Frumosul și urâtul: The Vast of Night & Da 5 Bloods

Una dintre cele mai frumoase surprize din acest an vine din partea debutantului Andrew Patterson, cu splendidul The Vast of Night.

Ne aflăm în 1950, în Cayuga, New Mexico – într-un orășel în care toată lumea pare să cunoască pe toată lumea. Atmosfera e relaxantă, oamenii își vorbesc cu repeziciune și umor nimicuri care conturează un viitor meci de baschet – altminteri, un eveniment care va reuni aproape toata populația din orășel.

Dar mai înainte, din spatele unui ecran de televizor cu colțuri rotunde, o voce ne-a introdus deja o stare alarmantă, una care ne propulsează în atât de binecunoscutul concept SF propagat mai întâi de The Twilight Zone.

În interiorul acestui univers, în care orice eveniment minor poate lua o turnură dramatică, centralista adolescentă Fay (Sierra McCormick) și carismaticul DJ Everett (Jake Horowitz) – excelenți amândoi! – încearcă  să identifice sursa unui zgomot ciudat.

Sunetul strident pe care ei îl captează le va releva (prin prisma a doua interviuri – unul la radio, celalalt la locuința unei bătrâne) desfășurarea unei manifestari extraterestre fără precedent.  

Ceea ce este cu adevarăt remarcabil la acest film e capacitatea de a recrea impecabil atmosfera anilor ‘50, una de zbucium și incertitudine, atunci când în SUA paranoia adăuga inexplicabilului tot soiul de paranteze – de la experimente militare secrete până la invazii sovietice.

Andrew Patterson dovedește și că este un bun istoric. Acestei documentări elaborate, care vizează raportarea unui segment de populație al epocii în fața necunoscutului și inexplicabilului, Patterson îi adaugă o remarcabilă mizanscenă, scenografie și o (destul de) neliniștitoare regie.

Lucrul lui tehnic tranzitează uneori tot orașul (ambiguitatea punctului de vedere oscilează cu istețime între ceea ce vedem noi și ceea ce văd ceilalți, „cei de sus, ascunși în nori”), alteori privește de la o distanță lungă micro-evenimente, dar, mai ales, se apropie foarte mult de chipul unor personaje care, prin felul de a-și mărturisi și, implicit, felul de a reacționa la mărturisiri, apasă cu putere pedala alarmei.  

În cele din urmă, The Vast of Night e un mix destul de original și ascuțit de comedie și thriller SF, unul care ar fi putut să-i facă oricând concurență celebrului Close Encounters of the Third Kind. Desigur, asta dacă ar fi fost contemporane.

E păcat, însă, că un asemenea film, un retro-SF energic și isteț, venit din partea unui debutant cu un extraordinar potențial, n-a ajuns să fie difuzat în sălile de cinema. Ar fi meritat cu prisosință, măcar prin nivelul prezentării lui la nivel vizual.  

Filmul e disponibil pe Amazon Prime. 

Nimic nu merge bine în filmul ăsta: Da 5 Bloods 

În ciuda cronicilor aproape unanim favorabile, nu văd în cel mai recent joint marca Spike Lee decât un fiasco total.

Un grup de veterani afro-americani ai războiului din Vietnam se întorc în țara în care și-au purtat războiul (în care nu e foarte clar dacă au crezut sau nu, în ciuda intențiilor stângace ale lui Lee de a lămuri asta), pentru a recupera rămășițele unui fost camarad  – mort în junglă, care le mai apare din când în când sub forma unor viziuni. Și pentru a descoperi o comoară, ascunsă de ei tot atunci – aparent – la câțiva centimetri sub pământ.

Totul o ia razna în filmul ăsta, atât stilistic cât și estetic. Spike Lee dă impresia unui regizor incert, care nu pare să fie suficient de concentrat încât să-și dea seama încotro se îndreaptă și unde vrea să ajungă. Dar mai ales unde vrea să termine.

Mai bine spus, filmul e atât de stufos, atât de plin de nimic și de ridicol încât nu se relevă decât ca o glumă involuntară.

De exemplu, pentru a crea un context al istoriei afro-americanilor în această aventură a bătrâneilor zgomotoși și colerici prin junglă, Lee inserează în prima parte o serie de momente istorice (de tipul imaginilor de arhivă – de la sportivi de culoare de performanță la personalități politice, precum Martin Luther King sau Malcom X) menite să ne aducă mai aproape de „emoție”, de existența lor motivațională în sprijinul căutării lingourilor de sub pom.

Dar Lee pare să se plictisească la un moment dat de asta, așa că-și mută interesul pe o serie de non-conflicte din grup (izbucnite din nimic, fără nicio miză, fără vreo direcție narativă clară), pe o relație între personaje care oscilează între nesigur și ridicol, și pe o serie de soluții regizorale disperate, raportate la acest fel de desfășurare conflictuală, vecină cu  o telenovelă turistică.

În orice caz, Spike Lee obișnuia să fie un pertinent cineast politic. Dar după BlacKkKlansman (2018), o altă glumiță frivolă despre postura în care se poate afla un afro-american, cu Da 5 Bloods regizorul începe să cam dea semne clare de oboseală creativă.  

Filmul e disponibil pe Netflix.