From Cuba, with love

Voicu Bojan

Redactor

Am urmărit în Cuba grupuri de oameni uniți de interese comune. Am încercat să-i înțeleg. Am încercat să pătrund cu mintea mea istoria acestui loc pe cât de fascinant, pe atât de greu încercat.

Apoi am amestecat aceste două lucruri − oamenii și istoria − la fel cum freacă vecina mea de la munte nessul cu zahărul, ca să obțină produsul irezistibil numit „ness frecat”.

*

La început a fost liniștea. Fiindcă acolo era Paradisul. Apoi, la orizont s-a ivit ceva tulbure. Nu semăna cu nimic, dar cu absolut nimic din ceea ce știau localnicii, care își începeau diminețile privind departe, spre linia care despărțea apa de cer.

Au apărut primele corăbii cu vele. Cum ele nu aveau nici o referință în mințile indigenilor, le-au spus mai întâi năluci. Apoi păsări. Iar când acestea au acostat la țărm, liniștea s-a tulburat.

Din păsările-năluci au coborât oameni. Și, deodată, Paradisul s-a prefăcut în iad. Culmea! În numele lui Cristos Mesia, cel care aduce pacea.

Și crucea a fost înfiptă în pământ. Și nimic, niciodată, nu a mai fost și nu va mai fi la fel.

Grupul alcoolicilor anonimi (din Manzanillo). Undeva, în apropierea gării, în miezul zilei, acest grup se simte foarte bine. Au ocupat un colț de stradă și sunt gata să racoleze pe oricine este dispus să li se alăture, bineînțeles cumpărând o nouă sticlă de rom.

Caraibele au fost mereu un spaţiu care a înfierbântat imaginaţia fără margini a unor hidalgos cu pălării date pe ceafă şi cu pumnal la carâmbi.

Se povestea despre plaje tapetate cu ouă de aur, unii susțineau că au zărit prin păduri oameni cu picioare de struţ, iar nişte nebuni, în Franţa, s-au apucat să construiască o maşinărie menită să scoată rocile de smarald de pe fundul mării, doar pentru că cineva se jurase cu mâna pe inimă că le văzuse aievea.

Nu contează că, nimerind coastele Cubei, Cristofor Columb a crezut orbeşte că e în Asia. Contează doar afirmaţia lui că acolo e paradisul pământesc, care a dat astfel naştere unei exaltate commedia dell’arte.

Toţi treceau cu vederea confuzia din capul aventurierului ce căuta Gangele şi întreba peste tot unde e palatul Marelui Khan.

În schimb, îşi hrăneau minţile puse pe jar cu poveştile lui delirante despre un paradis debordând de aur, mai ceva ca Templul lui Solomon.

Grupul fostelor glorii sportive (din Santa Clara). Unul e fost campion de box, altul, de baseball, altul, culturist. Acum, toţi sunt retraşi. Totul e astăzi istorie în alb-negru afișată la vedere, pe peretele din spatele lor.

Odată cu debarcarea la Baracoa a conchistadorului Diego Velázquez de Cuéllar, Marea Mediterană stă faţă în faţă cu Marea Caraibelor.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

O lume antică, dominată de viclenii curtenești şi de mirajul înavuțirii, se oglindeşte într-una nou-nouţă, naivă, ce va fi în curând ştearsă din cartea de istorie.

Modelul e, totdeauna, acelaşi: cizmele se înfig în nisipul de corali, steagul și crucea se înalţă, preotul cântă un Te Deum, iar soldaţii strigă din toţi rărunchii „Trăiască Regele!”. Respectiv Filip al II-lea.

În ceea ce-l priveşte pe bietul rege indian Hatuey, ars ceremonios pe rug de către conchistadori la 1512, el va rămâne fixat în minţile cubanezilor până în ziua de azi, când trece însă prin stomac, sub formă de bere ieftină.

Transformaţi rapid în sclavi, indigenii rămaşi vor pieri pe capete, răpuşi de banale viroze. Astfel se va „face loc” unui comerţ înfloritor cu africani, aduşi să muncească pe nesfârșitele plantaţii de zahăr.

La 1550, dintre cei peste 120.000 de indigeni, mai rămăseseră vreo 5.000 de suflete.

Grupul navetiștilor căzuți pe gânduri (din tren). Au povestit, au pozat, au mâncat, s-au uitat la câmpurile de trestie de zahăr, au supt acadele (o sfântă tradiție pe orice tren cubanez) și acum, gata, nu mai au nimic de spus.

Cei 400 de ani de dominaţie spaniolă transformă insula într-o jucărie foarte râvnită, pe care încearcă să şi-o smulgă din mâini, pe rând, corsari francezi, piraţi englezi şi bandiţi olandezi.

Negrii asudă plini de o revoltă mocnită pe plantaţiile de zahăr, iar albii îşi răsucesc mustățile legănându-se în hamace, cu mâna pe pușcă, atenţi la zgomote şi stând mereu cu ochii la orizont, de unde se tot ivesc corăbii duşmane mânate de pofta de înavuţire a stăpânilor lor.

Plajele tapetate cu aur rămân doar în imaginaţia conchistadorilor, însă, pe la 1820, Cuba ajunge cel mai mare producător mondial de zahăr. Așa că America se dedulcește să cumpere insula de două ori, dar fără succes.

Adieri de libertate, egalitate şi independenţă încep să bată din direcţii ciudate: Manuel de Céspedes, un mare proprietar de terenuri, îşi eliberează sclavii și porneşte o revoltă ce se va transforma într-un război de 10 ani, cu peste 200.000 de morți.

Focul revoluţiei se întinde, iar strigătul „Liberdad o muerte!” (Libertate sau moarte!) va fi preluat de o seamă de idealişti, mai toţi poeţi şi oameni de litere, care mor pe rând, ca nişte romantici incurabili, aruncându-se în focul luptei cu inconştienţa unor copii fără minte.

Numele lor: José Marti, Antonio Maceo şi Máximo Gómez, nume sfinte pentru orice elev cubanez de şcoală primară.

Grupul adoratorilor de înghețată (din Havana). Cea mai bună înghețată se găsește la Copellia; această afirmație nu e negociabilă, o știu toți. Fresca, Vanilla, Chocolate – nu contează cât de lungă-i coada, merită.

În cele din urmă, după aproape 80 de ani de sânge şi moarte, Cuba îşi câştigă independenţa la finele secolului al XIX-lea, dar în mod ironic, printr-un joc al sorţii, devine teren de joacă pentru investitori americani, vreme de mai bine de 50 de ani.

Interesele americane ajung să dicteze în insulă, iar mafia coastei de est, cu binecuvântarea discretă a dictatorului Fulgencio Batista, controlează cazinourile din Havana, alături de nu mai puţin de 270 de bordeluri cu acte în regulă, creând un soi de Las Vegas tropical.

Bieţii cubanezi îşi câştigaseră ei independenţa cu sânge, dar pe drum şi-au pierdut patria, aşa că sloganul se metamorfozează, devenind „Patria o muerte”.

Grupul dansatorilor și acrobaților (din Bayamo). Erau tineri, frumoși, dinamici și veseli. Ba dansau, ba se zbenguiau sărind, ba cântau rap. În orice caz, muzica era dată foarte tare.

Revenind însă la istoria zbuciumată a Cubei – anii ’50 au fost un nou punct de cotitură. Aşa cum, pe vremuri, visătorul Francisco de Miranda pornea spre ţărmurile Cubei îmbarcat pe Leandro, iar mai apoi Simon Bolivar pe Saphire, la fel Fidel Castro şi ai săi barbudos pornesc din Mexic la bordul iahtului Granma să împlinească „adevărata revoluţie”.

Există mereu acest miraj al îmbarcărilor şi al pornirii spre o insulă pentru a schimba cursul istoriei.

În 1959, într-un scenariu clasic, dictatorul Batista fuge cu dolarii, iar luptătorii de gherilă antrenaţi în munţii Siera Maestra şi conduşi de „sfânta treime” revoluţionară Castro-Che-Cienfuegos împlinesc totul ca la manual, intrând triumfători în Havana şi lăsându-i apoi pe fraţii ruşi să rezolve delicata problemă a ideologiei.

Drept urmare, sloganul visului de libertate va mai suferi o ultimă mutaţie şi se va numi, până azi, „Socialismo o muerte”.

Grupul prietenilor-mândri-că-prietenul-lor-avea-o-prietenă (din Cienfuegos). Și nu doar că era singurul dintre ei care avea o prietenă, dar își mai și tatuase pe braț, cu roșu, numele lor: Michel y Amanda.

Timpul caraibian are o densitate insulară, e răbdător şi pune în mişcare mecanismul unei vieţi ce pare că doar palpită, dar care se desfăşoară mai degrabă imperturbabil şi discret, aidoma umbrei unui ceas solar.

Şi ca să-ţi dai seama de asta, e destul să te plimbi o dată, noaptea, pe Malecon, celebra faleză a Havanei, și să aştepți să se crape de ziuă: luminile incerte, zgomotul valurilor ce se izbesc de ţărmul zdrenţuit, prostituatele care îţi propun totul, tinerii înlănţuiţi cu faţa spre mare şi spatele la lume, câte o maşină ce spintecă huruind întunericul, sticla de rom pe jumătate goală cu care te îmbie un necunoscut, bătrânul cu baston de metal care şchioapătă de un picior − totul se revelează parcă în reluare.

În depărtare, fortul Castillo de los Tres Santos, menit să apere intrarea în port, începe să îşi dezvăluie contururile pe măsură ce răsăritul, rupt din cerneala nopţii, face loc unei lumini ce vine parcă de pe altă planetă.

Apoi, la crăpatul zilei, intri pe străzile din vechea Havana ca în degetele negre și găurite ale unei mănuşi, ca să vezi cum lumea se trezeşte alene, un animal greoi ieşit dintr-o lungă hibernare.

Grupul pionierilor revoluționari (din Manzanillo). La fiecare final de ianuarie, se sărbătorește nașterea lui José Martí , eroul-poet cubanez ce niciodată n-ar fi trebuit să meargă la război cu spaniolii îmbrăcat în negru și călare pe un cal alb.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€