Genunchii României

Luna trecută m-am operat la genunchi. Amânasem vreo doi ani să-mi repar ligamentul încrucișat anterior − botezat drăgăstos LIA în jargonul medical. Îl rupsesem la schi, ca orice începător, apoi îmi fusese groază la gândul că, după operaţia de plastie, trebuia să fac recuperare zi de zi, minimum 6 luni.

Iniţial, m-am programat la un spital de stat. Dar, fiindcă lista de așteptare era lungă, iar data intervenţiei s-a mutat de două ori, m-am reorientat către o clinică privată.

După externare, cea mai grea decizie a unui pacient operat la genunchi este să aleagă un terapeut priceput, care să îl asiste în lungul drum postoperatoriu.

Așa am descoperit mica lume a celor care pun pe picioare, literalmente, o întreagă generație. Pentru că, la fel cum alimentația sănătoasă a devenit o marotă în marile orașe din România, tot aşa a crescut şi numărul celor care, mai ales la sfârşit de săptămână, „ies la o mişcare”.

Dar majoritatea o facem după ureche.

În jurul nostru, cunoscuții își calculează numărul de pași, își contorizează cu Strava turele de alergare prin parcuri sau de biciclit pe coclauri, merg la sală, ridică greutăți, joacă fotbal sau baschet regulat.

Şi, chiar dacă la nivel naţional nu există statistici privind numărul sportivilor amatori, un indicator pentru amploarea acestui fenomen îl reprezintă competițiile de ciclism și de alergat apărute în ultimii 4-5 ani.

Pe site-ul dirtbike.ro, unde sunt inventariate cele mai mari competiții de ciclişti amatori, calendarul se aglomerează serios începând cu luna aprilie. Cross Country-ul Făgetului de la Cluj, Drumul Regelui din Arad, Bike Race de la Brașov, Cheile Nerei Mountainbike, MTB Zărnești Challenge sunt doar câteva dintre evenimentele care strâng anual mii de participări.

Dintre concursurile de alergare montană, e îndeajuns să le amintim pe cele din Apuseni, Piatra Craiului, Retezat sau Herculane.

Un alt indicator pentru curentul corpore sano îl reprezintă vânzările raportate de compania Decathlon, cel mai popular retailer de echipament sportiv de bază (fără specificații tehnice profesionale). Acestea s-au dublat în decurs de un an, ajungând în 2015 la 3,3 milioane de euro. De altfel, Decathlon are acum 20 de magazine în țară, şapte dintre ele fiind deschise în ultimii doi ani.

Așadar, facem tot mai mult sport, deci ne şi accidentăm tot mai des. Ne rupem oase, meniscuri şi ligamente fiindcă ne supunem corpul la antrenamente prea intense, care nu sunt supravegheate de profesionişti.

Alţi factori favorizanţi sunt încălzirea deficitară, pantofii de sport inadecvați şi caracteristicile terenului.

„Se face sport în mod agresiv, și asta ne afectează mai ales genunchii. Orice lucru bun, dacă e făcut în exces, duce la distrugerea articulațiilor”, spune medicul primar Delia Cinteză, director medical al Institutului Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie (INRMFB) din București.

Cele mai multe accidente de genunchi provin de la fotbalul amator.

„Încercam să-mi țin greutatea sub control şi simțeam că sunt în mega-formă. Mi-am rupt ligamentul încrucişat anterior la fotbal, deși eram încălzit bine. Nici măcar n-am avut vreun contact, pur și simplu am călcat strâmb, și poc! Șase oameni din anturajul meu au trecut prin operația asta de curând. Ne-am tot pasat cârjele de la unul la altul”, spune Сristi B., informatician în vârstă de 37 de ani din Timișoara.

Ligamentul încrucişat anterior limitează rotaţia genunchiului şi deplasarea tibiei în faţă. După fotbal, a doua sursă de traume pentru cele patru ligamente mari ale genunchiului este schiatul.

„Majoritatea celor care merg la schi sunt nepregătiți fizic. Or, schiul e un sport foarte solicitant, necesită o pregătire tot timpul anului. Învățăm să schiem după ureche, nu plătim monitori şi nu investim în reglarea echipamentelor”, spune Răzvan Melinte, chirurg la Spitalul Județean din Târgu Mureș.

Szabó Loránd, kinetoterapeut la secția de Ortopedie a spitalului privat Clinicco din Brașov, detaliază:

„Instructorii vorbesc de niște accidente banale care se pot întâmpla pe pârtie. Și, culmea, nu pe abrupt se rup ligamentele încrucișate, ci pe loc aproape drept. În 87% dintre cazuri, accidentele de la schi înseamnă ruperea ligamentului încrucișat anterior și a meniscului intern. Restul sunt traume ale ligamentelor colaterale, 10-12%.

Schiul şi snowboard-ul sunt niște sporturi extrem de grele, nu trebuie să le luăm în derizoriu. Dacă eşti adult şi vrei să trăiești niște senzații mai puternice, trebuie  să începi cu un instructor legitimat sau atestat. Minimum cinci lecții”.

Practic, piciorul neantrenat este deja obosit și greu de controlat: când să se relaxeze, se întâmplă pocinogul.

Majoritatea accidentelor de la schi, la coborârea suplimentară

„E posibil ca majoritatea să facă sportul preferat într-o manieră relativ incorectă – lucru ușor de explicat, având în vedere că cei mai mulți sunt sportivi recreaționali și nu de performanță.

Discutând cu pacienții care și-au traumatizat genunchiul în iarna asta la schi, am constatat că majoritatea covârșitoare s-au accidentat la coborârea aceea suplimentară de la sfârșitul zilei («Mai fac una și gata»).

O altă observație e următoarea: mulți oameni care sunt relativ inactivi pe parcursul săptămânii își descarcă energiile făcând un sport o dată sau de două ori pe săptămână. Și atunci când o fac, «rup munții», încearcă să compenseze în acea oră de mișcare tot ce nu au făcut toată săptămâna.

Atunci apar și accidentările. E ca la accidentele de circulație în care șoferul nu a adaptat viteza la condițiile de trafic. Tot aşa, sportivii heirupiști nu adaptează intensitatea sportului la posibilitățile lor și la nivelul lor de antrenament„. (Mihai Roman, medic primar ortoped la clinica privată Polisano din Sibiu)

*

Acum 20 de ani, orice intervenție chirurgicală ortopedică inspira o frică incontrolabilă. Odată ce putea să meargă, un pacient cu ligament reconstruit nu mai voia să riște o a doua operație. Astfel, chiar dacă făcuse sport înainte, începea să se menajeze.

Din păcate, kinetoterapeutul este considerat un lux şi astăzi. La stat, pacienții sunt îndrumați după operaţie către cabinete de recuperare private, fiindcă listele de așteptare sunt prea lungi, iar funcţionarea normală a piciorului ar putea fi amânată pentru o perioadă lungă.

La Spitalul de Recuperare din Cluj-Napoca, de pildă, lista celor cu afecţiuni ortopedice care au nevoie de kinetoterapeut înregistrează un decalaj de câteva săptămâni.

Costul recuperării postoperatorii este acoperit de Casa de Asigurări de Sănătate, însă un pacient operat în aprilie a fost programat abia în luna iulie. Or, respectivul ar fi trebuit să intre în programul de recuperare la trei săptămâni după intervenție.

„Un program de recuperare durează trei luni. Se adaugă o lună de recuperare motrică, când învățăm pacientul să facă alergare şi schimbări de direcție. Dacă mă sunați astăzi, pot să vă găsesc un loc la noi în cabinet peste 3-4 săptămâni”, spune Mugurel Trif, kinetoterapeut la KinetoMed Cluj.

Oamenii stau, practic, la coadă ca să poată intra într-un program de recuperare asistat de un specialist. O ședință costă în jur de 50 de lei, dar cabinetele lucrează cu abonamente de 10 sau de 20 de ședințe.

Mugurel Trif spune că majoritatea banilor încasaţi sunt investiți în cursuri de specializare a terapeuților, care costă până la 1.700 de euro de persoană.

„În 2009, când am început noi, programul de recuperare dura 6 luni. Acum are 3 luni. Ce s-a schimbat este că am învățat tehnici și proceduri noi, dar și stilul de a opera al doctorilor a evoluat.

Se lucrează laparoscopic, nu mai este lezată atâta fibră musculară. Gândiți-vă că, până nu demult, gipsul care se punea pe genunchi trebuia ținut 6 săptămâni, iar azi nu se mai pune deloc”, spune kinetoterapeutul.

Deloc surprinzător, segmentul social care le „furnizează” clinicilor cei mai mulţi pacienți cu traume ale genunchiului îl reprezintă IT-iştii.

„Categoric se verifică această teorie. Nu numai patologia chirurgicală, dar și durerile, tendinitele, au o creștere importantă. Pacienții au, în general, între 30 și 40 de ani şi, fără să fi făcut sport înainte, se apucă să facă exerciții cu o intensitate foarte mare pentru articulații.

Se merge la sală, unde acel personal trainer, cum se spune, are clase de cursanți. Astfel, 30 de oameni fac același gen de exerciții, fără să se țină cont de fiecare în parte. Ligamentele se rup la oameni care nu au o kinetică bună, care nu au făcut până acum mișcare”, spune medicul ortoped Cosmin Faur, de la Clinica II Ortopedie-Traumatologie din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Timișoara.

Ortopedia din Timișoara e unul dintre puținele locuri din țară unde există o secție de Recuperare integrată.

„Am căzut la schi, acum doi ani. După aceea, am mai alergat două semimaratoane și un cros. Când mi-am făcut în sfârșit un RMN, fiindcă genunchiul mă durea, diagnosticul a fost ruptură de ligament încrucișat și ruptura unei bucăți de menisc.

M-am operat toamna, iar după o lună de recuperare acasă, am început să merg la TRX, sub supravegherea unui antrenor. De atunci, cel puțin patru colegi de-ai mei s-au operat cu același diagnostic”, spune sibianca Mihaela P., programator în vârstă de 39 de ani.

*

Ligamentul încrucișat anterior – obiectul operației cel mai des întâlnite – se rupe, de pildă, când piciorul rămâne blocat pe iarbă, în crampoane, sau în zăpadă, iar corpul execută o mișcare de rotație.

Se poate trăi și fără intervenția reparatorie la genunchi. Incidența acestei operaţii în rândul tinerilor adulți demonstrează însă o schimbare de mentalitate.

Menţinerea calităţii vieții începe să se facă profilactic: românii se operează ca să poată face sport în continuare și ca să preîntâmpine afecțiuni mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă.

Programările pentru clinici unde operează medici specializați în chirurgia genunchiului se fac cu minimum 3 luni înainte, ceea ce arată că, măcar în mediul urban, oamenii nu se mai lasă pe mâna oricui.

Sunt preferați, de regulă, chirurgi despre care se află că operează sportivi. La fel sunt triate și cabinetele de terapie. Cele care pun pe picioare sportivi de performanță sunt la mare căutare.

În limita plafonului, operația de ligamentoplastie este decontată de Casa de Asigurări de Sănătate. Dacă locurile plătite s-au terminat, pacientul trebuie să plătească din buzunarul propriu materialele care vor fi folosite pentru piciorul său, aproximativ 500 de euro.

La stat, costurile spitalizării sunt mici, iar onorariul medicului este lăsat în seama instituției. Asta dacă nu punem la socoteală „atențiile” oferite chirurgului, anestezistului și asistentelor.

La o clinică privată, o operație de înlocuire a LIA începe de la 1.500 de euro. În funcție de gravitatea intervenției, prețul crește.

Sănătate şi răbdare!