Fotografii de Lucian Muntean

Iarba verde de acasă și Legea (uitată a) Picnicului

După potop, noi.

Am numărat. Cu intermitențe, ca la potopul lui Noe, au fost vreo 40 de zile de ploaie. Cerul apăsător se lăsase peste noi ca o plapumă jegoasă acoperind niște prizonieri uitați din ceva Gulag siberian. Până și cei mai optimiști bălteau în depresii, în vreme ce bieții meteosensibili erau mereu cu plânsu-n vârful nasului, pitiți pe sub umbrele viu colorate.

Cât despre faptul dovedit științific potrivit căruia fiecare cetățean stă sub apăsarea unei coloane de aer având fix 214 kg, ei bine, cu toții începeam să simțim cum această greutate ne lipea sufletele de asfaltul ud.

Am răbdat totul cu stoicism până-n acea zi binecuvântată, când o mână nevăzută a dat la o parte cenușiul norilor și a lăsat ca sfântul Soare să ne scalde-n lumina sa de aur pe toți, fără discriminare – de la primul bancher, până la ultimul bețiv.

Și deodată, pe nesimțite, au început să se ițească-n mințile oamenilor nădejdi uitate și fantezii reprimate, cum ar fi redescoperirea frumuseților naturii și, implicit, a fuioarelor de fum amețitor, cu aromă de ceafă la grătar.

O lege ca o glumă bună

Am studiat, îndelung și repetat, psihologia grătaragiului român și fenomenul de superbă dare cu flit a Legii 54/2012, cunoscută drept ‘Legea Picnicului’.

O pun în ghilimele, fiindcă legea asta e tocmeală curată, în sensul că nu dă nimeni doi bani pe ea, ca și cum nici măcar nu ar exista. Ba chiar, unii micționează pe ea drept acolo, la locul faptei, cam la o aruncătură de băț de picnicul în sine, după un pom.

Păi ce, dacă legea asta vine fără aplicare, e vina noastră?”

În legea asta atât de romanțată, încât te umflă râsul ca la un banc bun, se regăsește obsesiv expresia ‘”Spații special amenajate’ fie că e vorba de făcut focul, de mâncat, de aruncat resturi menajere sau chiar, citez, de ‘satisfacerea necesităților fiziologice”.

Practic, totul ar trebui să se desfășoare exclusiv în aceste spații utopice care, de facto, nu există nicăieri. Cel mult, în imaginația legiuitorilor.

Ba chiar, mai mult, așa cum se și cuvine, de altminteri, se menționează și de o colectare selectivă ca la carte, în niște “containere speciale”. Nu există, de fapt, nici măcar containere simple, darmite din acelea speciale, care ar trebui să te facă să te simți și tu “special” când, după patru beri, nimerești aruncarea plasticului la plastic și a sticlei de sticlă, la sticlă.

Pasajul meu favorit din Legea Picnicului e următorul: “Se sancționează cu amendă între 200-400 de lei hrănirea animalelor sălbatice, îndepărtarea, rănirea sau distrugerea plantelor, animalelor, rocilor sau a altor elemente ale cadrului natural”.

La noi sunt codri verzi de brad și 350 de polițiști locali

Clujul, metaforic numit ‘”Oraș de 5 stele” de către mândrul primar Boc, este de fapt un orășel provincial, reumatic și înghesuit într-o căldare, mustind de noxe. Se dezvoltă aberant și fără vreo logică. Are, totuși, norocul prostului: e înconjurat de niște dealuri frumoase, cuprinzând trei zone împădurite, vaste: Făget, Feleac și Hoia.

În afară de 5 măsuțe cu băncuțe de ciment în Hoia, vă jur, nu există nici măcar un singur spațiu special amenajat, pentru picnic, pe sute de hectare. Și nici containere pentru gunoi. Iar ălea care au fost, au dispărut.

Vreme de ani întregi de studiu atent al fenomenului, fie din mers, din alergare sau din șaua bicicletei, n-am văzut niciodată un picior de autoritate a vreunei administrații locale, nici un chitanțier de amenzi și nici măcar o dojană făcută cuiva, cu degetul arătător.

Potrivit legii, cei responsabili cu apărarea ei sunt în ordine: “Reprezentanţii Gărzii Naţionale de Mediu, autorităţile administraţiei publice locale şi personalul împuternicit al acestora, ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sau agenţii Poliţiei locale”.

Sunt sigur că mulți dintre membrii acestor autorități se află deghizați, sub acoperire cum ar veni, îmbrăcați doar în chiloți, cu osânzile la vedere și învăluiți în fum de grătare, pe la liziere de pădure, amestecându-se cu oamenii normali, proaspăt ieșiți la iarbă verde pentru o binemeritată reintegrare în natură.

Iată așadar, pe scurt și în mare, desfășurătorul acțiunii de ieșire la un grătar în sezonul plin, cuprins de obicei între aceste date simbolice: 1 mai și 23 august, ziua ne-muncii și cea a întorsului armelor.

  1. Locul. Importanța și marcarea lui.

Cel mai fraier din grup e trimis dis de dimineață ca să ocupe un loc bun. Și să-l marcheze cum se cuvine, de obicei printr-o portieră deschisă, de unde se revarsă muzica, semn al bunei dispoziții și al unei zile încărcată de promisiuni. Muzica dată tare are drept scop să pună concurența pe fugă, mai ales că prea puțini aleg ca temă ceva Anotimpuri de Vivaldi.

Locurile cheie, fiind destul de cunoscute, se ocupă de obicei rapid, în următoarea ordine: poienițele lângă care susură un pârâiaș numai bun de răcit beri, cele din apropierea izvoarelor și apoi cele de la liziera pădurii, unde există o proporție ideală de soare și umbră.

Grătaragiii sunt destul de teritoriali. Le place să ia vremelnic locul în stăpânire totală, să organizeze natura, cu tot ce conține ea: vreascuri, crengi, iarbă, pietre. Folosesc tot soiul de tertipuri, ca să acopere o arie cât de vastă: o minge de fotbal, un câine fioros dezlegat, o șleahtă de copilași dezlănțuiți-urlători etc.

Asumându-și o libertate prost înțeleasă, în loc să sfințească locul, chiar minimal, omul îl desacralizează. Îl abuzează bine și, de cele mai multe ori, îl lasă vraiște. Cum respectivul loc nu aparține nimănui și cum nimeni nu-l trage la răspundere pentru nimic, omul face cam ce-l taie pe el capul, având în minte un singur scop, mânat în luptă de un neuron solitar: “să se sim-tă bi-ne”.

Nefiind nicio reglementare sau normă, locurile rămase libere pentru fraieri, pe câmpuri, în plin soare, reclamă niscaiva recuzită în plus: umbreluțe, scăunele pliante, păturici în carouri etc.

Acolo se instalează de obicei adepții cultului soarelui, cei care adoră să se prăjească uniform  (și sub braț), cu sistemă, fără să dea doi bani pe amenințările cu cancere de piele cauzate de exploziile solare dintre orele fatale 12-15. La finele verii, dacă nu arată ca niște foci, sezonul se declară ratat.

Un alt loc preferat, de această dată de către adoratorii de țânțărime, e taman în inima pădurii. Aici avem de-a face mai mult cu tinerime / hipsterime fumătoare de iarbă în hamace și ascultătoare de hip-hop, trap sau drum’n’bass la boxă portabilă.

Sunt genul de băieți și fete care s-au nimerit la dentist în clasele primare, atunci când învățătoarea admonesta drăgăstos clasa cu privire la pericolele focului făcut în pădure.

Ca un pensionar acrit și belicos, genul șef de scară de bloc cu 10 etaje, mi-am riscat pielea nu o dată făcând pe pompierul voluntar amator, stricându-le inconștienților distracția. Se uitau la mine ca la un dement.

  1. Jocurile foamei. Personajele.

Traumatizați încă din școală de lecturi despre lipsuri și foamete, cum ar fi Moartea căprioarei de Labiș, cei care-și închină ziua Zeului Grill cumpără de obicei carne în exces. Doar n-o să vă imaginați că pe altar se vor sacrifica vinete, ardei, sparanghel sau brânză haloumi, nu-i așa?

Aici vorbim despre artilerie grea: polonezi, cârnați de bere, cefe, pulpe de pui, cabanoși și neapărat niște mititei gata formatați, fie ei și doar de gust, așa, cam o caserolă la 3 persoane.

Genul acesta de pofticioși old school posedă scule și dispozitive, nu se lasă ei la mâna naturii. Vor să controleze totul, așa că vin pregătiți cu discuri și vechi grătare din fontă produse în fabrici comuniste demult demolate. Scopul declarat al zilei e rezumat într-un singur cuvințel: îmbuibarea. Și înecarea aferentă a micilor în valuri de bere.

Dacă sunt mai tinerei așa, mâncăii sunt însoțiți de gagici decoltate, cu bichoni creți, au tatuaje cu tribale și trăiesc din nostalgia că au fost cândva ‘făcuți’, la sală. Sunt, de fapt, niște burtoși în devenire, pe care nu-i preocupă defel mâncatul sănătos sau indicele colesterolului.

Un alt gen sunt slăninoșii. Pentru ei mâncarea nu e un scop în sine, ci doar o scurtă haltă pe cărarea vieții, ca schimbatul de cauciucuri la pit-stop, la Formula 1. Sunt genul de căutători-adunători, de obicei ciupercari semi-sportivi, sprijiniți în bâte, ca pelerinii.

În spate poartă un rucsăcel minimalist, în care se regăsește un kit de supraviețuire foarte ardelenesc: brișcă, pită, ceapă, slană și neapărat, o pălincă.

Acest gen de nostalgici simpatici, care încă mai cred în forța vindecătoare a umblatului hai-hui prin pădure, pleacă de obicei în grup, de dimineața, pe răcoare. Culeg ciuperci, plante medicinale și vorbesc între ei despre vechi ture pe munte și puterea homeopatiei.

Pe la ceasul prânzului, se trag la umbră, unde își ascut tacticos niște frigărui cu gândul la vajnicele țepe ale domnitorului Țepeș, în care i-ar trage pe toți politicienii corupți, dacă ar putea. Fac un foc minuscul, prăjesc o slană crestată, care se deschide ca o mânuță de copil scăpând o bilă, îmbibă niște unsoare pe felii de pită, apoi mănâncă, beau și pleacă mai departe.

Se mulțumesc cu puțin, sting focul la plecare și sunt recunoscători naturii. Pe aceștia, căprioarele îi adoră din depărtare, cu ochi umezi, de bambi.

Ce gândește tata, mănânc și plâng

  1. Desfășurarea acțiunii și activități conexe

Ca un ordin venit de sus, odată cu descălecatul pofticiosului în locul destinat destinderii, se ordonă dezechiparea. Acest accesoriu enervant, hainele, încurcă omul în drumul său spre întoarcerea la natură.

Grătaragiul e brusc pălit de un fel de nostalgie edenică, de pictură renascentistă, doar cu o frunză de viță acoperind părțile intime. Așadar, rămâne brusc, doar în chiloți. Gestul e urmat de desfacerea primei beri.

Un grătar serios nu se poate nici face, nici consuma, îmbrăcat. Primii care dau jos textilele sunt masculii alfa. Rapid marchează teritoriul și îmbrățisează natura ad literam, purtându-se fix ca-n codru. E nevoie de crengi pentru un umbrar? Se scoate toporul și se măcelărește puțin un stejar pufos, cică specie protejată. Apoi se adună lemne de foc, cât să prăjești un miel de jertfă în Vechiul Testament.

De la lemne se trece la ceva mai sacru și decât altarul dacic de la Sarmisegetusa: vatra. Nu orice vatră, ci se creează o vatră românească, din aceea cu pietre afumate în jur. Lui Gh. Funar inima i-ar sălta un pic, pe loc, de mândrie.

Momentul e atât de solemn încât femeile sunt exilate cam 6 metri mai încolo, pe o păturică.

Sărmanele, ce să facă? Încă îmbrăcate, ceartă fără vlagă copiii și, cu privirea în pământ, se apucă de ce știu ele mai bine, de la facerea lumii: taie roșii pentru salată.

Lemnele, vatra, focul și prăjitul de cărnuri sunt activități exclusiv macho, însoțite de interjecții aferente cum ar fi: respirații șuierate, icnete, râgâieli și hăhăieli, generate și de o miuță scurtă, (până se face jarul), dar având ca scop subliminal “să intre berea”.

De aici încolo, treburile sunt clare: cum pleacă la vale un bob pe o pârtie de bob, la fel circulă în jos, pe gâtlej, și bunătățile, fără loc de întors, până mațele-s umplute, aidoma ardeilor umpluți. Cu forța.

Atunci vin pauze binemeritate de țigară, iar femeile primesc și ele o bere, la pachet cu o băgare, firavă, în seamă. Sunt servite tandru cu semințe. Se clănțăne în tăcere, religios aproape, în timp ce deasupra, în pomi, păsărele mici cântă pe gratis din toți bojocii. Păcat că trilurilor lor sunt acoperite de muzica pe moșie revărsată, venind din portiere de mașini.

Finalul e ușor previzibil, ca un film american. Se știe, în pădure orice grămăjoară de gunoi, cât de mică, tinde să devină, ca la rugby, o grămadă ordonată. Ajunge doar o mică inițiativă. Oricum, cândva o să vină niște oengiști de-ăștia obsedați de salvarea planetei să “let’s strângă gunoiul după noi, Romania”.

“Domnie, cât de bine am putut mânca… Hai, să plecăm, că am stat destul. Focul? Las’ că se stinge el, e numai niște jar”.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează