Howrah Bridge, Kolkata, India. Cum te poți îndrăgosti de un pod?

Viața

19/04/2024

„Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte de a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.” Rabindranath Tagore

Una din dramele neștiute și de obicei nerostite ale călătorului constă în starea de delocalizare. Se insinuează pe nesimțite. Te trezești deodată că ai vrea să fii în alt loc decât cel în care tocmai te afli. Faza cea mai acută a delocalizării se petrece atunci când te visezi ca fiind taman acasă, cu ai tăi, doar că mai ai de umblat printre străini încă trei săptămâni.

Starea aceasta de delocalizare e nesănătoasă și dacă nu o conștientizezi trimițând-o rapid la colț, crește într-o neliniște, culminând cu o indispoziție vecină cu depresia. E ca-n Miorița. Brusc, iarba nu-ți mai place. Oamenii sunt deodată întunecați, la fel ca tine. Contextul nu mai are nici un haz. Practic, eludezi prezentul. Nu mai trăiești clipa, ci ai fantezii cu tine însuți trăind fericit într-o realitate paralelă. În loc de ‘aici’ vrei ‘dincolo’, altundeva.

Am pățit ceva similar în India, la Digha, o stațiune de pe malul mării în Bengalul de vest. Digha e un fel de Mamaia second hand pentru sărmani trimiși obligatoriu în concediu de odihnă de către conducerea uzinei. Oamenii pur și simplu păreau, la fel ca mine, că nu-și doreau mai defel să se găsească acolo unde tocmai se aflau.

Trăiam de trei zile într-o realitate ușor distopică, minunându-mă teribil de relația cu totul nepotrivită a indienilor cu marea și cu plaja, în general. Ziceai că oamenii nu știau ce să facă cu ele, cum se întrebuințează, la ce folosesc și de ce oare lumea le iubește.

Îmbrăcați frumos, cu o paloare cadaverică pe fețele sobre, majoritatea stăteau sub niște umbrare imense de un albastru decolorat, pe scaune din plastic, ca la teatru. Femeile erau îmbrăcate în sari-uri festive, iar unele aveau și umbrele. Se fereau de soare ca de necuratul. Neavând ce face, se chiorau în depărtare cu priviri goale la marea de culoarea incertă a unui elefant de pluș scăpat dintr-un cărucior de copil și copt la soare o vară întreagă lângă o bancă din parc. Copii cu pălăriuțe ridicole lingeau cu sârg înghețate supradimensionate la cornet, ce li se scurgeau molatec pe antebrațele grăsulii...

Dar nu! Nu merge așa, nu mă voi lăsa sedus de această poveste, fiindcă ea, fiind mai savuroasă decât o înghețată topită, merită o descriere separată. Cert este că, la Digha fiind, visam să mă întorc în Calcutta lui Rabindranath Tagore și a Maicii Tereza, dar nu pentru ei. Voiam înapoi fiindcă, mi-e și rușine să o spun, mă îndrăgostisem de un pod. Iar acum visam la el zi de zi. Așa pățesc îndrăgostiții de când lumea. Devin, din oameni normali, visători.

Înregistram, așadar, realitatea prezentă din Digha, însă fără să mă situez cu trup și suflet în ea, deoarece mai bine de o jumătate din ființa mea rămăsese acolo, în Kolkata, în seara aceea sufocant de lipicioasă când am văzut pentru prima dată Howrah Bridge luminat în mov întinzându-se nesfârșit și elegant peste râul Hooghly, un braț al zeului Ganga, drept urmare la fel de sfânt. Degeaba a fost redenumit în 1965 Rabindra Setu după marele poet bengalez premiat cu Nobel, lumea o să-i spună mereu tot Howrah, după numele cartierului industrial situat la unul din capete.

Seara târziu, un ricșar biciclist mai speră să agațe niște ultimi clienți într-un cartier sărac.

Seara târziu, un ricșar biciclist mai speră să agațe niște ultimi clienți într-un cartier sărac.

Seara târziu, un ricșar biciclist mai speră să agațe niște ultimi clienți într-un cartier sărac.

Seara târziu, un ricșar biciclist mai speră să agațe niște ultimi clienți într-un cartier sărac.

Radu Baltasiu, la lansarea candidaţilor la alegerile europarlamentare din 2024, la Arenele Romane din București, 22 iulie 2023. Inquam Photos / George Călin

Studenții de la Sociologie, revoltați de cursurile unui profesor candidat pe listele AUR: „Ne-a spus că femeile cu părul desprins sunt în căutare de bărbați”

Studenții Facultății de Sociologie și Asistență Socială susțin că la cursuri profesorul Baltasiu ar avea o abordare „extremistă” și că vorbește adesea depreciativ despre rolul femeii în societate sau despre minoritățile sexuale. Personalități controversate, precum Mircea Vulcănescu, sunt date des exemplu și încadrate în categoria „eroilor naționali.”

Imigranți în România cu rucsacele de curieri. Posibili angajați pentru Bogan Trading Delivery. Sursa: Facebook Bogdan Poto

Lucrători din Asia și Africa acuză un om de afaceri român că le-ar fi luat banii pentru o viață mai bună și apoi ar fi dispărut . „Pentru noi, 600 de euro sunt foarte mulți bani” 

Un om de afaceri din Timișoara este acuzat de mai mulți lucrători din Asia și Africa de înșelăciune, după ce acesta le-ar fi promis locuri de muncă și permise în România, pe care nu le-a livrat niciodată.

Prin urmare, mi-am abandonat prietenii la Digha și m-am întors în Kolkata. Era pe înserat și mă plimbam fără țintă pe străzile prost luminate într-un zumzet de trafic și claxoane venind de undeva aproape și totuși departe. Zona în care se afla pensiunea unde stăteam era cam dubioasă. Atât de sărmană, încât șobolanul îmbujorat și bine hrănit care tocmai trecea strada nici măcar nu se grăbea. Umbla egal și demn ca un cetățean obișnuit în drum spre serviciu. Cu pas de om responsabil.

Ricșarul înfofolit cu un fular în jurul capului l-a privit cu o îngăduință având evidente accente budiste, în care ghiceai chiar o umbră de tandrețe. Deși pare de necrezut, în Kolkata încă existau acele ricșe de două persoane cu roți mari, din lemn, terminate cu două rude lungi, între care stă înhămat omul, de obicei desculț. Fiind foarte manevrabile, ricșele lor se strecoară șerpește prin traficul infernal.

Iar atelajul infam e uneori încărcat cu turiști olandezi plesnind de sănătate cărora acest mijloc tradițional de deplasare li se pare de-a dreptul exotic. Drept urmare, de acolo de sus, de pe bancheta din mușama, nu contenesc cu pozele, selfiurile și mirările.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Doamne ferește să mă fi lăsat transportat undeva tras de un astfel de sărman ațos îmbrăcat de obicei într-o cămașă transpirată alb murdar cu dungulițe. Ar fi însemnat să mă întorc cu gândul la boierii îmbuibați din vechime, dar mai ales la iobagii sătui de fum de ardei care au pus de o răscoală la 1907 în satul cu nume predestinat – Flămânzi, Județul Botoșani.

Ici-colo, pe sub câte un neon chior, cineva făcea ceai, altcineva tundea un client și altcineva vindea verdețuri cu semne de veștejire. Atmosfera părea împăcată cu sine la finalul zilei, așa că putea veni noaptea cu izbăvitoarea ei odihnă. Există o demnitate a mizeriei și a sărăciei specifică Indiei, asumată fără prea multe comentarii. Mereu am apreciat-o, mereu m-a smerit.

Mă apropiam de capătul străzii și zumzetul traficului creștea în intensitate. Imediat ce am dat colțul, am revăzut minunea. Podul meu era acolo, mă aștepta la locul lui, de această dată iluminat în galben pal. Poezie. Eleganță desăvârșită. O structură de oțel ca o dantelă întinsă peste râu, lungă de aproape o jumătate de kilometru. Simbolul unui oraș legendar.

Este, se pare, cel mai aglomerat pod din lume, fiindcă zilnic îl traversează cam o sută de mii de vehicule și aproximativ o sută cincizeci de mii de persoane. Asta la o populație de ‘doar’ 15 milioane de oameni, fiindcă Delhi, de exemplu, are mai mult decât dublu. Aceste lucruri trebuie neapărat studiate, mi-am zis. Aveam alocate trei zile de dezvoltat o relație cu mărețul Howrah Bridge. Doream să-l cunosc în detaliu.

Și, într-adevăr, aveam să constat că este un pod unic, vibrant, care are o viață a lui emanând o energie aparte atât pe el cât şi sub el și peste tot în jur. În sfârșit, simțeam că mă aflu exact unde trebuie să fiu.

Haine ale pelerinilor care se scaldă ritualic în apele sfinte ale râului Hoogly, un braț al Gangelui,  la fel de poluat.

Haine ale pelerinilor care se scaldă ritualic în apele sfinte ale râului Hoogly, un braț al Gangelui,  la fel de poluat.

Haine ale pelerinilor care se scaldă ritualic în apele sfinte ale râului Hoogly, un braț al Gangelui,  la fel de poluat.

Haine ale pelerinilor care se scaldă ritualic în apele sfinte ale râului Hoogly, un braț al Gangelui,  la fel de poluat.

India e neasemuită, fermecătoare, paradoxală, creată din cele mai năucitoare contraste. Adoră superlativele. La tot pasul îi oferă călătorului ce bate la porțile ei surprize de proporții. La Agra m-am plimbat pe albia mizeră a râului printre hainele întinse la uscat pe niște pari din bambus, doar ca să întrezăresc printre boarfe silueta inconfundabilă a mărețului Taj Mahal.

Am stat cu genunchii la gură într-un taxi Fiat Padmini verde cu galben, înghesuit ca un merlucius într-o conservă și, după o curbă, hopa, am dat peste cea mai frumoasă și mai aglomerată gară din lume - Chhatrapati Shivaji Terminus din Mumbai, cunoscută anterior drept Victoria Station.

Am intrat prin poarta păzită de polițiștii mustăcioși înarmați cu bâte, fiindcă doream să pricep cât de cât problema acestei cifre de-a dreptul infernale – în jur de trei milioane de călători tranzitează gara zilnic, mai mulți decât în tot sistemul feroviar al fostului imperiul britanic, pentru care India fusese cândva perla coroanei.

M-am pierdut ore în șir prin furnicarul de oameni străjuit de garguiele din piatră de pe contraforturi care au fost martori muți și la atacul terorist din 2008 când mitralierele au secerat navetiști nimeriți întâmplător în cel mai prost moment al vieții lor. Dar totuși, trei milioane de oameni într-o singură gară?

Cum e posibil așa ceva într-un stat vag disfuncțional, dar care se încăpățânează să sfideze mai toate proporțiile? În această gară impresionantă finalizată în 1888 și construită în stil Gotic-Victorian, cu vitralii la ferestre, automatele de bilete nu prea funcționează, cozile sunt haotice și interminabile, iar funcționarii publici încă tipăresc listele cu pasageri la imprimante cu ace al căror sunet enervant ne zgârie pe toți, democratic, pe creier.

Ne aflăm în cea mai mare democrație a lumii, unde lingua franca a rămas engleza și unde birocrația cu hârțoage de pe vremea imperiului britanic a fost ridicată la rang de artă. În ciuda bogățiilor latente și a unui optimism mereu plin de energie, suntem totuși într-una dintre cele mai corupte țări ale lumii, un loc unde posturile călduțe de stat încă se cumpără cu bani grei, fiindcă sunt pe viață.

Dată fiind explozia industriei IT, analiștii ne vând de ani buni ideea că în curând India va deveni o superputere economică mondială. Este o așteptare mereu infirmată. Sistemul prăpăstios de caste se prezintă mai viu ca niciodată. Pare greu de imaginat, dar 56% dintre studenții acestei țări s-au declarat împotriva căsătoriilor între caste.

Pe de altă parte, pentru a scăpa de blestemul originii, mulți daliți devin musulmani sau creștini. Dar naționalismul hindus este un foc mocnit întreținut de un guvern unde tot al cincilea membru are probleme penale. În plus, unul din patru profesori din școlile guvernamentale pur și simplu nu merge la școală, doi din cinci medici nu se prezintă la centrele de sănătate, iar 69% dintre medicamentele destinate bolnavilor din spitale sunt sistematic furate și revândute.

Asta ca să nu mai vorbim despre India rurală. Jumătate dintre cetățenii celei mai populate țări a lumii constând în peste 1,4 miliarde de oameni au în continuare toaleta nu în fundul curții, ci în aer liber, undeva pe câmp. Nu de puține ori îi poți vedea din tren stând diminețile grămadă, de obicei în cerc, socializând unii cu alții ca niște vecini de treabă (mică și mare). Pare de-a dreptul suprarealist, dar nu e. Nu e nimic altceva decât o confirmare a sloganului turistic al țării – Incredible India.

Jagannath Ghat, un loc sacru doar pentru bărbați, a fost construit în apropiere de Howrah de către Shobharam Basak în 1760.

Jagannath Ghat, un loc sacru doar pentru bărbați, a fost construit în apropiere de Howrah de către Shobharam Basak în 1760.

Jagannath Ghat, un loc sacru doar pentru bărbați, a fost construit în apropiere de Howrah de către Shobharam Basak în 1760.

Jagannath Ghat, un loc sacru doar pentru bărbați, a fost construit în apropiere de Howrah de către Shobharam Basak în 1760.

Nici despre ricșarul nostru din Kolkata nu avem vești prea bune. Din rupiile amărâte câștigate prin munca sa brutală semănând izbitor cu cea a unui sclav medieval, un procent de 5% se duce ca mită la poliția rutieră. Cu aceeași docilitate tipică unei Indii resemnate procedează și zecile de milioane de distribuitori de mâncare, care, în ciuda traficului imposibil, sunt de o eficiență aproape exemplară. La fel cotizează taximetriștii, ricșarii cu biciclete, șoferii de autobuze sau de tuk-tuk și, în general, tot ce mișcă pe șosele.

Între timp, primul ministru Narendra Modi nu ratează nici o zi în care să nu lucreze la imaginea proprie și a partidului său de guvernământ, BJP. Cu exact zece ani în urmă, Modi a jurat, cu acea solemnitate specifică tuturor politicienilor când vine vorba de promisiuni electorale, că se va implica cu toată energia în curățarea celui mai poluat râu al planetei, care întâmplător mai e și sfânt pentru întreaga națiune - Gangele.

Să ne înțelegem, în acest fluviu-zeu se scaldă ritualic sute de milioane de persoane zilnic. Oamenii i se închină, îi aduc ofrande, se roagă în el, nu e doar o apă impersonală care doar curge spre ocean de capul ei. Curățarea Gangelui s-a făcut la fel de eficient precum președintele nostru, KWI a educat România în timpul mandatelor sale. Adică deloc.

În schimb, marele om de stat Modi a investit aproape o jumătate de miliard de dolari din vistieria țării pentru a construi cea mai mare statuie din lume reprezentându-l pe unificatorul celor 565 de provincii indiene adunate azi într-o națiune unitară – Vallabhbhai Patel. Statuia Unității, inaugurată la final de 2018, este de două ori mai înaltă decât Statuia Libertății! Unde se află ea? Tocmai în Gujarat, provincia unde Modi a fost consilier în vremea când naționaliștii hinduși au măcelărit mii de musulmani cu aprobarea sa tacită.

Da, India este mereu paradoxală, greu de înțeles și, nu de puține ori, de digerat. Dacă ar fi la fel de previzibilă precum Belgia, nu ne-am strădui atât de mult să-i studiem povestea, să încercăm să o descifrăm, să o revizităm și să ne minunăm în continuare de ea. Iar cifrele au în continuare darul să ne zăpăcească. Din nefericire, rata de alfabetizare se află în continuare departe de adevăr, sărăcia extremă a mai scăzut, dar tot se situează la 15%, iar nu mai puțin de jumătate din populația marilor orașe trăiește direct pe străzi, în mahalale improvizate.

O altă problemă a Indiei este deficitul de persoane de sex feminin. Există un decalaj periculos între numărul de băieți și cel de fete. Presiunea culturală a zestrei pe care fata trebuie să o aducă în caz de măritiș a dus la creșterea alarmantă a numărului de avorturi, deși se încearcă limitarea ecografiilor menite să stabilească sexul viitorului copil. Este o tragedie având ca sursă același blestem – corupția generalizată.

„Eșecul moral ne-a invadat viața publică și s-a atârnat de ea ca smogul din Delhi”, scria în una din cărțile sale Gurcharan Das, unul dintre puținii intelectuali contemporani cu o audiență pan-indiană.

Un bărbier la colț de stradă și clientul său, în vecinătatea podului unde se petrece viața în toată splendoarea ei.

Un bărbier la colț de stradă și clientul său, în vecinătatea podului unde se petrece viața în toată splendoarea ei.

Un bărbier la colț de stradă și clientul său, în vecinătatea podului unde se petrece viața în toată splendoarea ei.

Un bărbier la colț de stradă și clientul său, în vecinătatea podului unde se petrece viața în toată splendoarea ei.

Dar să ne întoarcem la podul nostru iubit, căruia la ultima acțiune de revopsire i-au trebuit nu mai puțin de 26.500 de litri de vopsea. Întâmplător poate, cifra aceasta este identică cu cantitatea de tone de oțel necesare pentru construcția sa. Istoria lui e complexă și începe în 1874, când s-a construit un pod plutitor, din pontoane, care s-a tot aglomerat până s-a decis construirea unui pod metalic, serios. Vreo 20 de ani s-au tot făcut studii de fezabilitate și planuri, iar munca efectivă a început în 1936.

La 3 februarie 1943, lumea a asistat cu sufletul la gură cum un tramvai scârțâind din încheieturi a inaugurat lucrarea, traversând ceremonios podul cel nou de la un capăt la celălalt. Erau vremuri de război iar cum India se declarase parteneră cu aliații, cetățenii Calcuttei au trăit o vreme cu spaima că minunăția lor de pod va fi bombardată de japonezi. Ca prin minune, a scăpat.

Howrah Bridge de astăzi se prezintă drept un pod construit din grinzi metalice cu zăbrele, o structură deosebit de complexă, fără picioare de sprijin în apă. Stă pe niște monoliți imenși din beton încastrați adânc în maluri și atât. Pentru dantelăria din oțel s-a folosit un aliaj numit Tiscrom și a fost livrat de compania autohtonă Tata Steel, deși inițial fusese vorba ca metalul să vină din Marea Britanie.  

Dacă te preumbli prin India, dai de acest foarte vechi (fondat în 1868) și pe alocuri controversat consorțiu de peste 100 de firme având sediul central în Mumbai. Tata se prezintă în cele mai surprinzătoare forme posibile, de la companii aeriene la lanțuri hoteliere, consultanță sau fabrici de mașini. La Darjeeling, de exemplu, l-am regăsit deținând monopolul ceaiului, sub numele de Tata Tea.

Revenind la prezentul poveştii, am luat o cameră de hotel de mâna a doua doar puțin mai răsărită decât acel Rahat Hotel din Kârgâzstan, la fel de suspect după cum îi era numele. Am vrut neapărat o cameră cu vedere spre râul Hooghly. Era mai mult decât modestă, dar eram fericit fiindcă mă culcam și mă trezeam cu ochii la pod și la apă.

Pe scările ce duceau la etaj, într-o firidă cu o fereastră prăfuită, se afla statuia semi-dezbrăcată a unei femei întoarse cu spatele la clienți și la un hidrant roșu agățat de perete. Serile, o mână criminală băga în priză o instalație de lumină albastră care împresura statuia cu beculețe, transformând toată scena într-o atmosferă de lupanar decrepit.

Dacă ieșeai foarte dimineață din hotel aveai parte de o altă priveliște dubioasă. Recepționerul dormea pe o canapea îngustă întins țeapăn ca un cadavru congelat. Era învelit într-un cearșaf alb tocmai sub un tablou mare ce o înfățișa pe zeița Kali rânjind sinistru într-o mână cu o sabie și în cealaltă cu o căpățână însângerată, proaspăt retezată. Fermecător!

Temple în paragină și locuri de îmbăiere închinate diverselor zeități hinduse.

Temple în paragină și locuri de îmbăiere închinate diverselor zeități hinduse.

Temple în paragină și locuri de îmbăiere închinate diverselor zeități hinduse.

Temple în paragină și locuri de îmbăiere închinate diverselor zeități hinduse.

Am început studiul meu pornind de la râul Hooghly și mi-am amintit de o lungă călătorie pe jos presărată cu maimuțe de diverse specii undeva la nord de Rishikesh. Acolo, un Gange tânăr curgea tumultuos coborând din ghețarii Himalayei, din Gangotri. Avea o culoare albastru-verzui și mirosea a albituri proaspăt spălate. Era perfect pentru rafting și bălăceală.

Aveam să revăd acest fluviu legendar la Haridwar, iar mai apoi la Varanasi, unde l-am și traversat într-o barcă bătrână. Era mereu altul și altfel. Se preschimba și se adapta geografiei. La fel și aici, nu departe de sfârșitul lungii sale călătorii de 2.500 de kilometri, cu puțin înainte de vărsarea în Golful Bengal. Acum arăta obosit și greoi, cu o paloare cafenie, de om sătul de zile. Hooghly-Ganga curgea nepăsător și impersonal, așteptând parcă izbăvirea.

Orice oraș cu adevărat măreț din lume e străbătut de un râu pe măsură, care nu trebuie să fie neapărat sfânt pentru a fi pus în valoare. Parisul are Sena, Londra, Tamisa, Viena, Dunărea, iar Cairo, Nilul. Aceste ape sunt de fapt sufletele plutitoare ale orașelor pe care le străbat în tăcere. Iată de ce trebuie îngrijite, puse în valoare și conectate cu fibra intimă a spațiilor prin care trec.

Calcutta / Kolkata are acest maiestuos braț al Gangelui, dar apatia autorităților a retezat aproape orice conexiune vitală între oraș și râu. O plimbare sau o simplă navetă cu un feribot trecând pe sub podul Howrah nu rezolvă mare lucru. De-o parte și de alta a malurilor există o sumedenie de temple cândva splendide, cu trepte coborând spre râu pentru băi ritualice. Sunt așa-numitele ghat, cel mai bine puse în evidență la Varanasi, unde malul e mai abrupt și totul are un aer mai dramatic.

Aici, mai toate aceste ghat pe care le-am vizitat arată ca niște locuri căzute în paragină, înecate în gunoaie, cu vechi ambarcațiuni ruginite aplecate într-o rână și copaci pe ale căror crengi pelerinii își usucă hainele, atârnând ca niște păsări moarte. Iar mereu, ca din neant, apare câte un măturător zelos decis să înalțe praful în tării, în dulce stil indian.

Apoi mai sunt fabrici care deversează reziduuri în apă, depozite și hale de tot felul, plus zone în care pur și simplu intrările spre râu sunt blocate. Iar dacă asta nu ar fi destul, mai există festivalurile sacre. Chiar la vărsarea râului în apele golfului se petrece anual Gangasagar Mela. În absența toaletelor, malurile râului sfânt devin imense latrine pentru milioane de pelerini.

Pe undeva, nu e de mirare că bietul Modi s-a resemnat, preferând să ia ochii lumii întregi cu o statuie înaltă de 182 de metri în loc să facă nițel curat pe Ganga. Nu pot să nu mă întreb, totuși, cam câte toalete ecologice ar fi necesare pentru a acoperi nevoile celor 5,1 milioane de pelerini prezenți la Gangasagar în 2023? Iar acest festival, comparat cu Diwali, Holi sau Durga Puja, e mic copil.

O piață improvizată aproape de stațiile pentru autobuze.

O piață improvizată aproape de stațiile pentru autobuze.

O piață improvizată aproape de stațiile pentru autobuze.

O piață improvizată aproape de stațiile pentru autobuze.

M-am resemnat puțin și cu criticile la atitudinea nepăsătoare a autorităților cu privire la Hooghly și am preferat să mă amestec cât de discret am putut printre oamenii aflați de-o parte și de alta a râului coborând solemn din temple sau altare și făcând slalom printre gunoaiele stratificate amestecate cu noroi pentru a se purifica în râul de culoarea cafeluței cu lapte.

Segregarea e limpede. În locurile unde se scaldă femeile bărbații nu au ce căuta și invers. Am fost prezent acolo dimineața devreme și la apus, încercând să pricep câte ceva din motivația de a te scălda pe frig și ceață într-o apă murdară și rece. Nu am reușit. Pe unele fețe se citea exaltarea, pe altele plictisul total. În schimb, am fost fericit că, în bună tradiție hindusă, am fost ignorat aproape cu desăvârșire, de zici că eram o zdreanță oarecare întinsă la uscat. Deja afară fiind, nu prea avea cum să mă dea nimeni afară.

După ce m-am lămurit cât de cât cum stă povestea cu râul, am trecut la analiza podului, obiectul pasiunii mele. Am constatat că, într-adevăr, spre deosebire de, să zicem, sobrietatea de pe London Bridge sau de pe superbul Széchenyi ce leagă Buda de Pesta, acest pod bubuie de viață, iar zumzăiala de pe el și din jur nu se oprește nici măcar noaptea. Singurul moment de relativă acalmie e undeva între două și patru.

În zile toride, grinzile imense din oțel, care sunt prinse unele de altele cu nituri montate la roșu și nu cu șuruburi sau piulițe, se dilată cu până la 12 centimetri, pentru a se comprima noaptea la loc. De asemenea, la vânturi puternice, podul se înclină imperceptibil în lateral, fiindcă a fost din start construit elastic, adaptat unei zone seismice.

M-am plimbat anume cu un vapor sus-jos pe râu ca să mă pot minuna de burta podului și să-l pot admira din diverse unghiuri. Apoi m-am plimbat pe el de la un capăt la celălalt de mai multe ori la diverse ore ale zilei pentru a trage cu urechea la traficul asurzitor și pentru a admira spectacolul mulțimilor aflate în tranzit. Bineînțeles, m-am amestecat cu precupeții, fiindcă totul în jur e o vastă piață unde se vinde orice pe lume, de la legume și banane mici până la izmene flaușate.

M-am nimerit chiar și la o ceremonie ușor caraghioasă de Ziua Națională a Indiei, unde niște funcționari publici trimiși de primărie, țepeni de zici că erau împăiați, au ținut discursuri probabil patriotice în fața unui auditoriu bănuitor, care ronțăia una-alta scuipând pe jos coji de tot soiul.

Direct pe trotuar, cineva cu profund simț estetic desenase din flori harta patriei. Un mustăcios solemn, cu ochii la cer, a înălțat un steag pe un catarg improvizat. Momentul culminant s-a topit în zgomot de claxoane. Cum s-a terminat ceremonia, vânzoleala s-a reluat, iar florile au sfârșit tocate mărunțel de multe picioare.

Gimnastica de dimineață a unui cetățean e privită cu mirare de către ceilalți trecători.

Gimnastica de dimineață a unui cetățean e privită cu mirare de către ceilalți trecători.

Gimnastica de dimineață a unui cetățean e privită cu mirare de către ceilalți trecători.

Gimnastica de dimineață a unui cetățean e privită cu mirare de către ceilalți trecători.

În preumblările mele pe pod am dat peste nebuni, cerșetori, îndrăgostiți, jucători de cricket, un grup de mistici cărând o zeitate cu figura acoperită de un carton, cărători de genți, papornițe și baloți enormi pe cap, ba chiar și peste un circar mofluz care ducea în lesă două maimuțe, dintre care una îmbrăcată într-o rochiță scurtă și sexy.

Am descoperit până și un tip obsedat de gimnastica de dimineață, lucru neobișnuit la indieni, care, în afară de Cricket, care este a treia lor religie imediat după Hinduism și Bollywood, urăsc de obicei alergarea sau orice altă formă de mișcare în aer liber.

Aș putea descrie pe nepermis de multe pagini cât de multe personaje pasagere m-au fermecat în trei zile pe acest pod. Un anume personaj însă, cel mai colorat dintre toate, un tip îmbrăcat din cap până-n picioare în ghirlande de flori mici și galbene, m-a condus spre unul dintre cele mai fascinante locuri din vecinătatea lui Howrah Bridge – Mullick Ghat, vechea piață de flori, fondată în 1855.

Frumusețea acestei piețe admirate direct de pe pod m-a năucit vreme de vreun ceas bun. Fiind o sâmbătă dimineața însorită, forfoteala delicios de colorată de oameni ocupându-se de flori era un spectacol. În timp ce asistam la el sprijinit de balustradă și fotografiind în neștire, în încercarea de a amâna momentul băii de mulțime, de mine se tot lipeau diverse ființe, inclusiv o cioară cu cap gri care m-a privit o vreme ca pe un suspect. La fel a făcut un sărman acoperit cu un șal care se apropiase progresiv, cu mișcări laterale, de crab. Mă privea cu o curiozitate fățișă, de parcă atunci vedea un om pentru întâia dată în viață.

Deodată, o familie mare și respectabilă m-a învăluit cu o căldură fraternă. Au pus jos toate papornițele, iar tatăl a propus să ne facem o poză de grup. Ori devenisem cumva important, ori ei își doreau să se laude vecinilor cu străinul palid, european, prietenul lor. M-am trezit imediat în brațe cu o copilă de vreo doi ani îmbrăcată într-o rochiță plasticoasă roz precum o bomboană fondantă, fardată cu negru la ochi și având un punct de vopsea între sprâncene. Buza de sus îi tremura a plâns. Eu zâmbeam fericit, ce puteam să fac?

În cele din urmă, am coborât treptele de piatră ce duceau la Mullick Ghat și am devenit un anonim într-o mare de flori de toate formele și culorile, amestecat printre oameni sporovăind tare, cărând, vânzând, cumpărând și având ghirlande atârnate de grumajii transpirați.

Am văzut din nou oameni îmbrăcați în șiraguri viu colorate, de fapt cărăuși care transportau florile din piață spre magazinele din oraș. Am văzut și lumea de penumbre de sub pod, unde familii întregi de sărmani cu copii dezbrăcați grupați în cârduri compacte locuiau în corturi improvizate. Peste tot pe ziduri erau lipite postere cu diverse zeități hinduse, iar din când în când apărea democratic și câte un Isus catolic cu ochi albaștri arătând cu degetul spre o inimă la vedere.

Omul îmbrăcat în ofrande cu ajutorul căruia am descoperit piața de flori.

Omul îmbrăcat în ofrande cu ajutorul căruia am descoperit piața de flori.

Omul îmbrăcat în ofrande cu ajutorul căruia am descoperit piața de flori.

Omul îmbrăcat în ofrande cu ajutorul căruia am descoperit piața de flori.

Nebunia era foarte mare, nivelul de glasuri ridicat, iar contactul cu ființe străine care se frecau impudic de tine te puteau împinge către un mic atac de panică. Tot locul semăna cu un autobuz aglomerat într-o zi toridă de vară, înainte de inventarea aerului. Strategia mea în astfel de situații e destul de simplă, dar funcționează mai mereu - caut locul unde se poate bea un ceai. E zona mea de siguranță, fie că mă aflu în aglomerația din cartierul Paharganj din Dehli sau în bazarul de pește din Kochi, unde mirosurile nu sunt deloc menite pentru suflete slabe.

Un ceai în compania unor profesioniști tăcuți și concentrați asupra actului în sine de a bea încet și cu simț de răspundere induce mereu o stare de echilibru, iar haosul generalizat se preschimbă pentru o clipă în rânduială așezată. Te întorci ritualic la niște gesturi ancestrale. În plus, ai șansa de a te împrieteni și de a mai schimba o privire, un zâmbet sau o mică vorbă cu un consătean.

N-a fost ușor să găsesc locul de băut ceai, fiindcă era în celălalt capăt al pieței. A trebuit să fac un efort substanțial să nu calc în picioare fără voie buchete de gherbera, șiraguri încolăcite de ofrande portocalii, tuberoze amețitoare, copii sau femei stând ghemuite direct pe caldarâm. Am trecut printre oameni care, din mers, încercau să-mi vâre diverse pistiluri viu colorate în pupile.

Dar a meritat. Aroma liniștitoare de chai masala cu lapte condensat băut în picioare din niște mici cupe de unică folosință din lut ars confecționate manual mi-a redat imediat încrederea în această umanitate vibrantă și curajoasă, care nu are încotro decât să-și trăiască viețile exact așa cum le-au picat la sorți. În locul și timpul care li s-a dat.

Nu departe de piață se afla un templu din faianță albă. Semăna cu o baie supradimensionată. Am intrat. Am închis ușa după mine și tot zgomotul lumii a fost imediat redus la tăcere. Înăuntru era răcoare. Trei tipi stăteau înșirați în linie înaintea altarului, ca păsări pe un gard. Unul dintre ei avea ochii mari și întunecați, semănând perfect cu cei ai zeului din spatele lui. El nu știa. Dar eu știam.

Am zâmbit și m-am întors pe pod. Șuvoiul de oameni m-a învăluit cald și familiar, ca pe un fiu risipitor pierdut și proaspăt regăsit. Iar fluxul de energie a pornit iar, la prima cheie.

Nebunia de Mullick Ghat văzută de pe pod este cea mai faimoasă piață de flori din Kolkata.

Nebunia de Mullick Ghat văzută de pe pod este cea mai faimoasă piață de flori din Kolkata.

Nebunia de Mullick Ghat văzută de pe pod este cea mai faimoasă piață de flori din Kolkata.

Nebunia de Mullick Ghat văzută de pe pod este cea mai faimoasă piață de flori din Kolkata.

Surse : „India, o scurtă istorie” de Andrew Robinson, Ed. Litera 2020 / „In Spite of the Gods” by Edward Luce / Encyclopedia Britannica / The Times of India. / Fotografiile îmi aparțin.

Share this