Iluzia udă a tinereții veșnice

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

Încep cu sfârșitul. Constat cu bucurie că, de fiecare dată când mă întorc în țară, din absolut orice loc din lumea largă, plictisul devine automat desuet.

Nu știu alții cum sunt, dar eu cred că, în ciuda tuturor disfuncționalităților și a derapajelor ce i se pun în cârcă, România este, în continuare, o inepuizabilă resursă de veselie.

Sursa veseliei e însă, pe alocuri, atât de subtilă, încât doar noi, românii, suntem în stare să o detectăm. Pentru a descifra inepuizabilul umor românesc involuntar, se cuvine să fii român.

De exemplu, cum să nu debordezi de viață când constați că, prin zelul primarilor doritori să fie realeși, sărbătorile continuă nestingherite multă vreme după ce până și Crăciunul pe stil vechi s-a încheiat?

Ziua, nu bagi de seamă nimic neobișnuit, dar, cum se lasă seara, toate comunele mai răsărite, laolaltă cu orașele mici și frustrate că sunt mici, precum Florești, Aleșd sau Huedin, arată ca în secundele care premerg pocnetele șampaniilor de Anul Nou, din nou.

În timp ce, în lumea normală a bătrânei Europe, primarii se ocupă de aspecte practice, cum ar fi montarea de marcaje rezonatoare înaintea trecerilor de pietoni sau amenajarea unei piste de biciclete paralele cu șoseaua, la noi primarii se ocupă de aspecte estetice, întrecându-se în instalații luminoase dintre cele mai fanteziste: felinare cu sclipici, copaci îmbrăcați în lumini albastre, stâlpi transformați în torțe bicolore, steluțe și fulgi de nea clipind intermitent deasupra șoselei, pomi de Crăciun gemând de false cadouri sau moși în sănii de reni realizați integral din leduri roșii.

În timp ce țările vecine sunt de o previzibilă tristețe, tipică fiecărui început de ianuarie, la noi – parcă sărbătorile iernii stau să dea în clocot.

Piețele centrale sunt cuprinse de un delir luminos atât de șocant, încât te trezești călcând brusc frâna. Parcă unicornii, zânele și feții-frumoști din basme și-au dat mâna peste țară într-un efort de nestăvilit, cum numai pe comuniști îi mai apuca pe vremuri, de biruiau un cincinal în câte trei ani și jumătate.

Și asta nu e totul. Când toți oamenii normali s-au săturat până peste cap de vacanțe, musafiri și chermeze, au încheiat listele cu „rezoluții” de început de an și s-au apucat serios de muncă, sală și broccoli în loc de friptură, românii, ca să se întremeze după maratonul sarmalelor, o tulesc masiv de acasă ba la schi, ba la băi.

Drept urmare, țările vecine, încruntate și chitite pe dezvoltare, își prelungesc șmecherește vârful de sezon până se întorc românii în patria eternului lor Revelion, care anul acesta cade în 11 ianuarie, când încep elevii școala.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

E bine să se știe: pragmaticul Club Europa ne iubește atât de mult, încât ne studiază sărbătorile, sfinții din calendar și vacanțele mai atent decât ne-ar plăcea nouă să credem. Drept urmare, își adaptează prețurile întocmai și la timp.

Să vedem, deci, cum înfruntă românul vitregiile istoriei și depresia începutului de an într-un aquapark din țara vecină și (deocamdată) prietenă Ungaria, în ciuda psihozei presupuselor bombe secuiești, avertismentelor sumbre ale premierului Orban cu privire la democrația neliberală sau disputelor asupra brandului kürtöskalács.

Chiar, oare ce ne-o fi apucat cu obsesia înregistrării unei mărci căreia trei sferturi de patrie nu e capabilă nici măcar să-i pronunțe numele corect? Oare nu ne ajunge copyright-ul asupra scoverzilor, palanețelor și plăcintelor „poale-n brâu”?

Petrecându-mi două zile în această ambianță acvatică, am constatat că potențialele animozități istorice legate de vechiul imperiu, războaie sau delimitare a granițelor scad direct proporțional cu numărul straturilor de haine aflate pe om.

Cu alte cuvinte, așteptând smerit în chiloți la coadă la tobogane, ești mult mai dispus să accepți anumite nedreptăți istorice și să constați că, de fapt, oamenii îmbrăcați minimal sunt mult mai simpatici decât cei îmbrăcați în uniforme de soldați.

Cred că, dacă războaiele terestre s-ar purta doar în chiloți, am avea infinit mai puține victime, deoarece oamenii și-ar veni mai rapid în fire, dându-și seama de tot ridicolul situației.

Pentru ca satisfacția să fie deplină, e bine să alegi un aquapark care să aibă atașate niște băi termale. Astfel, vei experimenta în mic toate cele trei etape ale vieții: tinerețea, maturitatea și senectutea. Trecerea dintr-o etapă în alta, țopăind precum în careurile desenate cu cretă la șotron, reprezintă o experiență de neuitat.

Tinerețea e zbanghie și imprevizibilă, deci trebuie să te miști alergând frenetic de la un element la altul. Pentru așa ceva există spații special amenajate: tobogane de mai multe feluri, pe mai multe niveluri, bazine cu valuri, cu curenți, ba chiar și un panou de cățărare de pe care îți poți da drumul pe spate, direct în apă.

Cei lipsiți de experiență trebuie să o ia cu binișorul, progresiv: începi cu chestii banale, apoi rafinezi totul pe parcurs.

După ce te-ai dat, ca la manual, pe absolut toate toboganele, și de mai multe ori, merită să încerci felurite ghidușii dătătoare de fiori suplimentari, dar cu grijă, să nu te dea afară supraveghetorii.

De exemplu, te poți da pe burtă, cu fața în sus și cu capul înainte, cu ochii închiși sau, dacă vrei viteză maximă, te poți avânta în toboganele-tub alunecând doar pe călcâie și omoplați, cu mâinile strânse la piept ca Tutankamon, pentru a micșora frecarea.

*

Maturitatea reclamă o oarecare așezare în problemă. Poți înota conștiincios jumătate de oră într-un bazin, cu gândul la arderea necesară a unor calorii, ca apoi să treci prin restul bazinelor, însă pășind cu grijă de la unul la altul, fiindcă oricând poți aluneca pe gresia udă, să-ți rupi ceva.

Unele doamne, după cum am văzut, practică mersul iute prin apă, cu genunchii cât mai sus, deoarece pare a fi o bună metodă de combatere a celulitei.

Dacă ai obosit, poți poposi nostalgic cu picioarele în apă la bazinele de copii, unde părinți stresați să nu-și ude telefonul își filmează odraslele bălăcindu-se.

Apoi, răpus ca o morsă de harponul unui eschimos iscusit, merită să zaci alături de nenumărați colegi acvatici într-un jacuzzi rotund, în timp ce jeturi reci și calde îți fac masaj la tălpi și șezut.

E un fel de șezătoare udă, în care toți tac, concentrați să înmagazineze destulă relaxare cât să-i țină până la următoarea vacanță. Fierbi, așa, la foc mic, ca un os de vită într-o ciorbă, așteptând să apară cineva aruncând peste tine sare și un pumn de legume.

Senectutea e lentă, calculată și înțeleaptă. Cu burta suptă, spatele drept și mâinile la spate, se cuvine să exersezi îmbătrânirea frumoasă, mergând cu pas măsurat spre bazinele termale. Acolo e o complet altă lume.

Tot zumzetul și chiotele sunt înlocuite cu o tăcere sumbră, întreruptă de clipoceli discrete. Pe teritoriul termalelor, apa e întunecată, cu o nuanță de lut, iar mirosul agresiv de clor e înlocuit cu cel de petrol și minerale venind din străfundurile pământului.

Aici, bălăceala și stropitul sunt sinonime cu Apocalipsa. Oamenii nu prea zâmbesc, fiindcă iau vindecarea foarte în serios: înfășurați în halate plușate care poartă monograma hotelului de deasupra, picotesc întinși pe șezlonguri – atât de încremeniți, încât doar sforăiturile ușoare mai trădează că sunt vii.

Restul zac în bazine cu temperaturi diferite, adaptate diverselor scheme de tratament. Mulți invită jeturile de apă să le facă masaj pe spate sau ceafă.

Curajoșii alternează bazinele calde cu cele reci, fiindcă se spune că aceste șocuri termice mențin epiderma în formă. Condiția e să nu intri progresiv, ci brusc.

Ai nevoie de un dram de curaj să te cufunzi dintr-o apă de 40 de grade într-una de 20. Respirația ți se taie automat, pielea capului ți se strânge ca o cască prea strâmtă.

Invers dacă faci, experimentezi un soi de acupunctură instantanee a întregului corp. Dacă după cinci astfel de treceri nu ai făcut infarct, înseamnă că stai binișor cu inima.

Există și un bazin mare, în aer liber. Dacă afară ninge în timp ce tu stai în apa de 35 de grade, te simți ca un samurai pensionar din Japonia medievală.

O doamnă trecută bine de 70 de ani, posesoare a unei serii de operații estetice faciale nereușite, despre care sunt convins că era fostă balerină, fiindcă avea un mers specific și un corp de invidiat pentru vârsta ei, obișnuia să iasă cu grație din apă, să se frece sistematic pe mâini și pe picioare cu zăpada grunjoasă, ca apoi să intre, la fel de lent, printre muritori, fără să i se clintească vreun mușchi de pe față.

Ca experiența să fie completă, trebuie să stai la înmuiat până ți se încrețește pielea pe degete. Te miști lent, privind cu ochii mijiți printre aburi cum domni supraponderali, înarmați cu șlapi și plase ținute deasupra capului – cum țineau soldații din Vietnam pușcoacele – trec pe dinaintea ochilor tăi venind de niciunde, îndreptându-se spre nicăieri, probabil în căutarea sănătății veșnice.

Întins pe spate, poți închide ochii, lăsând fulgii să-ți aterizeze pe față, în timp ce tragi cu urechea la vorba cântată a unor frați de peste Prut care povestesc despre evro, mașâni sau séșeta de astă toamnă.

Omului, după cum se vede, nu-i trebuie avion personal și shopping în Dubai ca să fie un pic fericit. Dacă dorește să uite de războaie, nedreptăți istorice și sărăcie, dacă vrea să devină prietenul întregii umanități, nu trebuie decât să-și lepede straiele la garderobă și să se lase alintat de valuri, bule și jeturi, scăldându-se astfel, pentru o vreme, în iluzia tinereții și sănătății veșnice.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€