Geniul

Născut pe 17 iulie 1982 la Craiova și decedat pe 5 iunie 2012 la New York, Mihai Pătrașcu a fost cel mai important informatician român al timpului său.

Cei care i-au înțeles geniul spun că a revitalizat, de unul singur, un întreg domeniu de cercetare.

Acest text încearcă să-l recupereze pe Mihai Pătrașcu, așa cum a fost, prin ochii și inimile celor mai importante persoane din viața sa.

Înainte de a rezuma o biografie exemplară, acest text strânge un destin. Este despre viața și moartea unui om pe care l-am vrea salvat – pentru totdeauna – de la uitare.

Prolog

Mihai Pătrașcu a fost un geniu. A avut rezultate academice excepționale. Putem înșira rânduri întregi despre concursurile, premiile și medaliile pe care le-a câștigat.

El a fost – mulți ani – românul cu cele mai multe medalii la Olimpiada Internațională de Informatică. Se tot fac astfel de clasamente. Este în continuare acolo, între primii douăzeci de pământeni.

Mihai a revoluționat informatica teoretică, deși nici măcar nu învățase informatică la școală, în România. În liceu – a absolvit Colegiul Național „Carol I” din Craiova – a urmat o clasă de matematică-engleză, unde nu se preda informatica. Așa era atunci.

Mihai Pătrașcu a fost un autodidact. El a studiat la MIT, cel mai important loc din lume unde se poate studia informatica. În primul său an ca student în America, a fost desemnat cel mai bun student de pe continentul nord-american. Da, pur și simplu cel mai bun dintre toți cei ce studiau informatica în America și Canada.

Mihai Pătrașcu era obișnuit să fie primul. A propus ani de zile probleme la olimpiadele de informatică – pentru toate fazele acestei competiții. În lotul național al României funcționa ca un reper. A susținut conferințe peste tot unde se susțin conferințe de informatică.

Nu scriem un necrolog târziu – Mihai a murit la 5 iunie 2012, la 29 de ani, după ce a suferit de cancer la creier. Rândurile următoare sunt despre Mihai Pătrașcu, omul.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

El a avut timp – în nici trei decenii – să se căsătorească și să divorțeze, să se căsătorească din nou, să traverseze un continent și să își facă un nume printre cei mai mari cercetători din America, să călătorească în jurul lumii și chiar să escaladeze Kilimanjaro.

El nu a purtat costum, el nu a mers niciodată la birou de la 9 la 17, pentru că n-ar fi putut, el a fost un rebel, iar cuvintele sale – juste, deși dure – despre comunitatea oamenilor de știință îl făceau deopotrivă iubit și temut. El a învățat mandarina (chineza, cum îi spunem noi, profanii) în câteva săptămâni, de unul singur.

Dintotdeauna, Mihai Pătrașcu a fost special, dintotdeauna s-a grăbit. Când a aflat ce fel de cancer are, a râs: doar lui i se putea da – spre înfruntare – o boală atât de gravă. Moartea e – însă – o problemă fără rezolvare, chiar și pentru o minte ca a lui Mihai Pătrașcu.

Mihai Pătrașcu, alături de elevi olimpici.

Introducere

Am intrat în viața lui Mihai dintr-o întâmplare, printr-o frază rostită de Corina Tarniță, cercetătoare în matematici și ea. Abia începea vara. Eram într-o tavernă din București și în jur era numai muzică grecească, mâncam caracatiță la grătar și aveam poftă de viață.

Corina Tarniță a fost prima soție a lui Mihai Pătrașcu. Nu știam nimic despre Mihai Pătrașcu, deși ar fi trebuit.

I-am căutat familia. Carmen, sora lui Mihai Pătrașcu, are 30 de ani. Are, totodată, o privire orbitoare, care îi trădează inteligența. Mai are și o luciditate brutală și nu se ferește de consecințele acestei lucidități.

Ne-am întâlnit într-o dimineață de august – abia trecuse de opt și jumătate. Am râs mult cu Carmen. Nu e ușor de crezut, dar e adevărat. Așa a fost: am râs și ea ne-a spus câteva dintre bancurile preferate ale lui Mihai.

Carmen este și ea doctor în știință. A studiat la Politehnică, în București. Dar nu vreți să intrăm în discuții despre radare cu apertură sintetică și, probabil, nici despre Agenția Spațială Europeană.

Carmen nu aude cu o ureche. E genul de lucru pe care îl ții minte pentru totdeauna despre un om. Acum, Carmen lucrează în domeniul procesărilor de imagini. E complicat. Cert e că industria telefoniei mobile folosește rezultatele muncii sale. Totodată, ea predă la Poli.

Am mers apoi la Craiova pentru a-i întâlni pe părinții lui Mihai, profesoara de matematici Mariana Pătrașcu și medicul dermatolog Virgil Pătrașcu. E cumplit să stai în fața unor oameni îndoliați și să le spui că ai vrea să vezi poze din copilărie cu fiul lor, acum mort.

De multe ori s-a lăsat între noi tăcerea. Eram în living, priveam portretul fiului lor mort și nu ne spuneam nimic. E groaznic să transcrii de pe un reportofon această tăcere.

Părinții lui Mihai Pătrașcu sunt niște oameni marcați de tragedia pe care au traversat-o. Tatăl poartă o barbă lungă, complet albă, de patriarh. În unele nopți, scrie poezii. Mama respiră în ritmul unei fragilități tulburătoare.

Am urcat un etaj și am privit îndelung biblioteca lui Mihai. Pe un raft întreg erau toate cărțile Agathei Christie. Îl plictiseau romanele care nu îi puneau formidabila minte la contribuție.

Galbenul

Apoi, am căutat-o din nou pe Corina Tarniță. Nu e niciodată ușor să o găsești. Astăzi e la Princeton, în America, mâine în Paris, conferențiază, peste încă o zi în Kenya, cercetând viața termitelor. Ne-a răspuns, cu greu și cu multă delicatețe, întrebărilor despre prima ei iubire.

L-am căutat și pe Mikkel, prietenul danez al lui Mihai, unul dintre cei care i-au fost cel mai aproape în ultimul an și jumătate din viață. La sfârșit, am vorbit – pe Skype – cu Mirabela, văduva lui Mihai Pătrașcu.

Au fost ceva probleme în legătura noastră care traversa Oceanul, așa că doar ne-am auzit. Nu am văzut-o pe Mira decât în fotografii.

Toți acești oameni ne-au spus un lucru: da, Mihai a avut rezultate extraordinare în munca lui, dar nu asta ar vrea el să știm despre el. Am scris acest text gândindu-ne – mereu – la ce ar fi vrut Mihai Pătrașcu să aflăm. Nu ne-a fost ușor, pentru că, știți dumneavoastră, el a fost un geniu, iar noi nu suntem.

Este prima jumătate a lunii iunie, anul 2012, și pe străzile Craiovei sunt mulți tineri cu privirile în pământ. Îl conduc pe ultimul drum pe un tânăr care a murit în New York – cu o lună înainte să împlinească 30 de ani. E ceva ciudat la aceștia. Ei nu sunt îmbrăcați în negru, ei au haine, lejere, galbene, sau, chiar dacă sunt în negru, poartă și o brasardă galbenă. În mâini duc flori galbene. Doliu galben? Cine a mai pomenit? Galben era culoarea preferată a lui Mihai Pătrașcu.

Mihai, în copilărie, alături de părinții lui.

Partea I: Mihai și Carmen

Mihai era cu patru ani mai mare decât Carmen. Ei nu au fost doar frați. Au fost cei mai buni prieteni. Cândva – sunt decenii de atunci – între ei s-a consumat o discuție foarte matură: trebuie să ne placă sau nu rudele noastre?

Au ajuns la concluzia justă că nu, nu trebuie să ne placă niște oameni doar pentru că ne sunt rude. Și au mai ajuns la o concluzie: ei se plac, și s-ar fi plăcut chiar dacă nu ar fi fost frați.

Mihai nu i-a fost mentor lui Carmen, ea nu a încercat să îi copieze pasiunile și nici nu a făcut o dramă din constatarea că nimeni nu putea să îi stea alături în rapiditatea cu care rezolva probleme de informatică. Dimpotrivă, Mihai a fost acela care i-a urmat lui Carmen în dragostea pentru chitară.

Ea cânta deja bine când fratele său a încercat primele acorduri. Lui Mihai îi plăcea rock-ul românesc. Dacă acesta ar fi un oracol, am completa aici că formațiile sale preferate erau Phoenix și Cargo. Cândva a compus chiar și un cântec. Era ceva cu un urs și cu o furtună de nisip.

Erau foarte mici când au făcut un test de inteligență. Amândoi, același test. Lui Carmen Pătrașcu i se spune Cami. Iar Cami își amintește că a adunat la testul acela mai multe puncte decât Mihai. Este o variantă care nu poate fi contrazisă.

Aveau un spirit de competiție, dar și mai mult aveau un spirit ludic. Mihai Pătrașcu se distra rezolvând cele mai complicate probleme. Întotdeauna a preferat – normelor – libertatea. A ales să meargă la „Carol I”, în Craiova, fiindcă liceul era mai permisiv cu olimpicii. La „Frații Buzești”, cealaltă opțiune, ar fi trebuit să acorde o importanță mare tuturor materiilor.

Chiar și așa, Mihai excela la toate disciplinele școlare. Cel mai ușor îi era la matematică. Profesor i-a fost reputatul Gheorghe Adalbert Schneider, al cărui nume se regăsește pe multe culegeri de exerciții și probleme.

În primii ani de școală, Mihai nu era neapărat iubit de colegi. Trecea drept unul cu „capul mare”. Nu avea nici aceleași preocupări cu ceilalți. Cu fiecare an însă, își amintește Carmen, a reușit să le câștige, acestor copii care se maturizau, respectul.

La moartea sa, pe forumurile ziarelor craiovene care anunțau vestea s-au scris multe, așa cum se scrie de obicei la moartea oamenilor care au lăsat ceva în urmă.

Am reținut un mesaj al unui coleg de generație. El îl descria pe Mihai Pătrașcu drept arogant, niciodată în rând cu ceilalți. Autorul mesajului avea să admită, în cele din urmă, că acesta era doar un semn oarecare al unei minți superioare și că, de fapt, Mihai fusese, toată viața, admirat și invidiat.

Cunoașterea

Carmen și Mihai descind dintr-o familie de intelectuali. Bunicii din partea mamei au fost un profesor de matematică și o învățătoare. Bunicul lor a fondat școala din Craiova în care nepoții săi au început să învețe. Mama lui Carmen și a lui Mihai are un frate care a excelat în inginerie și s-a stabilit, de decenii, în Philadelphia, în Statele Unite.

De la Mihai puteai învăța ce importantă este cunoașterea, căci el era sincer interesat de cunoaștere. Carmen și-l amintește așa: citind pagini întregi de Wikipedia, de fiecare dată când avea timp. La momentul în care se întâmplau aceste lucruri, Wikipedia era, totuși, străină celor mai mulți dintre noi.

Apoi, cărțile.

„Când eram eu foarte mică, Mihai mi-a dat cadou una dintre primele cărți pe care le-a avut el, o carte de informatică, și pe ea mi-a scris această dedicație: ‘Întotdeauna e bine să te întrebi ceea ce сărțile nu-ți pot răspunde!’ Asta m-a marcat”, spune Carmen.

Își mai amintește ceva: că Mihai și-a descoperit repede vocația. Era în clasa a II-a când a început să învețe informatică, la Clubul Copiilor din Craiova.

Era, pe atunci, moda ca băieții să meargă la „Electronică”:

„Ai mei au vrut să-l ducă acolo, dar nu mai erau locuri. Li s-a oferit alternativa să-l înscrie la Informatică. Mama făcuse facultatea de mate-info, dar văzuse două calculatoare în toată viața, și alea cu cartelă. Eram foarte departe de ce se întâmpla în restul lumii, dar a zis OK, și așa a început.

S-a dus la Olimpiadă de când era foarte mic, și, pentru că nu avea voie decât din clasa a cincea, el mergea cu cei mai mari. Din clasa a treia a tot terminat primul. O singură dată – în România – n-a luat premiul I, dar atunci nu s-a acordat, o chestie de punctaj, ceva, așa că tot primul terminase. Prin clasa a șaptea se întâmpla asta”.

Carmen și Mihai au fost lăsați să își ia singuri deciziile în viață. Ea, de exemplu, deși toată lumea se aștepta să plece în State, a luat decizia să dea la Poli, cu o lună înainte de admitere, deși habar n-avea ce ar trebui să știe la acest examen.

De ce a ales așa? În principiu, proasta infrastructură feroviară din România e de vină. Mergea în weekenduri la Iași, de unde se pregătea pentru America, da, avea de dat diverse examene acolo, era o întreagă birocrație – recomandări, eseuri. Se săturase.

A fost bine la București. A intrat într-un grup de cercetare, din anul II de facultate. A rămas în acest grup vreme de 8 ani. S-a ocupat de chestii complicate. S-a jucat cu roboțeii, îi place să spună.

Ei bine, de fapt, a lucrat la niște radare, am vrea să vă putem explica, dar am vrea și să citiți până la sfârșit acest text. Între timp, Mihai făcea istorie în America.

Limitele

Dar Mihai ce muncea? Ce făcea el? Îi cerem lui Carmen să ne explice pe înțelesul neinițiaților care suntem. Ne răspunde că una dintre marile lui pasiuni era să găsească limitele algoritmilor. Poftim!

Carmen și fratele ei nu au stat la țară, la bunici. Părinții preferau să îi ia cu ei peste tot. Și călătoreau mult, îndeosebi vara. Într-o zi, copiii au avut ideea să stea un weekend la țară, să vadă cum e. Nu se poate spune că le-a plăcut în mod deosebit. Acasă era mai bine.

Mihai i-a tehnoredactat teza de doctorat tatălui său, la fel și prima carte – lucrare grea, de dermatologie. Carmen i le-a tehnoredactat pe următoarele, iar, acum, mama lor a preluat acest rol.

Cel mai mult le plăceau munții. Mergeau des, erau pasionați. Dar să nu vă închipuiți că – escaladând – Mihai Pătrașcu nu se mai gândea la problemele sale. Nu, se gândea în continuare.

Deși nu există opoziție la ideea că el a fost cel mai important informatician român al timpului nostru, adevărul e că Mihai a făcut foarte puțin programare, până în primii ani de facultate, după aceea și-a găsit o nișă în informatica teoretică.

Abia aici a făcut minuni. Lucrările sale sunt citate de mii de ori de autori consacrați internațional. Iar pentru partea teoretică nici măcar de computer nu avea nevoie. Îi ajungeau un creion și o foaie. Nu era chițibușar. Carmen ne spune că putea să noteze pe orice, oricând, atunci când găsea o soluție.

Convorbirile

În „Poveste despre dragoste și întuneric”, scriitorul israelian Amos Oz își amintește acest ritual: telefonul către rudele din alt oraș. Era un întreg ceremonial, care se repeta regulat.

Se spuneau mereu aceleași lucruri la telefon, toată lumea era bine, chiar și atunci când nu erau deloc bine. Nu se puteau întâmpla oricând aceste convorbiri, așa că se punea prețul corect pe ele.

Nu foarte diferite erau primele legături peste Ocean dintre Carmen și Mihai. La început, exista o conversație săptămânală, iar prioritate la discuții aveau părinții. Ei, copiii, își scriau mail-uri. Au trecut anii și a fost yahoo messenger-ul, și ei s-au învățat să țină tot timpul o sesiune de chat deschisă.

Mihai s-a căsătorit la 20 de ani cu Corina Tarniță. Ea avea 19. Au plecat împreună în America. Corina avea să studieze matematicile la Harvard, Mihai se va specializa la MIT, în Cambridge, Massachussetts.

Au locuit într-un cămin pentru cupluri căsătorite, într-un soi de garsonieră. Chiriile în oraș erau mari, părinții Corinei sunt, de asemenea, medic și profesor, așa că nu ar fi avut, oricum, bani să le plătească o chirie.

Carmen și Corina au fost prietene, fără să fie cele mai bune prietene. Mihai ținea la intimitatea vieții personale.

Carmen nu știe nici astăzi de ce s-au despărțit. Probabil pentru că munceau amândoi mult, mergeau la conferințe, nu erau în același domeniu, călătoreau, apoi erau mult prea tineri, iar America era departe, un continent nou, în care totul era altfel.

Nostalgia

Carmen era mândră de fratele ei. Nu era o mândrie absurdă, de tipul „Wow! E faimos, îl cunoaște lumea…”. Era altfel: mândria că el făcea ceea ce îi plăcea și era foarte bun la asta.

Mihai nu cheltuia mult, dar nici nu se poate spune că se priva de vreo plăcere. Nu ocolea, niciodată, dulciurile.

Și Carmen, și Mihai sunt născuți în luna iulie, doar că el era Rac, iar ea, Leu. Carmen e expansivă. Mihai tăcea mai mult, nu vorbea dacă nu considera că e important ce are de spus.

„Aveam milioane de planuri”, spune Carmen, „voiam să mergem cu Transsiberianul, el urma să vină la absolvirea doctoratului meu îmbrăcat cu roba de la MIT, ca să dea un aer mai solemn, fiindcă, la noi, ceremonia de absolvire a doctoratului nu este așa festivă”.

Mai voiau să călătorească în Peru. Mihai fusese, chiar a lăsat o notă on-line în care mărturisea că e locul în care i-a plăcut cel mai mult, iar el vizitase zeci de țări. Îi amintea de România anilor ’90, de copilărie. Nostalgia, deci.

Mihai, în Peru (foto stânga), și în China.

*

Carmen e persoana care l-a vizitat cel mai des pe Mihai în perioada cât a fost bolnav. Tot ea a fost prima – după Mirabela – care a aflat că are o tumoare.

Era 1 ianuarie 2011. Mihai și Mira se întorseseră de la schi, pe el îl durea rău capul, credea că e răcit, Mirabela, care e medic psihiatru în New York, l-a convins să meargă la spital, a făcut o tomografie și… Mihai i-a comunicat râzând vestea surorii sale.

A pus-o să ghicească unde se află, i-a dat un singur indiciu: „Am room-service”. Când a aflat că e în spital, Carmen s-a gândit că iar și-a rupt ceva, căci – tot practicând sporturi în mod extrem – avea acest obicei. Dar…

Mihai Pătrașcu nu era un om religios. Întrebăm: „Nu avea nevoie de această ipoteză?”. Cami răspunde fără să ezite: „Nu.”

Era ferm împotriva religiei, cel mai mult credea în munca de om. Dar era cald și mai credea că e datoria lui să îi ajute pe ceilalți. Era carismatic și nu era deloc greu să îl placi.

Mihai Pătrașcu a murit la New York. Descoperise acolo un magazin de unde cumpăra produse românești, inclusiv apă minerală, mai mergea cu Mirabela la o băcănie rusească, de unde luau mezeluri care semănau cu cele de acasă.

Mihai Pătrașcu era familist. Îi mai plăcea vinul vechi. Bea. Moderat. Și Carmen colecționează sticle de vin vechi.

Boala care l-a ucis se numește glioblastom cerebral. Este o tumoare foarte agresivă, compusă din celule foarte diferite și greu de tratat. Speranța de viață de la momentul diagnosticării este – în medie – un an și jumătate. Nici Mihai n-a trăit mai mult.

Vorbim despre boala lui, despre cum el a vrut să urmeze toate indicațiile medicilor, dar, în același timp, să nu cedeze din libertatea de a-și trăi viața ca înainte. A continuat să rezolve probleme, să scrie pe hârtii întâmplătoare, cu mâna stângă, deși era ambidextru.

Moartea

E greu să vorbești despre moarte. Se strecoară între noi un moment în care Cami scade vocea: „Îmi lipsește. Discutam orice cu el, era cel mai bun prieten al meu. E o mare parte din viața mea care a dispărut odată cu el”.

Dar povestea lui Mihai, deși el nu mai este, continuă. E evocat de toți prietenii lor comuni, îi patronează de undeva. Carmen nu merge la cimitir, nu lasă flori pe mormânt. Nu crede că acolo își poate întâlni fratele.

De la el a învățat să fie curioasă și să creadă în ea și în ceea ce face, să nu facă nimic pe jumătate, să ia totul din fiecare moment al vieții.

Uite, Mihai știa să gătească. Învățase să facă și colivă. Le oferea și colegilor americani, care erau uluiți de această „prăjitură de înmormântare”. E singurul din familie care a dus mai departe până și rețeta de cozonaci a bunicilor.

Carmen ar vrea să nu scriem patetic despre fratele ei.

„Mihai era o fire foarte complexă, știi? Nu era obsedat de muncă. Avea o viață foarte plină – avea o viață de familie frumoasă, era un om căruia îi plăcea să știe foarte multe lucruri, așa, sincer curios de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Știa situația politică a lumii la fel de bine cum știa ce o să scrie în articolul științific de mâine. Mihai a fost un cercetător cu adevărat remarcabil, dar el a fost mult mai mult de atât. Nu era doar suma rezultatelor sale academice.”

*

„Mihai și-ar fi dorit să se întoarcă, era foarte patriot, doar că lucrurile, pe vremea aia, nu erau așa de ușoare în România. Una dintre chestiile care îl deranjau era că, dacă voiai să obții un grant de cercetare, trebuia să spui de la început ce rezultate o să obții. Dar de asta se cheamă cercetare – ar putea să meargă sau să nu meargă; poți să spui încotro vrei să te îndrepți sau uite la ce te gândești… Dar nu poți pretinde că, dacă nu obții rezultatele astea, nu vei fi finanțat, e stupid. Lui Mihai nu-i plăceau lucrurile stupide.”

Carmen Pătrașcu (foto), sora lui Mihai Pătrașcu

Partea a II-a: Corina și Mihai

Corina și Mihai s-au cunoscut în 1998, într-o vacanță în Grecia. Era un cadou oferit olimpicilor români. Ea era olimpică la matematică, el, la informatică.

Nu e greu de presupus că domnișoara Tarniță era cea mai frumoasă fată de acolo, așa cum nu e greu de presupus nici că tânărul domn Pătrașcu era irezistibil cu inteligența sa sclipitoare.

În liceu, Mihai – când chiar mergea la școală, și nu se pregătea pentru olimpiade – juca ping-pong pe catedră, se mai plângea de tema la română, era categoric împotriva comentariilor prefabricate, și rezolva fără ezitări orice problemă de matematică sau de fizică.

Mihai a făcut primul pas. I-a cerut prietenia. Știau amândoi ce înseamnă performanța în educație și încercau să îmbine asta cu o viață normală de adolescent. Iubirea a apărut mai târziu.

Când s-au căsătorit, spune Corina, erau prea tineri și prea încăpățânați ca să renunțe la această idee. Niciunul nu știa ce înseamnă să clădești o viață-ntreagă cu cineva. Nu America i-a despărțit, ci maturizarea însăși.

Când au divorțat, își purtau în continuare respect și poate că încă se iubeau, dar nu aveau aceleași idei despre cum ar vrea să își trăiască viața. Vorbeau mult despre știință, au și scris lucrări științifice împreună, dar cumva încetaseră să mai fie soț și soție.

Erau doi cercetători care se admirau. Au fost pragmatici și au ales calea drumurilor separate.

Axiomele

Cum e să trăiești cu un geniu? E extraordinar și e normal în același timp, ne asigură Corina: „E extraordinar să trăiești cu cineva care nu acceptă nimic drept dogmă, ci încearcă să înțeleagă totul singur, pornind de la axiome, de la principii de bază. Și nu numai că încearcă, ci și reușește”.

Totodată, Mihai ducea o viață echilibrată și normală, mergea la film, se plimba, făcea sport, ieșea cu prietenii la bere, mergea la supermarket, mai ales ca să descopere dulciuri noi.

Apoi a fost 1 ianuarie 2011.

Atenție! Corina tocmai mărturisește ceva care ne taie respirația:

„Am fost foarte impresionată că Mihai a vrut să-mi spună în persoană despre boala lui, deși divorțasem de mulți ani. El se mutase la New York, dar ne-am întâlnit la Boston și am vorbit câteva ore. Ne-am mai văzut o dată în New York, întâmplător, era în timpul tratamentului și exista încă speranță.

Apoi a venit vestea cutremurătoare – un mesaj de la Mihai în care îmi spunea că nu mai are decât câteva luni și că vrea să mă vadă. L-am vizitat în apartamentul lui din New York și am vorbit ore-n șir. Despre tot – viață, moarte, spiritualitate, scopul vieții, știință, oameni – a fost una dintre cele mai profunde și mai directe conversații.

Chiar și la sfârșitul vieții, Mihai a rămas un om de știință de o luciditate fantastică – i-am povestit despre cercetarea mea, mi-a pus zeci de întrebări, uneori din perspective la care nici nu mă gândisem. Mi-a adus aminte de momentele cele mai prețioase ale vieții noastre împreună și când am plecat am simțit o durere profundă. Știam că nu urma să-l mai văd”.

Corina s-a simțit atunci neputincioasă, a căutat pe net tratamente-minune, i-a sugerat lui Mihai doctori și metode revoluționare de tratare a cancerului, a făcut, deci, tot ce fac oamenii cuprinși de furie în fața nedreptății. El nu i-a răspuns la niciunul dintre aceste mesaje.

Apoi, Corina a început să îi trimită bancuri și el i-a răspuns imediat cu un alt banc. Au ținut așa legătura șase săptămâni. Au fost ultimele din viața lui.

Dacă astăzi s-ar întâlni, Corina i-ar spune așa: „Tocmai mă gândeam la tine. Doar ce s-au dat Premiile MacArthur pentru genii. Tu în mod sigur ai fi primit unul”. Corina ar vrea ca noi toți să îl știm pe Mihai ca pe un om cu o inteligență comparabilă cu forțele naturii.

În loc de încheiere, rămân aceste cuvinte: „Dincolo de pierderea personală, la nivel de umanitate suntem cu toții mai săraci după moartea lui.”

*

„Mihai era cu totul special. În orice moment – chiar și când făcea cumpărături sau când se spăla pe dinți – se putea gândi la o problemă extrem de complexă. Era incredibil cât de mult putea să facă în minte fără ca cei din jur să aibă vreo idee de asta. Dar știa și să ia pauze și să se bucure deplin de ele”

Corina Tarniță (foto), prima soție a lui Mihai Pătrașcu

„Am plecat în America împreună cu Mihai și, în mare parte, datorită lui. Înainte să-l cunosc, deja știam că Harvard-ul ar fi universitatea ideală pentru mine, dar nu știu dacă aș fi avut curajul chiar să fac pasul de a pleca. Dar Mihai era genul de om pe care – când își propunea ceva – nimic nu-l abătea de la asta. Îi rămân profund îndatorată pentru că m-a convins să-mi urmez visul.”

Corina Tarniță

Partea a III-a: Mihai și ai săi

E toamnă. Ajungem în Craiova. Părinții lui Mihai locuiesc într-o casă cu etaj, nu departe de centrul orașului. E una dintre cele mai grele întâlniri pe care le avem în viața noastră de ziariști.

Medicul Virgil Pătrașcu își poartă barba albă ca pe un doliu. Profesoara Mariana Pătrașcu ne privește lung, ca și cum ar vrea să înțeleagă de ce suntem, totuși, aici. Ce căutăm?

Acceptă să ne vorbească despre fiul lor mort. Ne prezintă diplomele și medaliile sale, evocă amintiri vechi. Peste toate plutește o tristețe aproape fizică.

Sunt mândri de ce a reușit fiul lor – nu mulți și-au terminat, ca el, doctoratul în timp-record chiar și pentru America, nu mulți au urcat de atâtea ori prima treaptă a podiumurilor, deși aceasta este doar o expresie, iar informaticienii nu urcă podiumuri, ca sportivii.

Vorbim, vorbim, vorbim, fără rigoare cronologică. Vorbim despre prima căsătorie a lui Mihai și cum a făcut un an de facultate la Craiova, așteptând-o pe Corina să termine liceul, ca să plece în State împreună, despre divorț – el credea atunci că e cea mai mare dramă a vieții sale, dar nu a fost așa, s-a recăsătorit cu o colegă de clasă din liceu, care, cred părinții, era mult mai pasionată de aceleași lucruri ca Mihai – de motociclete și munți și încercări gastronomice.

Iluzia

Erau mândri că fiul lor câștiga mii de dolari pe lună și că nu îi lipsea nimic. Le era dor de el, dar Mihai se întorcea des acasă.

Odată le-a făcut o surpriză. Ei îl știau în America și – când colo – iată-l în fața porții! Vorbea pe skype cu mama sa, el i-a spus că parcă se aude soneria, să se ducă până la poartă să vadă cine e și… Ei îl credeau la New York!

Virgil Pătrașcu l-a și certat atunci: „Măi, tată, tu nu-ți dai seama ce se putea întâmpla… Inima!”

Acum, tatăl său se mai trezește în unele nopți și parcă îl vede la geam. Apoi, își dă seama că a fost doar o părere. În astfel de nopți, medicul scrie poezii.

Soții Pătrașcu își amintesc că mereu a fost ceva cu fiul lor: de foarte mic, se întreba – deși copiii n-ar trebui să aibă asemenea întrebări – de ce mor oamenii, și de ce nu sunt în stare oamenii mari să descopere ceva care să învingă pentru totdeauna moartea. Asta i-ar fi plăcut să facă în viață.

Își amintesc: le-au dat copiilor toată libertatea, iar ei au gestionat-o corect, n-au abuzat de ea, nici măcar n-au fumat.

Cu timpul, în America, stând printre alți studenți străluciți și vorbind mult despre acasă, Mihai a devenit un patriot redutabil. Au regretat că el pleacă tocmai la capătul pământului, dar știau că în țară nu și-ar fi putut împlini potențialul extraordinarei sale inteligențe.

Mihai a avut un prieten bun – Alex Andoni, de la Chișinău. Își făceau planuri despre cum vor salva România și Basarabia de diferitele tare pe care le ducem cu noi. Și mai era și Mikkel, danezul, cel care a învățat atâtea despre țara noastră de la Mihai.

La o Olimpiadă Internațională, Mihai Pătrașcu a venit în costum popular. A fost de mai multe ori în Comitetul Științific al acestor Olimpiade, propunea probleme. Era o figură, nu se conforma niciodată. Mulți elevi au ajuns studenți în America și în urma recomandărilor sale scrise. Nu refuza pe nimeni dintre cei care nu trebuiau refuzați.

Mihai Pătrașcu era un om darnic. Nu era încăpățânat, nu încerca să convingă pe nimeni că nu are dreptate, lăsa de la el, așa cum spun și proverbele că fac aceia mai inteligenți. Era echilibrat.

Mama sa ne mai spune că avea o voce frumoasă, care din start te îndemna să îl asculți. Făcea ca totul să pară – în știință – foarte ușor, deși nu era deloc ușor ce făcea el.

Defecte? Scria urât, răspunde profesoara Pătrașcu. Când era mic, nu l-au lăsat să scrie cu stânga, iar el s-a ambiționat, și după aceea numai cu stânga scria. Și se mai încăpțâna să se ia la întrecere cu munți pentru care nu era pregătit, își amintește tatăl său. Odată, în Retezat…

Șapte medalii, trei de argint și patru de aur, a luat Mihai Pătrașcu la Olimpiadele Internaționale de Informatică. Medaliile nu sunt chiar din aur masiv, sunt doar aurite. Când Mihai a terminat liceul, Colegiul Național „Carol I” avea – în total – 35 de medalii la Olimpiadele Internaționale.

Mihai nu a luat medaliile cu el în America. Le-a lăsat acasă. De fapt, dintre amintirile din liceu și-a luat doar chitara. Premiile sunt tot aici – în Craiova. Chiar și prestigiosul Presburger, care i s-a decernat postum.

Știa însă că îl va primi, fusese o ceremonie de anunțare a câștigătorilor chiar înainte ca Mihai să moară.

Presburger e un premiu acordat de Academia Europeană de Informatică pentru cel mai bun tânăr cercetător în informatica teoretică. Conducătorul de doctorat al lui Mihai l-a luat cu un an după el.

Părinții lui Mihai Pătrașcu decernează în fiecare an „Premiul de Excelență Mihai Pătrașcu”. Primul laureat a fost Vlad Gavrilă, acum student la Cambridge. Vlad Gavrilă este, de altfel, unul dintre cei doi români care l-au depășit pe Mihai Pătrașcu la numărul de medalii obținute la Olimpiadele Internaționale de Informatică.

Premiul e acordat celui care se clasează primul la Lotul Olimpic, are o valoare de 500 de euro. Simbolic, se acordă o plachetă și o diplomă. Vlad Gavrilă a declarat că, dintre toate premiile obținute, cel la care ține cel mai mult este cel cu numele lui Mihai Pătrașcu.

Mihai Pătrașcu a fost în ultimii săi ani de liceu liderul Lotului Olimpic. Mama sa îi enumeră realizările: clasa a X-a, la Brno, aur, clasa XI-a, în China, aur, clasa a XII-a, Finlanda, Tampere, aur…

Tatăl său ne arată o foaie pe care sunt scrise niște semne imposibil de descifrat. E ultima hârtie pe care fiul său a încercat să lucreze.

Mihai a muncit în America la mai multe companii mari (când a murit, era angajat la AT&T). Pe când era la IBM și locuia în San Francisco, și-a sunat o dată mama – pe skype – și se auzeau, ca o chemare, valurile Oceanului. Mihai se uita la ocean și se gândea la problemele lui.

Virgil Pătrașcu așa și-l amintește pe fiul său: mergând, fără o țintă vizibilă, cu mâinile în buzunar. Așa l-a văzut și la New York. Nimeni n-ar fi spus că – în acele clipe – tocmai verifică, în cap, limitele unui algoritm.

Vacanța aceea la New York! Au plecat pe 2 august, nu pot uita data asta, Mihai și Mira veniseră să îi ia și au mers toți în America. Era prima oară când soții Pătrașcu treceau Oceanul.

Mihai venea des în Europa. Mergea în Germania, în Franța, în Danemarca, la universități de top; în Aarhus a și făcut cercetare pe când era student în anul II.

Sănătatea

Mihai nu a fost un copil bolnăvicios. Nu a avut nicio problemă de sănătate. Refuza să ia pastile. Dacă avea o răceală, o ducea pe picioare.

Virgil Pătrașcu e medic, dar e, în primul rând, tată. Nu înțelege de unde s-a trezit fiul său cu această boală – cancer la creier. Nu poate să înțeleagă.

Se gândește la tot felul de variante, niciuna cu acoperire în medicină. Se gândește chiar și că fiul său, având permanent activitate cerebrală intensă… Nu, nu poate să înțeleagă cum, deși avea cancer la creier, fiul său nu a manifestat niciun simptom.

În plus, mai fusese la spital, când cu accidentele de la sport, dar nimeni nu i-a făcut o tomografie, căci niciodată nu s-a lovit la cap. Apoi, tumorile acestea intracraniene creează o presiune, iar când cresc, spațiul intracranian fiind limitat, se declanșează vărsăturile, stările de greață. Mihai nu le-a avut.

Demnitatea

Moartea lui Mihai Pătrașcu a fost – întru totul – demnă. Problema lui principală a fost să nu îi facă pe cei de lângă el să sufere. Știa că moare, știa tot ce urmează, că va începe să obosească tot mai des, că va dormi tot mai mult, că va începe să paralizeze și că într-o zi, pur și simplu, nu se va mai trezi.

Mulți dintre colegii lui de muncă nici nu au știut ce se întâmplă cu el. A continuat să lucreze la articole, să publice, să meargă la conferințe. Ultima oară a fost în ianuarie 2012, în Japonia.

Ne uităm peste poze vechi, din arhiva personală. Uite-l pe Mihai la 10 ani, uite-l la prima căsătorie, cea cu Corina din 2002, uite-l în 2008, la nunta cu Mira în munți – la o pensiune din Ciunget, uite-l pe malul mării, aici își lăsase părul lung!, aici era la Disneyland!, aici poartă un cojoc tradițional de cioban, luat de pe la Sibiu (s-a dus cu el tocmai până în America!), aici le prezenta elevilor de la Lot problemele pe care le pregătise pentru ei…

Mihai Viteazul

Tatăl său ne mărturisește că i-a dat acest nume, Mihai, de la Mihai Viteazul, banul Craiovei. Și pe domnitor îl chema tot Pătrașcu.

Mai aflăm că Nicolae Andrei, fratele lui Ștefan Andrei (fost ministru de Externe pe vremea lui Ceaușescu), a fost un reputat profesor în Dolj și a scris o Istorie a Învățământului Craiovean. Un capitol întreg i l-a dedicat lui Mihai Pătrașcu.

Mariana și Virgil Pătrașcu au fost elevi la „Frații Buzești”, nu la „Carol I” (care s-a numit înainte „Nicolae Bălcescu”), unde au învățat copiii. Vorbim deja despre Mihai ca despre un prieten.

În copilărie, ai lui îi spuneau Mihăiță sau Mimi. El își spunea Mi. Prima dată când s-a prezentat, și-a spus așa: Mi. P.

Profilul online de la MIT al lui Mihai, accesibil și astăzi, are chiar această adresă – people.csail.mit.edu/mip/.

În casa din Craiova, diplomele par că nu se mai termină, sunt semnate și de Emil Constantinescu și de Ion Iliescu, ba chiar și de Sorin Oprescu. La prima candidatură (nereușită) la Primăria Capitalei, Oprescu l-a invitat pe Mihai la București, i-a dat o diplomă, i-a promis un birou și un calculator, care n-au mai ajuns însă niciodată la Craiova. Mulți au încercat să obțină capital de imagine strângându-i mâna acestui tânăr.

Ceasul cu cuc

De pe perete, un ceas cu cuc, adus tot de Mihai, de la Chișinău, ne anunță că s-a făcut ora despărțirii. Apucăm să ne notăm că, în Colegiul „Carol I”, un laborator de informatică poartă numele lui Mihai Pătrașcu.

Luăm cu noi și această amintire cu Carmen și Mihai:

În clasa a IX-a, în prima zi de liceu, un profesor elogiază o bancă – în banca asta, copii, a stat însuși Mihai Pătrașcu! O fată râdea de se prăpădea. Este apostrofată. Se scuză motivând, totuși, că are tot dreptul din lume să râdă, fiindcă e chiar sora lui Mihai Pătrașcu.

Plecăm din casa familiei Pătrașcu răvășiți de gândul că părinții noștri sunt pentru totdeauna legați de faptele noastre și că suntem la fel de responsabili pentru amintirile lor, așa cum sunt și ei pentru ale noastre.

Nu ne-am gândit, până acum, la părinții noștri în eventualitatea morților noastre. Până în această zi de final de septembrie, anul 2015, la Craiova, am fost tineri și nemuritori.

Mai luăm cu noi și aceste cuvinte. „Poate că a trebuit să plătim pentru câtă bucurie ne-a adus nouă Mihai cât a fost cu noi…”. Virgil Pătrașcu, tată care și-a pierdut fiul.

În limba română nu există un cuvânt special care să descrie un asemenea om.

Mariana și Virgil Pătrașcu

*

„Dacă eu aș fi judecat că se va întâmpla așa ceva, m-aș fi gândit că nu rezist – adică să fiu în locul cuiva căruia îi moare copilul. Totuși, până la urmă ne-am angrenat în tot felul de activități – ca să fim ocupați în permanență – și uite că rezistăm”

Virgil Pătrașcu, tatăl lui Mihai Pătrașcu

Partea a IV-a: Mihai și Mikkel

Mikkel Thorup i-a fost colaborator științific lui Mihai Pătrașcu în America și prieten apropiat. Mikkel s-a întors acasă, în Danemarca, e profesor la Universitatea din Copenhaga, unde conduce o catedră dedicată algoritmilor și structurilor de date.

L-a cunoscut pe Mihai în 2004, după ce s-au întâlnit în trena unei probleme mult prea complexe pentru a fi prezentată aici. Și-au scris și au hotărât să lucreze împreună.

Frustrarea

Dincolo de muncă, se țineau de bancuri, se plimbau prin natură, jucau squash, schiau și beau bere. Au lucrat la o problemă și un an și jumătate!

Mikkel spune că nu ar fi reușit dacă nu erau toate berile acelea și toată distracția și tot squash-ul unde își eliberau frustrarea de a nu găsi mai repede soluții.

Mikkel le-a cunoscut pe amândouă soțiile lui Mihai Pătrașcu. E convins că Mira era jumătatea prietenului său și era fericit să îi vadă împreună. Chiar și în ultimele luni de viață, deși îi era tot mai greu să accepte că Mihai va muri, încă reușeau să se distreze.

Apoi, Mihai și-a pierdut unele funcții pe partea stângă a corpului, mâna și piciorul i-au paralizat, dar nu a încetat să glumească. Ultimele amintiri cu Mihai? Gratitudinea cu care acesta privea eforturile Mirei și ale lui Carmen.

Mikkel are și forța acestei încheieri: Mihai avea o privire care trăda energie și concentrare, dar ultima oară când l-a văzut arăta ca un nou-născut care nu a învățat încă să se concentreze.

Și pentru că este, totuși, un om de știință, Mikkel nu vrea să încheiem așa, cu această imagine, ci ne îndeamnă să vedem ce se întâmplă la Simons Institute Berkeley, plecând de la o lucrare de-a lui Mihai Pătrașcu.

E forma lui de a ne spune că Mihai n-a murit. Munca sa continuă să inspire oameni pe toate continentele. Cercetările lui au deschis, și iată că încă deschid, drumuri noi.

*

„Mihai își făcea planuri să se întoarcă în România, la fel cum și eu îmi făceam planuri să mă întorc în Danemarca, ceea ce am și făcut. Sunt sigur că și el ar fi procedat la fel.”

Mikkel Thorup, cercetător danez

Partea a V-a: Mira și Mihai

Mirabela Bodic, astăzi medic psihiatru în New York, a fost colegă de liceu cu Mihai. Și nu doar atât. Au fost colegi de clasă. Și nu doar atât. Era doar o bancă între ei. Mirabela stătea în fața lui.

Era o clasă de matematică-engleză, creată după admitere, pentru olimpici. Mira nu era olimpică, a dat un test care se dădea separat pentru a umple locurile rămase după ce se adunau toți olimpicii. Era un test de matematică și de engleză. Mira era mai bună la matematică. În școala generală făcuse franceză.

Mihai era mai mult absent de la cursuri. O amintire puternică i-a rămas, totuși, Mirei. Sunt în clasa a XII-a, ea e pasionată de psihologie, de psihiatrie, citește tot felul de cărți și se gândește: „Mă, toată lumea e fascinată de omul ăsta, cum e el geniu și cât e de deosebit, aș vrea să îi dau o probă să văd cât de bine îi funcționează creierul la multitasking…”.

Practica și teoria

E simplu să faci asta: trebuie să pui un om să îți urmărească degetul arătător cu privirea, să faci, așa, un fel de semicerc în jurul capului său, în timp ce el îți răspunde la întrebări foarte practice, „Ce ai mâncat de dimineață?” sau „Cum ai ajuns la școală?”.

Ei bine, Mihai Pătrașcu a ieșit catastrofal la acest test. I-a fost imposibil să se concentreze la deget și să răspundă la întrebări în același timp.

Mirei i s-a părut amuzant. I-a și zis: „Băi, tu ai aur la Internaționale și ești așa de deștept și faci atâtea lucruri, dar nu poți să faci treaba asta?!”. Mihai a râs și el, ce era să mai facă?

Ani mai târziu, când s-au reîntâlnit, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit, Mira a continuat să fie omul practic, descurcându-se excelent la sarcini multiple. Mihai a rămas un teoretician desăvârșit.

Aerul, ștergerea

O întâmplare: erau deja căsătoriți, erau în casă, el stătea întins pe canapea și desena ceva în aer – făcea niște mișcări prin aer – Mira îl întreabă ce face, el spune că scrie o formulă, că se gândește la un algoritm. Ea îi sugerează să scrie, totuși, pe o hârtie. El îi răspunde că preferă să scrie în aer – acolo se șterge mai ușor.

Mira a făcut Medicina în România. A început-o la Timișoara, dar s-a mutat la București. În timpul facultății a călătorit cu un program de „Work and Travel” tocmai în Florida, în America. I-a plăcut, devenea tot mai interesată să-și continue cariera în Statele Unite.

A locuit cu Mihai în Boston, apoi în San Francisco, și în cele din urmă la New York, unde s-au simțit cel mai bine, fiindcă New York-ul e mare, cosmopolit, oamenii sunt veniți de pretutindeni și nimeni nu se simte străin aici. New York-ul le-a devenit acasă.

Depărtarea de Craiova o făcu și pe Mira o patrioată. Are în sufragerie, agățat de o veioză, un drapel al României. Acasă nu avea așa ceva. Acum, nu s-ar mai întoarce în țară, fiindcă s-a integrat bine în America și, în plus – consideră ea –, în România psihiatria e încă stigmatizată și prost văzută.

Planurile, perfectul simplu

Dar ea și Mihai aveau planuri: voiau să mai muncească o vreme (10 ani!) în America, să strângă bani, să aibă copii și să vină în București când copiii sunt de vârsta începerii școlii, fiindcă în America învățământul e cu adevărat performant de la nivelul universitar.

Erau încurajați de cum merg lucrurile în România. Vedeau progrese. Mai vedeau, venind des acasă, și aberațiile din sistemele noastre publice. De exemplu, factorii poștali care te ignoră.

Odată – erau în București – Mira a fost să-și cumpere un bilet de la un ghișeu pe care scria chiar așa „Casă de bilete”. Urmează un dialog absurd în care vânzătoarea îi răspunde că nu are bilete, Mira îi spune că, totuși, lucrează la o casă de bilete, vânzătoarea îi spune că nu mai sunt casă de bilete, dar nu menționează că biletele tocmai și-au schimbat denumirea în portofele electronice sau ceva.

Zece minute pierdute. Mira, olteancă fiind, se mai înflăcărează la aceste anomalii. Mihai fie le lua în râs, fie le ignora.

Până în ultima zi a vieții lui, Mihai Pătrașcu vorbi numai oltenește.

Gară pentru doi

Pe Mihai și Mira i-a unit o întâmplare. El plecase în America. Ea rămăsese în România. Colegul ei de bancă din liceu a venit în Boston cu „Work and Travel” și a stat la Mihai, care tocmai trecea prin divorț. Așa s-a reînnodat legătura.

Mihai a revenit în vara aceea acasă și a fost invitat să petreacă alături de ei, foștii colegi de liceu, câteva zile în Deltă.

Mira și Mihai s-au revăzut pe peronul Gării de Nord din București. Urmau să plece la Tulcea. Ea nu l-a recunoscut. Se schimbase, purta barbă, slăbise, „arăta mult mai hippie și mai modern decât băiatul ăla cu aer de tocilar din liceu”.

Se schimbase în bine. Devenise mult mai sociabil și mai aventuros. S-au îndrăgostit. Și-au petrecut vara aceea în București, el – oficial – fiind în vizită la Carmen. De fapt, stăteau mai mult împreună.

Ea venea după o relație lungă, de 7-8 ani, era în căutarea unui sfârșit fericit. S-a întâmplat repede. Și-au dat seama că totul îi unește: aveau aceleași pasiuni și același fel de a privi viața fără teamă.

Mira și Mihai

*

Nu vorbeau despre moarte, nu se gândeau la ea. Mira întreabă retoric: „Cine se gândește la moarte la 27 de ani?”.

De fapt, au vorbit o dată, după ce au urcat pe Kilimanjaro fără să aibă un echipament adecvat. Au fost puțin inconștienți, lui Mihai i-a fost rău de la altitudine. Atunci, el i-a spus: „Măcar, dacă mor, știu că am murit făcând ceva ce mi-a plăcut!”.

Sâmbăta aceea

N-a fost nimic spectaculos în cererea lui în căsătorie. Se plimbau, tocmai se întorseseră din Africa, petrecuseră acolo două luni, el i-a spus că ar vrea să trăiască toată viața cu ea, și ce-ar fi dacă s-ar căsători, ea i-a zis că e nebun, el i-a zis că nu e și nu vede niciun motiv pentru care nu s-ar căsători și că nebunia ar fi să nu o facă, ea i-a dat dreptate.

Erau entuziasmați de petrecerea de nuntă, de ce fain o să fie, planificau cum vor merge la vila de la munte a unui alt coleg de liceu…

Mira și Mihai, la nunta lor.

*

Prea repede s-a făcut 1 ianuarie 2011.

Mira era în rezidențiatul de psihiatrie, în anul II, la un spital din New York. Era o zi de sâmbătă. Metrourile veneau rar. Au alergat ca să prindă unul.

Pe Mihai îl durea capul îngrozitor, medicul de gardă a râs de ei: „Dar cât ați băut voi aseară la petrecere?”.

Nu băuseră. Medicul continua să glumească, se gândea că pacientul acesta nu poate să aibă mai mult de o sinuzită. După tomografie, văzând imaginile…

Când i le-a arătat Mirei, o lume s-a prăbușit. „M-am gândit atunci că era mai bine să nu fiu medic și să nu știu ce înseamnă. Cred că la fel a simțit și tatăl lui Mihai. Nici măcar nu puteam spera.”

Ultimul an și jumătate din viața lui Mihai Pătrașcu a fost așa: a vrut ca toți să își continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În spital nu a stat mai mult de zece zile pe tot decursul bolii, cu toate operațiile și biopsiile. Mihai Pătrașcu a murit acasă.

5 iunie 2012 a picat într-o zi de marți.

Ar vrea el să citească acest articol?, am întrebat-o pe Mira. Crede că da, și că – fiindcă avea gura mare – Mihai ne-ar fi spus și chestii mai virulente. Da, spune Mira, nu l-ar fi deranjat deloc să aflăm că era un om vertical, cu opinii puternice, la care nu renunța ușor.

Maxim-ul

Toți cei care l-au cunoscut pe Mihai Pătrașcu nu vor uita că el a vrut să împingă mereu limitele la maxim, ca și cum viața însăși ar fi un algoritm, și limitele sale trebuie permanent provocate.

Nu era la modul – vai, uite ce am făcut eu! -, nu-i păsa prea tare de ce ziceau oamenii despre el. Mihai Pătrașcu a trăit ca un om liber.

Toate casele în care au locuit în America erau mereu pline de oameni. Mihai nu ezita să îi invite pe români să vină și să locuiască la el. Această generozitate a lui, spune Mira, era adevărata sa comoară. Valora mai mult decât oricare altă avere.

Mira se simte norocoasă, deși a rămas văduvă la 30 de ani. Mihai a fost un om pasionat, cu capacitatea de a trăi emoții puternice, fără să cadă în patetism. Ne spune că a avut o șansă extraordinară, atunci, pe peron, în Gara de Nord…

Nu crede că există suflete-pereche, dar ea a fost compatibilă 90% cu Mihai. Și nu ar vrea să scriem acum că el a fost perfect, fiindcă nu a fost. N-ar vrea nici să scriem cum se scrie de obicei în cazul geniilor cu destin tragic. Ar vrea să scriem adevărurile simple ale vieții sale.

„Nu aș vrea să citesc iar despre realizările lui academice. Nu că nu impresionează acestea, dar, pentru prieteni și familie, acestea erau cel mai puțin importante. Nu de aceea îl iubeam toți pe Mihai. Mi se pare că articolele pe care le-am citit eu despre asemenea oameni extraordinari, sau care au murit tineri și în circumstanțe tragice, tind să fie hiperbolice și deviate la polul pozitiv.”

*

Nu scriem așa. Scriem altfel: l-am cunoscut pe Mihai Pătrașcu din amintirile apropiaților săi și am vrea să-l salvăm de la uitare. Un proverb evreiesc spune că salvând amintirea unui om, a unui singur om, se salvează de fapt o lume întreagă.

La acest articol a contribuit Vlad Stoicescu.