Horror psihologic la superlativ - Possessor și 1BR

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Possessor (r. Brandon Cronenberg, 2020) 

Din capul locului, trebuie reamintit că Brandon Cronenberg este fiul lui David Cronenberg. (Îmi permit să consider că acesta din urmă nu mai are nevoie de nicio prezentare.)

Și asta se vede și în acest nou film al său, așa cum se vede și în Antiviral (2013). Fiul pare să împrumute, în ambele filme, o serie de teme și un fel de a nara stilistic niște povești care amintesc de operele timpurii ale tatălui său.

Diferența dintre cei doi este vizibilă, totuși, prin aderarea filmică la contemporaneitate. Brandon le alocă un update – unul care face diferența între decenii, între felurile de raportare tehnologică la un bagaj imaginar – dar, din nou, destul de similar – vădit coșmăresc. 

În Possessor, Tasya Vos (interpretată remarcabil, cu răceala unui bloc de gheață, de Andrea Riseborough, cu chipul ei alb ca laptele și sprâncenele ei blonde –  aproape impenetrabilă) e o agentă de top a unei organizații care lucrează pentru companii ce-și doresc eliminarea altor companii. Și nu o fac într-un mod tradițional.

Vos e un asasin care, printr-o tehnologie ce implică elaborate implanturi în creier, se „infiltrează” în diverse persoane aflate în proximitatea țintelor comandate.

Acest horror psihologic, destul de neliniștitor, de apăsător, se deschide brutal cu o adolescentă „posedată” care măcelărește un avocat în holul unei petreceri cu mulți invitați.

Tranziția lui Vos continuă apoi, prin atenta observare și indrumare a personajului interpretat de Jennifer Jason Leigh, într-o nouă gazdă – aceea a lui Colin Tate (Christopher Abbot, excelent și aici, ca și în, de exemplu, It Comes at Night, 2017).

Masacrul continuă, iar lupta ajunge să se dea, la un moment dat, între Vos și Tate – fiecare ajungând să încerce să domine (sau să iasă din) același corp.

Problemele se declanșează, treptat, într-un fel estetic sofisticat, supra-stilizat, dar perfect accesibil. Brandon Cronenberg lasă și aici impresia că optează exclusiv pentru forma prezentării narațiunii – altfel, destul de simplă.

Criticul american de film Brian Tallerico are dreptate atunci când remarcă că, întocmai unui coșmar, este foarte posibil să-ți amintești brutalitatea în care rezidă filmul decât împrejurările în care ea se desfășoară. Așa e, și asta pentru că Brandon Cronenberg preferă să fie mai degrabă un povestitor vizual, un estet care tulbură și zdruncină sensibilități. Însăși povestea propriu-zisă e un element secundar pentru el.  

În ceea ce mă privește, Possessor confirmă că avem de-a face cu un adevărat auteur care lucrează impecabil atât în sfera horror-ului cât și în afara ei. Totuși, recomandarea asta săptămânală vine cu un avertisment: dacă aveți o toleranță scăzută față de scene care abundă în violență explicită (aici, într-o sumă destul de impresionantă), mai bine stați departe de el. Nu e pentru oricine.  

Filmul este disponibil pe MUBI. 

1BR (r. David Marmor, 2020) 

Via Danubiana pe bicicletă. Pe urmele lui Vlad Țepeș, în locurile care reînvie istoria Dunării

Gândit și realizat de asociația MaiMultVerde, proiectul Via Danubiana a fost pus cap la cap de o echipă formată din doar câțiva oameni, care trebuie să meargă pe teren și să mapeze fiecare zonă care urmează să fie inclusă în traseu, să pună borne și semne, să curețe locațiile împreună cu voluntarii și să ia în considerare cum se schimbă relieful pe parcursul anului, când Dunărea iese din albie. 

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

Sarah e o tânără care pare să fi găsit apartamentul perfect în Los Angeles. Vecinii sunt foarte drăguți cu ea, dar parcă ceva nu e în regulă.

Noaptea se aud niște zgomote ciudate în pereți, găsește biletele amenințătoare în fața ușii, astfel încât, treptat, Sarah realizează că trăiește un adevărat coșmar existențial.

Dar acum e prea târziu ca să mai iasă din el. 

Horrorul ăsta psihologic, venit parcă de nicăieri, e una dintre surprizele frumoase din acest an. Cu un ochi la Get Out (filmul lui Jordan Peele din 2017) și cu unul la Midsommar (filmul lui Ari Aster din 2019), 1BR e admirabil de surprinzător.

În mod obișnuit, mai ales atunci când vorbim despre producții horror (relativ) recente, se pot anticipa lesne direcțiile în care ele se îndreaptă. De fapt, unele sunt atât de previzibile încât poți ghici și conținutul următoarei scene. 1BR nu are această problemă. 

Regizorul-scenarist David Marmor găsește în această poveste, care ar fi putut foarte bine să fie și una clasică, o sursă de stres continuu, însăși vizionarea lui e o experiență foarte intensă.

De la apariția tinerei în noul apartament, trecând prin tot procesul ei de acomodare, de la descoperirea unor vecini dubioși ce poartă masca bunelor intenții, și până la aflarea adevaratului lor scop (cu urmările de rigoare, cel puțin inconfortabil de privit) – filmul nu simte nevoia să ia nici măcar scurte pauze narative. 

Mânat de o pasiune (sau poate de o teamă?!) evidentă pentru comunitățile de tip cult, Marmor pare să ne avertizeze mai mult serios decât în glumă de grija pe care trebuie s-o avem atunci când decidem să ne mutăm într-un nou imobil. E foarte clar că-și privește vecinii cu suspiciune, și e foarte clar că are rezerve serioase atunci când este invitat de administrator la sedințele cu locatarii.  

Filmul este disponibil pe Amazon Prime.