, care a chemat-o la o ședință doar pentru a-i spune că femeia este datoare să-i ofere sex bărbatului său, indiferent de starea fizică sau psihică în care se află. 

O studentă din Timișoara ne-a spus că psihoterapeuta ei a refuzat s-o testeze de ADHD, deși avea recomandare de la psihiatru în sensul acesta, și a îndemnat-o să se despartă de iubitul său – diagnosticat și el cu ADHD.

O altă studentă, de data asta din București, ne-a vorbit despre o psihoterapeută care după un an de terapie a început să ofere sfaturi nesolicitate despre sex și să-i povestească despre necesitatea de a experimenta sexual cu rudele. 

Pe lângă cazurile documentate de noi, există și un demers mai academic de evaluare a fenomenului. El a fost inițiat de Asociația Choice, un ONG românesc care promovează psihologia ca știință. Este un sondaj anonim care colectează date despre cazurile în care un psiholog a avut sau a încercat să aibă o relație romantică cu un pacient. Fie în timpul terapiei, fie la mai puțin de doi ani după terminarea acesteia. 

Rezultatele preliminare arată că e un fenomen mai răspândit decât spune Colegiul și că în spatele subevaluării sale s-ar afla niște probleme de natură sistemică. Zeci de persoane au declarat că au fost în astfel de situații, iar la chestionar au răspuns și psihologi care susțin că au avut clienți care fuseseră supuși abuzului terapeutic de către alți psihologi.