Habarovsk. Patria tigrilor siberieni umpluți cu rumeguș

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Efectul a 55 de ore pe tren asupra omului

Iarăși trenul, eternul tren. Altul, dar parcă același. Ești ca într-o toană a timpului, ce se repetă în buclă. Nici nu mai numeri orele. Nu te mai miră nici călătorii. Iei doar seama că oamenii cu ochii oblici sunt din ce în ce mai mulți pe măsură ce te îndrepți cu viteză, nu ca la noi, spre Estul Îndepărtat. Nu te mai miră nici micile lor gesturi previzibile: bagaj, mâncare, samovar, telefon, așternut și iar de la capăt, dar cel mai mult, smartphone, jucăria supremă, mai tare și ca Spinnăru’.

Te strecori printr-un hățiș de labe adormite atârnând deasupra capului tău în drum spre toaletă, ca vânătorul după fundul mistrețului cu colți de argint, doar ca să constați că acolo e o coadă. Mică, civilizată, dar coadă. Rușii au un mare respect pentru orice coadă. Să nu uităm: suntem 54 de oameni suprapuși pe orizontală la două toalete.

După 12 minute de privit copaci pe geam, începi să te întrebi: Chiar, oare ce-or face atât de mult oamenii în baie?

Iar când iese cocheta rujată și pudrată, cu o figură încrezătoare în farmecele ei, gata de a se livra umanității ce și-a ținut respirația cât a stat ea acolo, atunci înțelegi.

Dar nici cozile nu mai stârnesc neliniștea existențială pe care o iscau cândva. Orice coadă azi, fie ea și la o budă de tren, sfârșește înecată în ecranul telefonului. Se fâsâie, cum ar veni. Nu este metodă mai sigură de a anihila timpul, de a-l face să dispară pe undeva, nimeni nu poate spune cât și unde.

E destul să deschizi tactil-nevinovat un youtube și gata, s-a spart conducta – ai ucis timpul, ai apropiat veșnicia, iar realitatea ți s-a strecurat printre degete ca o monedă atât de lipsită de valoare, încât ți-e lene și să te apleci după ea.

Mai demult, țin minte, între două stații și o cutie de tablă cu ouă fierte și salam, puteai lejer afla povestea vieții cuiva, inclusiv operațiile, cu detalii.

O babă cu năframă, care a adormit odată pe mine între două stații de nu m-am putut mișca două ceasuri, mi-a povestit la trezire, cu voce înaltă, cum a născut ea în pădure, în drum spre dispensar. Cu uimiri de-astea, nu te mai întâlnești.

Astăzi, oamenii-insulă se baricadează după cazemata unui ecran și a unei perechi de căști bine înfundate în urechi. Comunică mai ușor cu omenirea întreagă decât cu cei de pe bancheta de mușama, aflați lângă ei, de li se ating coatele.

Poema lui John Donne No Man is an Island e azi pusă sub interogație serios. Fiindcă devenim încet, fără să ne dăm seama, oameni-insule. Și cel mai bine conștientizezi acest lucru atunci când îți uiți, cu bună știință, propriul telefon într-un sertar mai o lună de zile. Te uiți la oameni, te oglindești în lumina de argint de pe figurile lor preocupate la ceas de seară și înțelegi că nu mai e cale de întors: ne-am prăjit creierașii cu toții, iremediabil.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

Cumva, trec vreo 15 ore chinuite. Mai sunt 40. E cald și mă trezesc năclăit, în patul de sus. Mă uit afară: nimic nou, doar Siberia, un arhipelag gulag care te poate ucide doar privindu-l.

Am visat toată noaptea că înotam în lacul Tarnița, că neoprenul mă freca un pic la gât, ca de obicei, că apa era limpede, rece și mirosea a fân, a pădure și a ace de brad încinse la soare.

Îmi amintesc că azi e ziua mea. Nu-mi țin niciodată ziua. Dar astăzi îmi voi face un cadou ciudat: 24 de ore nu voi pune piciorul pe pământ. Voi trăi suspendat așa, în no man’s land. Un mic simulacru de eternitate.

Din aventurile lui Habarnam prin tren

Mă identific din nou cu Habarnam, personajul principal din cartea lui Nikolai Nosov, carte care băieților mei le-a plăcut atât de mult, că m-au pus să le-o citesc de două ori.

Privesc afară cu orele și încep să cred că Rusia nu-i decât un tapet de verdeață decorat cu niște dungi albe, de mesteceni subțiri ca striațiile pe o zebră, la fel cum credea Habarnam, cu tărie, că norii-s făcuți din pireu și că termometrul doare.

Habarnam se îndreaptă cu trenul spre Habarovsk. Ce bună rimă pentru un început de poveste! Pe tren, din plictiseală, el cumpără piroșki umplute cu varză de la o fată mică, cu ochi albaștri, față rotundă și zâmbet irezistibil. Molfăie privind pe geam.

Trenul oprește în gări mici, frumoase, cu nume exotice: Tataurovo, Chita, Obluche Karminskaia sau Birobizdhan. Pe scara lui, oamenii urcă și coboară ca pe Scara virtuților. Fumează cu nesaț și dau năvală la chioșcuri să cumpere chipsuri, supe instant, biscuiți și înghețată, de parcă tocmai s-a declanșat Armaghedonul.

Între timp, Habarnam vorbește cu tânărul șef de vagon sprijinit în mop. Și-a întrerupt spălatul pe jos. O rupe greu în engleză. Cu toate astea, visează să emigreze în Canada.

Ce salarii au șefii de vagoane în Canada? N-o fi acolo mai frig ca-n Siberia, nu-i așa? Chiar, rușii au nevoie de viză ca să ajungă în Canada?

Habarnam face cunoștință cu rusul bețiv, mare iubitor de vodcă. Sincer, credea c-o să-l întâlnească mai des, dar nu. Se pare că dărâmarea acestui mit a devenit politică de stat. Am văzut mult mai rar ca pe la noi oameni ștergând pereți cu umărul și drojdieri matinali.

Doar că ăsta unul, sărmanul, parcă-i întrece pe toți. Dau peste el la coada de la toaletă. Încearcă să treacă prin acel loc fatal, unde se îmbină vagoanele, iar cele două plăci de metal pe care calci se freacă incontrolabil într-un zgomot infernal. Mai să cadă între șine, dar se reechilibrează, dă cu capul de bară, apoi saltă ca tras de sfori de o mână de păpușar, în sus.

Are cam 40 de ani, părul tuns scurt, genunchii juliți, o arcadă spartă, ochi albaștri spălăciți de alcool și, ca mai toți colegii de vagon, e îmbrăcat doar în șort. Vine să povestească cu frații mei, Tomasso și Cartografie. Delirează vreo oră. Zice că-i pilot de avion, apoi se jură că-i cosmonaut. Îhâm, da.

În prima gară, mergând spre chioșc, cade între șine. Se adună greu, e praf, doar privindu-l simt cum alunec în depresie. Întorc capul înapoi în carte. Afară, roțile de fier bat toaca pe șine.

Habarnam merge la vagonul-restaurant cu prietenii săi, fiindcă le va face cinste cu o bere. De cum intri pe ușă, simți că aterizezi într-o meta-realitate. Băncuțele sunt primitoare, mesele au un câte un milieu pe care adastă mici figurine de lut. Prin perdeaua fină se perindă pe un peron, parcă trași cu cheia, vânzători ambulanți de bibelouri, candelabre și servicii de cafea cu torți aurite, ca într-un film complet suprarealist.

Doamnele chelnerițe, grupate la capăt de vagon, se uită la proaspăta achiziție a unei colege: o pisică mov din porțelan, de juma de metru, cu gâtul lung ca de lebădă și cu o mutră de Mefisto ruptă din Bulgakov. Berea e călâie și nesimțit de scumpă, dar atmosfera e inegalabilă.

Habarnam face apoi cunoștință cu copiii, trei la număr, dezbrăcați toți. Mijlocia, cea mai versatilă, care-și vâră prima mutra de vulpiță la sectorul străinilor, se cheamă Sonia. Fratele mai mare, cu pistrui, urechi clăpăuge și aer responsabil, e Nikita. Iar pișpiricul îmbrăcat doar în pampers, cu un biberon albastru în bot și o cruce aurită de gât, e Slava. Crapă de curios. Abia umblă. Are burta împinsă înainte, ca un primar de sector căruia tocmai i-a ieșit faza cu realegerea.

Copiii, de oriunde ar fi, sunt universal fabuloși. Ei ne readuc mereu aminte de ceva esențial și uitat: jocul. Se prezintă instant și fără vreo introducere, propun imediat un joc – din privire, din limbajul trupului, din vorbe. Răspunzi la el? Foarte bine. Poți redeveni o vreme copil. Până când? Până se plictisesc ei de joc și-l epuizează. Întorci capul? Ai ratat șansa jocului. Ai ales să rămâi în lumea ta prăfuită de om mare, apăsat de probleme, ca personajele care mor cu zile din proza lui Tolstoi.

Habarovsk – best of calitatea vieții

După 55 de ore în care, printr-un miracol, n-ai căpiat cu totul, coborârea noaptea din tren e dureroasă fizic. Te scuturi, dar degeaba: somnul stă lipit de tine. Nu poți însă nici readormi, dar nici treaz nu ești.

Zaci într-o sală de așteptare plină de împușcați așteptând să se crape de o nouă zi. Ai două zile să iei în piept un nou oraș. Ești obosit, vrei acasă, doar că nu poți s-o arăți. Ce-o să zică copilul?

Prin geamul gării – Erofei Habarov, marele bandit cazac, de unde provine numele orașului. Ca o ștampilă uriașă cu barbă, răsare din pâcla unei dimineți înnorate. Mi se face frică de el și pe bună dreptate.

Tipul ăsta specializat în violuri și torturi a făcut pe la mijlocul lui 1600 un asemenea măcel printre băștinași în zelul lui de a adăuga nițel pământ sub unghiile Imperiului țarist încât, la un moment dat, a fost chemat la curte să dea socoteală, eventual chiar cu capul.

Habarov a venit încărcat de multe blănuri scumpe, a explicat că a cucerit teritorii importante pentru imperiu și că băștinașii sunt oricum niște prostălăi violenți care își merită soarta, așa că nu doar a fost iertat, ba chiar s-a ales și cu nume de oraș și cu statuie.

Erau vremuri ciudate acelea. Se cucereau teritorii imense, oamenii redesenau hărțile pe colțul mesei, împărații își smulgeau fluvii din mână, cum a fost cazul Amurului, care până pe la 1850, când rușii au încălcat cu nesimțire un tratat, le-a aparținut chinezilor.

Ca să nu mai vorbim de povestea cu Alaska. Într-un moment de luciditate, rușii s-au întrebat: Chiar, oare de cât pământ are nevoie o țară? Și atunci au vândut Alaska americanilor cu prețul de 2 cenți pe un acru. Din averea asta au încercat să construiască la Sankt Petersburg o catedrală atât de nemaivăzută încât s-au trezit că nu le ajung banii și că trebuie să mai pună din vistieria lor.

Sau țarul Petru cel Mare care l-a trimis pe unul Behring să pună limite imperiului și săracul, fără să o știe, a devenit ulterior nume de strâmtoare. Povești de-astea sunt fără număr.

Nu trebuie să umblăm mai mult de șase ore ca să ne prindem de ce acest Habarovsk, un oraș frumușel foc de cam 600.000 de locuitori, a câștigat primul loc în ceea ce privește calitatea vieții din toată Federația Rusă. Totul pare așezat, la locul lui. Parcuri multe și mari, cu ghirlande sub care stau îndrăgostiți clasici, bulevarde vaste, piețe de abia le vezi capătul și biserici mândre.

Strada are un șarm clasic aparte, studiat, ușor retro. Bărbații par să fie atât de naivi încât să mai creadă în cămăși încheiate la toți nasturii, maniere și politețe, iar femeile încă n-au abandonat cu totul o feminitate specifică, cu pantofi de lac, rochițe cu croi smerit și flori mari, asortări șic și taioare de mătușică. Ah, și neapărat tocuri înalte.

Prin urbe, peste tot, reclame la rusoaice frumoase în blănuri. Asta în timp ce Occidentul vegan se jură că blana aparține animalelor și că moda asta a apus demult. Nu și în Siberia.

În restaurante cu un design specific la limita miștoului de regimul sovietic, chelnerițele frumoase cu un fel de coroniță de iguană pe cap au același aer de domnișoare de pension, studioase și mereu devreme acasă. La ziua de naștere a câte unui comesean, se adună în cârd, bat din palme și cântă La mulți ani-ul lor, în timp ce un artificiu risipește fericirea în scântei. E un spectacol delicios.

Am constatat că în Rusia aflată la 100 de ani de la victoria bolșevică, Classic is the new sexy, așa cum Lenin is the new Che.

Memoria jertfei ca o listă nesfârșită de nume

Cum judeci un oraș necunoscut? Orice povești ai auzi și oricâte poze ai vedea, n-o să înțelegi prea multe până nu îl vezi cu ochii tăi.

Trebuie să-i respiri aerul, să te rătăcești puțin, să te petreci la stop, ca două armate ciocnindu-se, cu fețele oamenilor pe care n-o să le mai vezi niciodată, să privești îndelung la clădiri și statui, să intri prin magazine și să obții astfel un întreg, format din planuri largi, dar și din cioburile gesturilor pasagere, mărunte și memorabile, cum ar fi acel super-simpatic rocker bărbos și masiv, tatuat și cu tricou înspăimântător, care își pozează îngenuncheat evoluția plantelor din mica grădină de zarzavat din fața blocului. Sau prințesa aceea tungusă, de o frumusețe indescriptibilă, îmbrăcată în rochie lungă, neagră, din bufetul gării, plimbând o tavă cu o asemenea grație, de parcă pe ea nu s-ar afla doar niște oase de pui, ci o diademă cu diamante.

Experiența mă mână în două locuri anume din care iau de obicei pulsul unui oraș: un non-stop de cartier, de obicei aflat într-o scară de bloc, și o librărie de stat, undeva în centru. Sunt doi poli magnetici, de unde poți lua, ca un laborant dintr-un bazin de înot, probe destul de precise despre alcătuirea unei anumite lumi.

În ABC dăm peste trei vânzătoare hazlii, care se cotesc și râd întruna de noi. Încearcă să ne explice care-s cele mai apreciate beri, din cele cam 30 de robinete ițindu-se din pereți. Cetățenii vin, își aleg berea, li se pune la pachet rece, în pet, și pleacă acasă zâmbind fericiți. Nu beau pe bănci în parc, de frică să nu-i trăsnească noile legi antialcool.

Iată o mostră de afiș de pe faleză: râdem, glumim, da’ nu pupăm sticla.

Apoi vine librăria, ce închide o lume în sine. Acolo pricepi multe despre oamenii locului după reverența cu care deschid cărțile și se uită în ele. După aer, vânzătoare, amenajări. După cum e împărțit locul pe secțiuni, despre cât de prietenos e. A, și neapărat după raftul de calendare. Dacă sunt prea multe pisici, e grav. Acesta e spectaculos în naivitatea cu care o angajată a făcut să fie mumos, ca să atragă clientul.

Pe un rând, stau trei calendare de format mare. O icoană a Fecioarei de Rubliov e încadrată de motanul din Shrek și de Putin cu o față tâmpă mângâind un pui de leopard. Chestia asta cu Putin și animalele e recurentă, apare chiar și pe tricouri. Dar cea mai prizată e faza cu mâna dusă la ochelarii negri și figura clasică, de ceară, din Matrix.

Am luat așadar orașul la purecat cât de sistematic am putut. Și am simțit o evidentă schimbare de direcție. Parcă n-ai mai fi pierdut în nesfârșirea Siberiei, ci ai privi acum direct, spre Orientul Îndepărtat, spre malurile Pacificului, spre larg.

Deja mai toate mașinile au volanul pe dreapta și sunt mărci japoneze. Am observat că bogații ruși adoră mașinile care trag mai mult a blindate și amfibii decât a mașini normale. Dacă le studiezi un pic, pe ele găsești abțibilduri care mulțumesc tancului T-34, bunicilor pentru sacrificiul lor din ’45, ba chiar seceri și ciocane afișate cu mândrie.

Două biserici mari par să echilibreze orașul. Una e în deal și are turle de aur, alta, în vale, nu departe de promenada (fără bere) a fluviului Amur, și are turle albastre. Ambele au lângă ele niște piețe enorme și parcă inutile, cu câte un memorial al martirilor din marele război, plasat cu reverență drept în mijloc. O flacără veșnică te obligă să te oprești o clipă.

Memorialele sunt păzite cu ochi ageri de tovarăși cu pistol la brâu, dormitând în cabine din termopan, un pic mai mari ca o cabină de duș. Panourile îți spun că nu ai voie cu: înghețată, alcool, țigări, skate, câini sau biciclete. E nimic pe lângă panourile de la intrarea la Taj Mahal, unde până și cărțile erau interzise, ca într-un roman de Orwell.

Arhitecții din Habarovsk se joacă cu spațiile de parcă ar avea loc în neștire, de parcă ar fi în Siberia, nu alta. Studiez vreo trei ceasuri structura și amplasamentul marelui Memorial al martirilor, aflat nu departe de Biserica Schimbării la față, cea cu turle aurite, din vârful unui deal. Trebuie să recunosc că e unul din cele mai impresionante locuri pe care le-am văzut în această călătorie.

Pleci de pe malul Amurului, unde e atmosferă de vacanță și dezmăț, cu adoratori dezechipați ai soarelui, muzică proastă și oferte de croaziere. În apă nu prea intră lumea, probabil în amintirea dezastrului ecologic de la Harbin, cel care a contaminat fluviul în 2005. Urci pe niște scări într-un semi-șantier, te strecori printre blocuri noi, cu vedere. Acolo, betonul e rege și sticla-i e mireasă.

Dai apoi la capătul scărilor, asemănătoare cu Via Dolorosa, în ceva semănând a Câmpia Bărăganului, atât e de mare. În mijloc se află o structură imensă de bronz cu basoreliefuri, un panou cu o stea și nelipsita flacără veșnică.

Urmează ceva uimitor: niște plăci din marmură neagră înalte de peste 5 metri pe care sunt scrise cu litere de bronz nume de oameni reali care au murit pentru țara lor. Nu știu câte zeci de mii sunt trecuți acolo în ordine alfabetică, cert e că simți, plimbându-te lent, fără mișcări în plus, apăsarea unui enorm cimitir, mut și orb, ca toate cimitirele lumii.

Doar că aici nu există nimic din apanajul tipic cimitirelor, nici simboluri sacre, nici texte, nici flori, nici data nașterii sau a morții, ci doar liste nesfârșite de nume pe care le citești ghicind în spatele lor idealuri și destine făcute praf, doar pentru faptul de a se fi născut într-un moment de întunecare a istoriei.

Memorialul reafirmă ideea că războiul e un zid negru, impenetrabil, care lasă în urmă doar liste nesfârșite de nume rostite în gând.

Amur, mon amour. Ca o apă cristalină, contaminată chimic

Croaziera e obligatorie pe un fluviu legendar cum e Amur. La cântecul de sirenă al muzicii dată tare, nu te poți împotrivi. Plus că acolo poți afla lucruri noi despre metehnele oamenilor.

De cum urci pe punte, se și face coadă la bar și se pornesc niște difuzoare, unde o voce de crainic de știri comuniste îți explică ce vezi afară: întreprinderi, cartiere de blocuri, poduri etc.

Coreencelor de lângă mine le pasă însă mai mult de berea la 650 de mililitri și de niște selfie-uri strâmbe decât de oferta de pe mal: clădiri clasice, în stil renascentist, statuia contelui Muraviev-Amurski, guvernator general al Siberiei, plaja vastă sau treptele ce parcă se termină drept în turlele albastre ale bisericii de pe faleză.

Vaporașul pufăitor te învăluie în miros de motorină și te scuipă pe mal mai rapid decât balena pe nesăbuitul profet Iona din Vechiul Testament. Abia ce și-au terminat vecinii vodca și mizilicul că s-a și sfârșit croaziera.

O altă temă recurentă vizual la Habarovsk e legendarul tigru de Amur sau tigrul siberian, cel mai mare dintre suratele lui feline, cântărind în jur de 350 de kilograme, adică aproape dublu decât amărâtul de rege-leu african. Doar că numărul lor azi pare să fie mai puțin numeros decât gândurile pro-democrație din mintea lui Putin. Cică mai poate fi văzut pe undeva, doar că nu e sigur câte exemplare mai mișună în libertate.

Cel mai sigur însă îl poți vedea dacă te duci la Muzeul Regional, unde există patru exemplare minunat conservate, de parcă ar fi vii. Seamănă cu babușcile păzitoare, doar că invers. Ele, deși sunt vii, par foarte bine împăiate, pe cuvânt.

Locul unde am pierdut cam trei ore din viață la răcoare e un spectacol de dedicare, prețuire a istoriei și cult despre cum se face un muzeu adevărat. Doar că te face fărâmițe. Te plimbă ca într-o mașină de spălat cu centrifugă prin preistorie, etnografie, floră, faună și istorie.

M-am chiorât nepermis la diorame cu tigri și foci cu ochi de sticlă, m-am mirat cât de mică e hermina, am fost martor la războiul civil dintre albi și roșii, cu fond sonor de bombe și mitraliere, am asistat la revoluții, bătălii pierdute și victorii, morți și vii, am privit poze vechi cu militari zâmbind, pregătindu-se să moară, școlari scobindu-se în nas prin 1903, până m-am declarat mai prăbușit grămadă decât cârpa femeii de serviciu a muzeului.

Revenirea la viață a avut loc printr-o plimbare lungă prin parcuri, pe faleză, plus prin afundarea într-o tavernă mohorâtă, unde am pritocit cu frații niște nefiltrate minunate și un platouaș cu minunății siberiene scumpe ca naiba.

Dar chelnerițele anume alese pentru această lovitură de ciocan în bugetul nostru obosit, de final de călătorie, erau atât de drăguțe cu bonețicile și șorțulețele lor înflorate, încât supărarea îți trecea prin alunecare, la fel cum alunecau pe gâtleje icrele roșii din farfurie în stomac.

Concluzii? Viața de super-calitate din Habarovsk e sincer de invidiat. Nu că m-aș muta vreodată în patria tigrilor siberieni umpluți cu rumeguș.

Acolo, în Estul Îndepărtat, școlarii încă mai trec pe zebră cu tovarășa-milițian, care oprește traficul ținând în mână un steag mic, roșu.

Există piețe, muzee, plaje, puncte de belvedere, parcuri și memoriale îngrijite ca la carte. Sushi-ul de înalte standarde i-a făcut fericiți pe băieții noștri.

În rest, o avalanșă de chestii entuziasmant de plictisitoare, dar cumva exotice: o doamnă în parc vânzând trei pui de pisică, la ofertă, cafenele șic, pizzerii cu terase, Mașa și Medved pe afișe stradale, reclame la blănuri pe feline cu ochi albaștri la 30+, tricouri cu șașlâkari și Putin cu ochelari, vaporaș de corazieră cu perdeluțe, reduceri la icoane în biserici de aur, rafinate vinuri gruzine și, on top of everything, o chinezoaică năpădită de porumbei în fața unei statui geniale cu un Lenin îmbufnat, cu mâinile înfundate în buzunare, privind spre viitorul incert.

Ce altceva îți poți dori de la un oraș ca totul să fie perfect?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€