Generația fără mentori

Mihnea Măruță

Redactor

„Eram la bere și el zicea – Voi știți că, dacă eu mișc acum un deget, tot universul e influențat? Și-i tot dădea cu chestia asta, că viitorul se schimbă pentru că a mișcat el vârful degetului… Ce prostie, nu? Și i-am zis – Ok, ne lași?…”

Stăteam la semafor. Un tânăr spălățel, cel mult 20 de ani, cu frizură à la Smiley – cărare pe-o parte, părul umflat sus și foarte scurt la tâmple (am aflat că se numește taper cut, dar e un fel de hipster nazi, iertată-mi fie alăturarea), – îi explica unei colege ce ridicol e tipul care crede în „butterfly effect”.

Râdea zeflemitor, fata râdea și ea, mai reținută, iar mie-mi venea să intervin: Cum îl cheamă pe coleg? Cu el ar trebui să vă împrieteniți…

Dar s-a făcut verde și nu le-am mai spus nimic. M-ar fi luat de boșorog, oricum.

*

Încerc să nu cad în capcana adultului care vede numai defectele celor tineri. Încerc să extrag ceea ce îi diferențiază pe adolescenții și tinerii de 15-20 de ani. Încerc să formulez o trebuință publică.

Vorbim despre o generație ale cărei modele sunt puține, străine și foarte relaxate. Despre aceste modele, noi, părinții lor, nu știm mai nimic, iar pe profesorii lor de liceu sau din facultăți nu-i prea interesează. Sunt tineri americani și englezi care vorbesc pe limba lor, vloggeri faimoși, cu milioane de abonați (să scriu followers?), pe care ei îi urmăresc pe youtube și care abordează teme foarte – hai să folosesc un eufemism – mundane.

Ar fi interesantă o cercetare sociologică în școlile din România, în care atât elevii, dar mai ales profesorii să fie întrebați cine sunt, de pildă, Bethany Mota, Zoella, Joe Sugg, Ansel Elgort sau Tyler Blackburn.

Atunci am realiza dimensiunile rupturii mentale din învățământul românesc: copiii nu mai găsesc aproape nimic atrăgător la ore (pentru că fac mereu comparație cu spectacolul și diversitatea de pe net), iar atitudinea de tipul „trebuie să citiți Creangă și Coșbuc, lăsați prostiile astea de azi…” nu are nici o șansă de reușită.

Soluția nu poate fi decât o combinație între educația clasică și ancorarea, măcar metodologică, în prezent.

Acum, nu există oameni mari care să vorbească pe limba acestei generații. Nu doar că nu le cunoaștem reperele, dar îi trimitem să se inspire din idealurile unor vremuri pe care n-au cum să nu le considere vetuste.

Trei sunt tiparele majore pe care le-am observat în rândul acestor adolescenți.

1. Sunt mult mai pragmatici decât noi, dar e un pragmatism la primul nivel. Li s-a spus mult prea devreme – și noi suntem vinovați pentru asta – că trebuie să aibă „obiective” pe care să le „atingă”.

(Și) din această cauză, ei nu rezonează aproape deloc cu poezia. Dacă o generație întreagă nu mai citește poezie, pentru că i se pare boring sau fiindcă se întreabă „ce rost are să formulezi complicat când poți spune direct”, aceasta anunță o posibilă infirmitate națională.

2. Umorul lor e radical diferit de umorul nostru. E consecința serialelor dublate, în care li se transmite ce e comic și ce nu, ca la proști, prin introducerea „benzii de râs”. Umorul liceenilor și studenților de azi e mult mai frecvent un umor de gaguri și de intonație decât unul de semantică multiplă.

Am analizat documentul CSM care transformă critica la adresa justiției în „lovitură de stat”. 11 argumente care nu au nicio bază reală

PressOne a analizat documentul publicat de CSM, care - cu toate că se dorește o „radiografie” a tuturor afirmațiilor și acțiunilor din spațiul public și online începând cu iulie 2025 - îmbracă mai mult forma unui act politic redactat în limbaj juridic. 

Francis Fukuyama: Rusia s-ar putea prăbuși înaintea Ucrainei

Fukuyama vorbește despre căderea lui Viktor Orbán și explică de ce succesul lui Péter Magyar în înlocuirea establishmentului populist de dreapta din Ungaria ar putea oferi lecții utile și pentru Statele Unite. Tot el explică de ce crede că regimul lui Putin s-ar putea prăbuși, în cele din urmă, înaintea celui ucrainean.

3. Ca orice generație, și ei caută sensul. Dar, pentru că i-am protejat cu asupra de măsură (mă refer aici la copiii din orașele mari) și, totodată, i-am lăsat de capul lor, să se izoleze pe telefoane și pe tablete, printre ei a apărut, ca în Occident, sindromul automutilării.

Plictisiți de realitate, nebăgați în seamă și dezamăgiți de cei care ar trebui să le fie mentori, mulți ajung să se taie, să-și provoace singuri durere, ca să mai simtă ceva. E o tendință în urcare și e simplu de confirmat: întrebați-vă copiii dacă au asemenea colegi.

*

Fără poezie, cu umor orizontal și în căutare de senzații tari (inclusiv pornografice, că sunt la un click distanță), adolescenții noștri sunt disperați, fără să știe, după îndrumători publici.

N-au de la cine să învețe, n-au după cine să se orienteze. Habar n-au cine sunt „vedetele” noastre televizate și le pasă de asta cam cât praf li se adună între mobil și carcasa protectoare.

Paradoxal, asta ar fi vestea bună.

Există o asemenea sete de personalități, de charismă și de inițiere, încât răsturnarea actualului establishment se conturează mai limpede decât transmisia pe un ecran ultra-HD.

Fie le furnizăm mentori, ceea ce înseamnă un proces de formare a unei noi elite cunoscute, fie vor ști ei cum să procedeze, direct și ne-metaforic, astfel încât să atingă acest obiectiv.

Nu există cale de mijloc. Touch and go.