Gina se întoarce: "Se poate trăi decent în România, muncind și nu așteptând ajutoare sociale"

Valentin Șchiopu

Redactor

Gina Bradea, 49 de ani, „babă cicălitoare, moldoveancă șugubeață”. În 2012, când lumea o considera „terminată, moartă și îngropată”, într-un oraș „mort și îngropat, la rându-i, unde nu se întâmplă nimic”, femeia, rămasă fără slujbă, a sunat adunarea.

Creștea doi copii, soțul era plecat la muncă în Italia, iar operatorii băncii din Galați, de unde se împrumutaseră, îi cântau la dată fixă, în fiecare lună, un celebru refren dintr-o piesă românească: „Sunt Terente, ba nu, sunt Jack Spintecătorul”. Când și-au încheiat toate socotolelile cu banca, a plecat și ea din țară.

Trebuia să-și reunească familia și apoi să devină ea însăși întreagă. Adică să facă și ceea ce iubea, să scrie, să gătească. Până atunci a lucrat, pe rând, „în bucătărie, timp de vreo opt ani, într-o mare uzină gălățeană, în vânzări – de la materiale de construcții și carburanți la îmbrăcăminte și încălțăminte – și în management”.

Gina Bradea. Foto: Arhiva personală

Din acel moment, și-a făcut un blog culinar, Poftă bună – Rețete cu Gina Bradea, devenit în cinci ani unul cele mai urmărite din România. Chiar dacă e alimentat dintr-un mic orășel de lângă Ancona, unde se află familia Bradea. De acolo își povestește rețetele și viața.

Spune că se încăpățânează să posteze mâncăruri simple și să le explice „pe moldovenește”. E și o culegere de rețete regionale, din sate moldovenești sau dobrogene. În plus, a publicat o carte de bucate anul trecut.

„Blogul ăsta e un loc bun. Sunt peste o mie de rețete scrise cu suflet. Oamenii reacționează într-un fel care mă face să mă simt minunat, foarte mulți departe de casă, ca mine, care vor să recupereze ceva din amintirile lor legate de gustul autentic al mâncării românești.”

„Nu toți românii plecați afară sunt hoți și căpșunari”

De cinci ani, își petrece toate vacanțele în România. Cu o excepție, în această vară, când a vizitat Viena.

„Am aniversat nunta de argint. Mi-am amenințat soțul cu divorțul și astfel am mers la Viena, un oraș de vis, de unde mi-am luat din târgul de vechituri niște cărți super-babane, la un euro, și o răzătoare de făcut tăieței, cu 30 de cenți.”

Până la nunta de argint, soții Bradea n-au adunat prea multe metale prețioase. S-au căznit să-și facă un viitor împreună, au experimentat disperarea și chiar foamea, dar s-au repliat mereu și au găsit resurse să trăiască decent.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

„Știți, nu toți cei care au plecat afară sunt căpșunari, hoți sau șobolani care au părăsit corabia. Da, sunt și oameni care au plecat afară să fure, să se îmbogățească rapid. Dar ei sunt cei care și-n România făceau același lucru, erau tot niște nenorociți.

Oamenii cinstiți care au plecat au fost obligați să o facă, din cauza lipsurilor. Eu cu soțul am zis că, oricât de greu ne-ar fi, stăm în țara noastră, chiar dacă vom ajunge să mâncăm pâine cu ceapă. Când nici asta n-a mai fost posibil, am lăsat dracului patriotismul.

Când luam și salariul ăla minim pe economie, cu întârziere de două-trei luni sau numai o parte din el, ce să fi făcut?!

Suntem niște oameni care au primit foarte multe lovituri. Am muncit de o mie de ori mai mult decât alții pentru fiecare fir de ață pe care l-am obținut. Dar am căzut, ne-am ridicat, iarăși am căzut, iarăși ne-am ridicat și am mers mai departe cu încăpățânare.”

În primăvara lui 2018, Gina și familia ei se vor întoarce în România. Lângă Isaccea, în satul Revărsarea. O importantă zonă piscicolă în anii trecuți, însă, în prezent, balta nu prea mai are pește.

„E timpul să ne întoarcem. Ne-am început acolo o căsuță normală, fără etaj, și sunt sigură că ne așteaptă o viață decentă.

În România, dacă ești harnic, trăiești. Dacă stai să iei ajutor social, cum văd că atâtea putori o fac, nu poți trăi.

Ne-am dorit o căsuță la țară, o bucățică de teren, pentru noi, la 50 de ani, după ce ne-am ajutat părinții și am încercat să le oferim copiilor un viitor mai bun.

Nu vom solicita ajutor social, n-am făcut-o niciodată. Vom trăi din ceea ce vom produce acolo. În România, se poate trăi decent dacă muncești bucata de pământ pe care o ai. Chiar se poate, doar că trebuie să transpiri puțin.”

Pasiunea ei pentru gătit vine din familie. Mama era din Moldova, tatăl dobrogean, astfel că s-a aflat mereu la confluența a două culturi gastronomice. A învățat de mică să facă și pește, și cozonac. A început să aducă bani în casă de pe la 13-14 ani. A adunat zeci de caiete în care și-a notat rețete, și-a cumpărat o grămadă de cărți vechi de bucate, plus cele de specialitate de pe ale căror coperte lucioase zâmbesc bucătari cu reputație internațională.

I-a plăcut mereu să citească. Tatăl i-a întrerupt reveriile, trimițând-o forțat la Liceul Economic, secția Alimentație publică. „Acolo e mâncarea”, a sunat justificarea.

Mâncarea lipsea în acea perioadă, iar protestele tinerei au fost descurajate cu bătăi crunte. Gina, născută în noiembrie 1967, a făcut parte din prima generație de decreței. Mulți dintre ei au fost educați cu palma grea și cu cureaua.

„Ne poți găsi când e coadă și e promoție la ceva, îmbulzindu-ne și înghesuindu-ne. Sau mai degrabă pe părinții noștri îi vezi acolo. Până și eu mai tresar și am tendința să comand când mă aflu în fața unor oferte de nerefuzat. Doar că mai știu să discern.

Știți, bucuriile noastre au fost simple. Eram niște tineri care se bucurau fantastic când ajungeau să intre într-o sală de cinema.

Uite, mie îmi plăceau cărțile. Preferam să stau nemâncată, dar să-mi cumpăr cărți. Veneau cărți la pachet, multă maculatură, cărți care nu se prea vindeau, amestecate cu una sau două foarte bune. Dacă te interesa o carte care apărea în mai multe volume, trebuia să iei mai multe pachete, deci o grămadă de maculatură ca să ajungi să ai o carte cu toate volumele.

În zilele noastre, oamenii nu știu cum e cu adevărat să le fie greu, dar se plâng de cât de greu le este. Pentru noi, a fost cumplit și imediat după ’89, cumplit.

Magazinele erau goale, prețurile creșteau de la o zi la alta, exagerat de tare. Cu un salariu nu puteai cumpăra o pereche de pantofi. Eu n-am avut la copil căruț, n-am avut pătuț. Pentru că nu-mi permiteam. Un cărucior pentru copil ajungea undeva la șase-șapte salarii de-ale mele.”

„Am spălat la vase și WC-uri de mi s-a acrit”

Pentru treapta a II-a, Gina ar fi trebuit să continue la Constanța sau Iași, dar tatăl i-a dat din nou un brânci, spre școala profesională.

„Liceul din Galați avea specialitatea Alimentație publică numai până la treapta I. Iar eu trebuia să rămân acasă, să asigur crăpelnița. Așa am ajuns la profesională, după niște bătăi zdravene, pentru că la profesională se dădeau, chipurile, și bani.

Ne dădeau o dată pe trimestru niște chiloți supraelastici, niște haine din alea care nu se vindeau, niște caiete, pixuri și radiere, iar bani – mai puțin. Un an și jumătate.”

A muncit în bucătării, încă de mică, la negru, mai întâi, și după aceea ca angajată: ospătărie, bucătărie, tot tacâmul.

„Am spălat la vase și la WC-uri, am tăiat la zarzavaturi de mi s-a acrit. Mă duceam înainte de școală, după, m-am întreținut singură și îi mai dădeam și mamei un bănuț, fără să știe bețivul ăla de tata.”

Verile și le petrecea pe litoral, unde lucra de la 6 dimineața până la miezul nopții. Își clătea hainele înainte de culcare, iar dimineața le netezea cu fierul de călcat. Când pleca, erau încă jilave, dar se uscau pe parcurs. Își amintește de practica dintre clasele a noua și a zecea, la Forum, în Costinești, unde era plin de turiști străini și de securiști.

„Ăștia ne spuneau să avem mare grijă ce vorbim, ce facem. Nu primiți șpagă, nu vorbiți cu ei, serviți și pa! Trebuia să fim cât mai sălbatici.”

Și parcă nimeni nu se purta cu mănuși în adolescența ei.

„Ți se spunea o singură dată și trebuia să execuți. Apoi se urla, puneeee mânaaa și munceeeește! Nimeni n-avea timp să stea după tine, să-ți explice, altfel decât pe un ton răstit și categoric.”

Nicu Ceaușescu venea des la Forum. Avea rezervat întreg etajul 8, plus apartamentul cu numărul 1.

„Atunci ni se părea de un lux exorbitant, acum ni s-ar părea o panaramă, avea mobilier alb și o mochetă din aia foarte groasă, roșu-vișiniu, așa. Apartamentul 1 ni se părea un mausoleu.”

Șefii de sală le îngrozeau pe adolescente. Legenda era că dacă lui Nicu i se punea pata pe vreuna dintre ele, se servea fără probleme. Fetele înțepeneau de spaimă.

„Nu pot explica prea bine nici acum spaima asta care te cuprindea când era vorba de miliție, securitate. Ne era o frică de nu mai știam pe unde să ne ascundem. Când venea Nicu Ceaușescu, toată lumea stătea drepți în hotel.”

„M-am rugat lui Dumnezeu să mă facă proastă”

S-a încăpățânat, mai târziu, și a reluat ultimele două clase de liceu, la seral. Apoi a urmat o facultate. Viața ei a fost când bună, când rea. La aproape 50 de ani, e pregătită să scrie un nou capitol într-un sat pescăresc din Tulcea.

„A fost o chestiune de voință, pentru că eu făceam parte dintre cei care n-aveau dreptul la învățătură. Nu m-am lăsat, am terminat liceul, m-am căsătorit, și apoi am urmat și o facultate.

Mă gândesc la un epitaf pentru când o veni vremea. M-am rugat la Dumnezeu să mă facă și pe mine proastă, cam așa ar suna. De multe ori îmi părea rău că sunt deșteaptă. Am avut parte de multă persecuție la locurile de muncă, din cauza asta.

Trebuia să fiu proastă, să tac, să accept hărțuirea sexuală, să fiu pipăită. Eu n-am permis așa ceva niciodată.

Mă luau la mișto că sunt contesă, că sunt altfel. Acum nu mai e ca atunci, dar tot greu e pentru femei în alimentația publică.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€