Era 1998, aveam 30 de ani atunci, când am primit boala cadou. A debutat foarte urât, m-am trezit într-o dimineață decupat, partea stângă nu mai exista, nu mai simțeam nimic. Pe vremea aia fumam și nu îmi venea să cred, stingeam țigara pe mână și nu simțeam absolut nimic. Stânga nu mai exista.

Bogdan era regizor tehnic la un teatru din București și tatăl unui copil de câțiva ani, perioadă despre care spune că a fost cea mai frumoasă din viața lui. Ulterior, după debutul bolii, a mai lucrat în magazia tehnică a unei televiziuni. Își amintește că inițial a fost confuz, deprimat și se gândea că „ăsta e sfârșitul”

După trei săptămâni, cât a stat internat la Institutul de Boli Cerebrovasculare Prof. Dr. Vlad Voiculescu, starea lui Bogdan s-a îmbunătățit și a putut să meargă acasă. Își amintește amuzat momentul externării când, mulțumindu-i doamnei doctor care l-a tratat, și-a exprimat bucuria de a revedea-o în viitor. „Nu cred că va fi cu tot dragul…” a fost răspunsul primit iar, după aproximativ alte două luni, s-au revăzut: „Din nou puseu, din nou spital, din nou pareză, tot pe stânga, mereu a fost pe stânga.


Scleroza multiplă sau scleroza în plăci este o boală care afectează sistemul nervos central. Debutează cel mai adesea brusc, la adulții cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. La nivel global există 2,8 milioane de pacienți cu scleroză multiplă, afecțiunea fiind de două ori mai des întâlnită în rândul femeilor. 

Simptomele bolii variază de la pacient la pacient. Un puseu de scleroză poate dura de la 24 de ore până la câteva zile, în care pacientul poate avea o varietate de simptome, printre care dificultăți de vedere, senzații de amorțeală, mâncărime sau arsură, pierderea coordonării, a echilibrului și a abilităților motorii. În unele cazuri pacientul poate trăi ani întregi fără să aibă un puseu - dar, în același timp, unele puseuri pot duce la apariția unor simptome permanente. 

Scleroza multiplă e, mai ales, dificil de gestionat din punct de vedere emoțional: e o boală inconstantă, cu manifestări incerte, care pot apărea de nicăieri. 

Multă lume mă întreba: «Cât ai băut?». Eu nu băusem nimic!” 

Dumitru Marian, poreclit Puiu, are 33 de ani și a lucrat ca ospătar într-un restaurant celebru din Londra, până la 27 de ani, când au apărut primele simptome ale SM. „Când am cărat ceva pe scări, poc, am căzut.” 

Dumitru Marian, 33 de ani, poreclit Puiu, în camera lui, Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Puiu a descris senzația ca mersul pe o sfoară. În Anglia s-a dus la un medic care îl chema la consult periodic, dar nu reușea să îl diagnosticheze. Lucrul ăsta îl nemulțumea, așa că, odată întors în țară, în vacanță, s-a hotărât să își facă un RMN, în urma căruia i s-a pus diagnosticul corect. 


Vrem să putem relata în profunzime despre viețile și problemele tuturor românilor, indiferent că sunt medicale, economice sau sociale. Ne dorim, de asemenea, să putem propune și soluții la ele. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Redacția PressOne

Eu până la urmă am fost fericit că știu ce am.

Puiu își dorea să ajungă să muncească în bucătărie, ca bucătar, dar peste câteva luni s-a reîntors definitiv în România pentru că nu mai putea lucra și a aplicat pentru pensie de handicap.

Iar de muncă îi e teribil de dor.

 „Cei care lucrează, când zic «Aoleu, mă duc la serviciu!» să zică: «Bă dar pot să muncesc!» Sincer, să stai acasă mereu nu e bine.” 

Fotografie cu Puiu când lucra în restaurant, în Londra. Foto: Toma Hurduc

Bogdan, pe de altă parte, a continuat să lucreze la televiziune și după debutul bolii. Era responsabil de echipamentul de filmare, dădea echipelor pe teren camere și trepiede și încărca acumulatori. Când trustul s-a extins și mai multe televiziuni au început să dispună de aceeași bază de aparatură, volumul de muncă a devenit foarte mare. „Nu mai puteam, eram deja exasperat. Lucram 24 cu 72.” 

Strada pe care stau Bogdan și Puiu, Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc
Bogdan și Puiu în sufragerie, Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc
Bucătăria lui Puiu. În fiecare dimineață, el face cafeaua, neagră și fără zahăr, pe care Bogdan o apreciază. Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc
Felicitare primită de Puiu de ziua lui din acest an, Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Rezistența la efort fizic a unui pacient cu scleroză scade în timp. „Tu obosești în 9-10 ore, eu obosesc în 20 de minute și după ce obosesc arăt ca un bețiv, arăt ca un drogat. Multă lume mă întreba: «Cât ai băut?». Eu nu băusem nimic!”, își amintește Puiu despre perioada când a lucrat în Anglia, după apariția primelor simptome.

Acum iese la plimbare aproape zilnic, uneori chiar alege să nu ia autobuzul, ci să meargă pe jos și face treburi prin casă. „Sunt genul de om căruia nu îi place să stea în casă, poate doar dacă am ceva de făcut, dacă nu, înnebunesc.

Dacă ai o boală, o problemă, fă-ți-o prietenă! Nu ți-o face dușman. Accept-o”, spune Puiu despre felul în care privește scleroza multiplă. „Merg înainte, ok, merg cu tine, ești prietena mea, mergem înainte.” 

Tratamentul lui Bogdan, Betaferon, pe care și-l administrează acasă. Puiu merge o dată la 6 săptămâni la Institutul Clinic Fundeni, pentru Tysabri. Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Să faci ceva pentru cineva

Unul dintre lucrurile care îl bucură pe Bogdan este faptul că, la rândul lui, poate ajuta alți pacienți cu aceeași boală. Înainte de pandemie, dar și acum, Bogdan obișnuia să-și însoțească o prietenă, Andreea, la concerte, la spectacole, dar și la spital. „Lucrul ăsta îți dă un sens în viață. Fac ceva pentru cineva.” 

Bogdan bate ritmul unei melodii pe picior. Ascultă Led Zeppelin, Deep Purple și Thin Lizzy dar mai nou și blues. Mai demult, a cântat la tobe. Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc
Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios
Bogdan merge să scoată pensia și să se întâlnească cu fiica lui, iar Puiu merge până la Piata Muncii, să se întâlnească cu o prietenă. Amândoi așteaptă autobuzul 434. Chiajna, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc
Bogdan în autobuz, București, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

E un rol important, pe care, pentru mulți oameni, îl au și asociațiile de pacienți unde cel mai adesea persoane cu aceeași afecțiune găsesc un spațiu de discuție unde leagă prietenii, vorbesc și înțeleg mai bine boala cu care se confruntă. Mai ales în cazul sclerozei multiple, unde simptomele sunt variate, experiența personală a altui om care experimentează stări similare este importantă pentru un pacient care, spre exemplu, a fost recent diagnosticat.

Mariana Drăghici, de 55 de ani, este voluntară în cadrul Asociației Pacienților cu Afecțiuni Autoimune (APAA) unde, printre altele, ajută pacienții care au nelămuriri vizavi de proceduri medicale, drepturi legale sau demersuri pentru obținerea certificatului de handicap.  

Mariana Drăghici, 54 de ani, răspunde unor e-mailuri la birou, București, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Am primit un telefon de la Rozalina (președintele Asociației Pacienților cu Afecțiuni Autoimune, Rozalina Lăpădatu, n. r.) să vin într-o zi să stăm de vorbă. Ne cunoșteam de la evenimente, știa că sunt acasă și mi-a propus să fiu voluntar la ea la asociație”, spune Mariana despre intrarea ei în APAA. 

Acum împarte biroul unde merge de câteva ori pe săptămână cu Rozalina. 

Birou din sediul Asociației Pacienților cu Afecțiuni Autoimune, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Pentru Mariana, primele simptome de scleroză au apărut în decembrie 2003, într-o dimineață, când pe fereastră a văzut blocul de vizavi multiplicat. 

Se instalase o diplopie. Eu nu am știut atunci că este un simptom caracteristic al sclerozei multiple. Este un simptom care se poate repeta. Simptomele se repetă, unele da, altele nu, pot apărea și altele noi. Boala este cu o mie de fețe. Pentru fiecare pacient, manifestările sunt personalizate.

Mariana a învățat să fie mai atentă la corpul ei și la cum reacționează la anumiți stimuli. A început să-și supravegheze reacțiile la ce mănâncă, la ce bea, la oboseală, la stres, la supărare. „Și la bucurie, că puseul poți să-l faci și de la bucurie.

Mariana Drăghici, București, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

După un al doilea puseu, întâmplat la scurt după debutul bolii, Mariana a trăit 7 ani fără să mai aibă vreun episod. Până în 2012, când a plecat la cumpărături într-o zi și a observat că își trage piciorul după ea. Mai târziu, când soțul ei a venit acasă, l-a întrebat dacă observă ceva schimbat. Obișnuit cu cele două puseuri anterioare care i-au afectat vederea, s-a uitat la ochii Marianei, care de data asta nu aveau nimic. 

Când Mariana a plecat din cameră, a oprit-o și i-a zis: „Băi, tu îți tragi piciorul după tine.

Soțul Marianei a fost mereu acolo atunci când ea a avut nevoie. De altfel, să ai pe cineva alături e esențial pentru pacienții cu scleroză multiplă. Atâta că perspectivele pot fi diferite și aparținătorii pot ajunge să sufere la rândul lor consecințele emoționale ale bolii. 

Boala fiind invalidantă, persoanele apropiate nu pot duce la fel ca tine greul. Eu, ca bolnav, pot să spun că nu m-am gândit decât la mine, am fost egoistă și tot timpul m-am gândit să îmi fie bine. Dar eu nu m-am gândit nicio clipă, nu m-am uitat la el, să-l văd, că și el e un om ca și mine, cu trăirile și sentimentele lui. Nu m-am uitat așa. Am avut un moment, un moment zero, în care mi-am dat seama eu singură că el are trăirile lui”, povestește Mariana. 

Între timp, soțul Marianei s-a îmbolnăvit de diabet.

Și atunci m-am gândit că și el are momentele lui de cumpănă în care se gândește: «Și eu am diabet, cum mi-o fi și mie, cum o evolua boala?». Și diabetul e o boală destul de grea. Nu e măsură de comparație. Am discutat și am ajuns la concluzia că trebuie să ținem cont unul de altul. Boala ne-a făcut mai conștienți unul de altul și ne-a unit într-un fel, ne-a făcut să ne redescoperim.

Mariana Drăghici face cumpărături pentru o prietenă, pacientă cu scleroză multiplă, București, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

„Aveam un raft în frigider, știu că acolo erau injecțiile mele. Acum sunt dulciuri acolo”

Mariana a intrat la scurt timp după debutul bolii în Programul Național pentru Scleroză Multiplă, care asigură pacientului tratamentul necesar. Deși nu există un tratament care să vindece în totalitate boala, scopul acestuia este să-i oprească evoluția și să întârzie cât mai mult apariția unui nou puseu. 

Primul tratament presupunea o injecție, o zi da, una nu. Soțul Marianei a trebuit să își asume această responsabilitate, iar după ce a fost instruit de un medic o singură dată, a început să facă el injecțiile, seara. 

Aveam un raft în frigider, știu că acolo erau injecțiile mele. Acum sunt dulciuri acolo. Le scoteam cu o oră înainte, parcă și văd, mă rugam în gând să nu se facă ora 10. Se ducea la bucătărie, lua injecția, arma, făcea. Încet, în liniște, «gândește-te la ceva frumos». Dacă el era mai agitat, mai stresat, aveam impresia că îmi transmitea prin injecția aia.

Mariana Drăghici duce cumpărăturile prietenei sale, București, septembrie 2022. Foto: Toma Hurduc

Datorită procesului îndelungat și legat de care se găsesc puține informații online, Mariana a început să ajute pacienții care cer ajutor asociației în această privință. Astfel, a cunoscut-o pe Alexandra. 

Alexandra, de 31 de ani, a fost diagnosticată abia în 2022 cu scleroză multiplă, deși primele simptome (pierderea simțurilor de la degetele de la picioare în sus) au apărut cu patru ani în urmă. Primul diagnostic a fost incorect și a mai fost nevoie de un al doilea puseu ca medicul să constate că este vorba despre altceva și să o trimită pe Alexandra să își facă un RMN. 

Fiecare corp reacționează total diferit la puseurile astea, și atunci, ce a fost pentru mine, a fost un mix între furnicături în picioare și faptul că nu îmi simțeam picioarele, aveam funcții motorii, puteam să merg, dar nu simțeam absolut nimic, băgam picioarele în adidași, îmi stăteau degetele foarte ciudat, nu simțeam nimic și îmi târșâiam picioarele”, își amintește Alexandra.

Alexandra nu este numele ei real – a dorit să rămână anonimă, din teama de stigmatizare. 

Țin la cât de mult am muncit în jobul ăsta și unde am ajuns, să nu vină o etichetă care să anuleze tot ce am făcut”, explică ea.

Frica mea a fost mai mult pe spațiul mintal, e o boală care afectează nervii, e foarte ușor – dacă nu citești mai multe – să crezi că te lovește și psihic sau mintal. Labilitatea asta mintală, de ea mi-a fost frică, să nu fiu percepută așa. Primele secunde n-au fost foarte bune dar mi-am dat seama că dacă îmi fac rău cu asta, o să mi se facă și mai rău fizic și pot să fac alt puseu.

Alexandra a evitat să îi spună mamei ei din prima și chiar și când i-a spus, a încercat să nu pară foarte afectată și să minimalizeze importanța situației. 

Și în cazul grupului ei de prieteni, a așteptat destul ca să împărtășească vestea. Nu voia să primească compătimire sau să fie privită ca fiind neajutorată, dar a simțit nevoia să le explice de ce săptămâni întregi nu a mai ieșit în oraș cu ei. A avut nevoie de timp ca să accepte diagnosticul și să înceapă demersurile în vederea tratării bolii. 

Jumătate de an, pur și simplu, mi-am făcut investigațiile cerute, m-am dus, am luat diagnosticul dar nu am alergat. Intram puțin pe net, mă enervam, mai stăteam câteva săptămâni, mi-am lungit și eu procesul. Mi-am dat deadline ziua mea de naștere; am zis că dacă la 31 de ani nu apuc să fac nimic, să-mi fie rușine. Am găsit Asociația cu puțin timp înainte să împlinesc 31 de ani.

Incertitudinea creată de lipsa de acces la informații cu privire la drepturile pacienților, dar și cu privire la procesul birocratic prin care aceștia trebuie să treacă pentru a avea acces la tratamente  îngreunează parcursul unui pacient recent diagnosticat. Alexandra a sunat în numeroase rânduri la spital, ca să înțeleagă ce acte și ce investigații are nevoie pentru a putea beneficia de tratament. 

Prin Mariana și colegii ei de la asociație, a reușit să înțeleagă care e parcursul.

La început pare că nicio ușă nu se deschide, te frustrează, dar după o vreme se mișcă destul de repede lucrurile. Motivația n-o să apară singură. Trebuie să dai din coate un pic. Asociația pentru mine ar fi primul sfat pentru oricine. De-aia s-au hotărât să facă voluntariat, e ceva ce vor să facă pentru tine, nu e ceva ce le ceri tu expres. 

Ăsta poate să fie un alt prag pe care ți-l pui singur, că o să provoci undeva un deranj. Poate cel mai greu lucru e să ceri ajutorul inițial.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.