Generația fără mentori

Mihnea Măruță

Redactor

„Eram la bere și el zicea – Voi știți că, dacă eu mișc acum un deget, tot universul e influențat? Și-i tot dădea cu chestia asta, că viitorul se schimbă pentru că a mișcat el vârful degetului… Ce prostie, nu? Și i-am zis – Ok, ne lași?…”

Stăteam la semafor. Un tânăr spălățel, cel mult 20 de ani, cu frizură à la Smiley – cărare pe-o parte, părul umflat sus și foarte scurt la tâmple (am aflat că se numește taper cut, dar e un fel de hipster nazi, iertată-mi fie alăturarea), – îi explica unei colege ce ridicol e tipul care crede în „butterfly effect”.

Râdea zeflemitor, fata râdea și ea, mai reținută, iar mie-mi venea să intervin: Cum îl cheamă pe coleg? Cu el ar trebui să vă împrieteniți…

Dar s-a făcut verde și nu le-am mai spus nimic. M-ar fi luat de boșorog, oricum.

*

Încerc să nu cad în capcana adultului care vede numai defectele celor tineri. Încerc să extrag ceea ce îi diferențiază pe adolescenții și tinerii de 15-20 de ani. Încerc să formulez o trebuință publică.

Vorbim despre o generație ale cărei modele sunt puține, străine și foarte relaxate. Despre aceste modele, noi, părinții lor, nu știm mai nimic, iar pe profesorii lor de liceu sau din facultăți nu-i prea interesează. Sunt tineri americani și englezi care vorbesc pe limba lor, vloggeri faimoși, cu milioane de abonați (să scriu followers?), pe care ei îi urmăresc pe youtube și care abordează teme foarte – hai să folosesc un eufemism – mundane.

Ar fi interesantă o cercetare sociologică în școlile din România, în care atât elevii, dar mai ales profesorii să fie întrebați cine sunt, de pildă, Bethany Mota, Zoella, Joe Sugg, Ansel Elgort sau Tyler Blackburn.

Atunci am realiza dimensiunile rupturii mentale din învățământul românesc: copiii nu mai găsesc aproape nimic atrăgător la ore (pentru că fac mereu comparație cu spectacolul și diversitatea de pe net), iar atitudinea de tipul „trebuie să citiți Creangă și Coșbuc, lăsați prostiile astea de azi…” nu are nici o șansă de reușită.

Soluția nu poate fi decât o combinație între educația clasică și ancorarea, măcar metodologică, în prezent.

Acum, nu există oameni mari care să vorbească pe limba acestei generații. Nu doar că nu le cunoaștem reperele, dar îi trimitem să se inspire din idealurile unor vremuri pe care n-au cum să nu le considere vetuste.

Trei sunt tiparele majore pe care le-am observat în rândul acestor adolescenți.

1. Sunt mult mai pragmatici decât noi, dar e un pragmatism la primul nivel. Li s-a spus mult prea devreme – și noi suntem vinovați pentru asta – că trebuie să aibă „obiective” pe care să le „atingă”.

(Și) din această cauză, ei nu rezonează aproape deloc cu poezia. Dacă o generație întreagă nu mai citește poezie, pentru că i se pare boring sau fiindcă se întreabă „ce rost are să formulezi complicat când poți spune direct”, aceasta anunță o posibilă infirmitate națională.

2. Umorul lor e radical diferit de umorul nostru. E consecința serialelor dublate, în care li se transmite ce e comic și ce nu, ca la proști, prin introducerea „benzii de râs”. Umorul liceenilor și studenților de azi e mult mai frecvent un umor de gaguri și de intonație decât unul de semantică multiplă.

Ion Iliescu: La moartea unui comunist

Azi, bătrânul comunist a murit. Tot ce pot spera e că, odată cu el, va începe să se apropie de sfârșit și sistemul îngrozitor de toxic pe care l-a creat în România post-comunistă. Viitorul nostru e fix în acele instituții care sunt azi blamate de succesorul său Georgescu. Mă tem însă că acea parte din România care l-a iubit la nebunie pe Iliescu va continua să înghită cu nesaț tot ce varsă și acest epigon al lui.

Capul, zâmbetul și marele regret al lui Ion Iliescu. Și cu ce rămânem după el

Iliescu a început prin a fi tânăra speranță de reformare a comunismului românesc și a ajuns ctitorul strâmb al drumului României către Europa democrată. Binele pe care l-a făcut a rămas acoperit de Răul pe care l-a lăsat în urmă.

3. Ca orice generație, și ei caută sensul. Dar, pentru că i-am protejat cu asupra de măsură (mă refer aici la copiii din orașele mari) și, totodată, i-am lăsat de capul lor, să se izoleze pe telefoane și pe tablete, printre ei a apărut, ca în Occident, sindromul automutilării.

Plictisiți de realitate, nebăgați în seamă și dezamăgiți de cei care ar trebui să le fie mentori, mulți ajung să se taie, să-și provoace singuri durere, ca să mai simtă ceva. E o tendință în urcare și e simplu de confirmat: întrebați-vă copiii dacă au asemenea colegi.

*

Fără poezie, cu umor orizontal și în căutare de senzații tari (inclusiv pornografice, că sunt la un click distanță), adolescenții noștri sunt disperați, fără să știe, după îndrumători publici.

N-au de la cine să învețe, n-au după cine să se orienteze. Habar n-au cine sunt „vedetele” noastre televizate și le pasă de asta cam cât praf li se adună între mobil și carcasa protectoare.

Paradoxal, asta ar fi vestea bună.

Există o asemenea sete de personalități, de charismă și de inițiere, încât răsturnarea actualului establishment se conturează mai limpede decât transmisia pe un ecran ultra-HD.

Fie le furnizăm mentori, ceea ce înseamnă un proces de formare a unei noi elite cunoscute, fie vor ști ei cum să procedeze, direct și ne-metaforic, astfel încât să atingă acest obiectiv.

Nu există cale de mijloc. Touch and go.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€