Fonzie. Brumi. Puck. Singurii teckeli din lume care au o redacţie

Redacția

Am cercetat. Am verificat din mai mult de trei surse. Am folosit diverse opțiuni de căutare pe net. Am tras concluzii. Se pare că suntem singura redacție din lume unde există trei (3) câini din rasa Teckel (Dachshund): unul cu păr lins (Mr. Fonz) și doi sârmoși (Puck și Brumi).

Ciobănescul german al lui Alex, colegul nostru care face Revista Pressei, nu se pune. E atât de mare și de serios, încât e din alt film.

Un asemenea fapt rarissim merită o poveste. Cum noi, cei trei mândri proprietari ai acestor canine, suntem cam ocupați, i-am invitat să vă istorisească ei înșiși fapte și întâmplări memorabile din viețile lor.

Le-am transcris așa cum ni le-au dictat. Cum, nu știați că animalele povestesc cu stăpânii lor cu glas omenesc, aidoma celor din basme?

Puck

Deși m-am născut undeva la țară, originile mele sunt nobile. Mă trag dintr-o spiță braziliană de teckeli sârmoși. Îmi place să cred că pe un stră-străbunic de-al meu îl chema Don Ernesto și lătra în portugheză, deși informația nu poate fi verificată.

Astfel de amănunte se află scrise pe o foaie numită Pedigree, pe care stăpânul meu nu s-a sinchisit să o ia de la prietenul lui Peter, un veterinar pasionat de căței din specia mea, despre care obișnuiește să spună cu convingere și accent maghiar: „Teckelii sunt esență de câine”.

Pe omul meu l-am dresat relativ ușor, imediat ce m-am strămutat de la țară la oraș. Acum, după doi ani de strădanii, știe să arunce bețe departe, să umble în patru labe, să mă țină în brațe ca pe o pisică în timp ce scrie sau să se târască pe burtă încercând să-mi ia mingea din gură în cele trei vizuini ale mele de prin casă.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

Avantajul e că sunt mic, manevrabil și am o privire imposibil de refuzat. Am învățat să mă prefac că torc puțin. Deși, între noi fie vorba, sforăi.

În rest, când nu-l pun la birou să citească și să scrie, îl scot pe omul meu la plimbare de două ori pe zi și, după ce îi dau drumul din lesă, îl alerg periodic pe dealuri și prin păduri, încercând să-l țin în formă. Nu doar pe el și pe toți ai casei i-am dresat, ci chiar și pe câțiva prieteni de-ai lui, cum ar fi Horia.

Și pe el îl alerg. Conform ceasului de pe mâna lui, anul trecut am alergat împreună, fără țintă, 560 de kilometri. I-am învățat chiar să și fluiere lung și ascuțit atunci când eu, amușinând cu nasul în pământ și coada ridicată, plec după niscaiva urme de căprioară.

Datorită lui Horia sunt bine-venit vară-iarnă într-un restaurant unde, odată, am primit pe sub masă chiar un os de costiță. Ar fi frumos să existe mai multe restaurante în care noi, câinii, să ne putem duce oamenii.

În general, sunt foarte mulțumit de viața mea. Mai nou, mă împac bine și cu restul teckelilor din redacție, deși, sincer, mi se pare sub demnitatea mea să mă maimuțăresc cu Brumi. E doar o copilă care nu pricepe nimic din arta marcării teritoriilor și utilitatea aducerii la infinit a bețelor aruncate.

Uneori, când omul lui e plecat, unchiul Fonz stă la noi. Se instalează în cușca mea și moțăie ca un moș la televizor. E cam serios, mai ales când vine vorba de haleală. Atunci face ochii mari și foarte rotunzi. Dacă îl provoc să ne jucăm, mârâie mereu ceva în engleză.

Marea mea problemă sunt plecările omului meu. Se ia și se duce așa, câte o veșnicie. Când văd că scoate rucsacul ăla albastru din dulap, mi se întunecă. Trebuie să știți că la noi, la căței, timpul se măsoară altfel decât la oameni.

Puck, antrenându-și stăpânul (cel cu ochelari).

Timpul există doar atunci când există unicul om și când punem în practică toate ritualurile noastre îndelung exersate.

În rest, există doar veșnicii mici și mari. Atunci, timpul se suspendă. Atunci #rezist (am fost, am purtat o pancartă pe spate cu „Jos corupția! Și canină!”).

Când au loc veșniciile astea, stau și aștept cu toate simțurile treze întoarcerea omului meu. Eu cred că pentru asta exist pe lume. Să-l ajut în viață, să-l învăț chestii noi, cum ar fi: să fie responsabil, să fie credincios, să fie sociabil etc.

Mă tem de fiecare dată ca, odată cu veșniciile astea când e plecat, să nu se ducă pe apa Sâmbetei strădaniile mele, iar omul să uite tot ce l-am învățat.

Oamenii, să știți, sunt ușor de dresat în general, doar trebuie să te ocupi un pic de ei. Și să-i iubești.

Fonzie

„Sunt cel mai rapid cârnăcior din Colorado”

Mă numesc Arthur „The Fonz” Fonzarelli și, dacă citești acest articol, mai mult ca sigur că deja mă cunoști.

Am trăit o viață pe muchie de cuțit și-am fost un bad boy renumit, dar am început să îmi spăl imaginea după ce echipa de marketing de la PressOne m-a angajat să le promovez publicația.

Recunosc, nu e prea ușor, fiindcă arăt bine, am mușchii lucrați și o personalitate adorabilă − care, sincer, ar trebui să te facă să te întrebi de ce nu ești încă stăpânul unui Dachshund.

Povestea mea începe în Los Angeles, într-un centru corecțional pentru câini sau, mai elegant spus, într-o închisoare canină.

Primisem o sentință pe viață pentru simplul motiv că eram un câine fără stăpân. Preferasem să rămân de capul meu – știți și voi cum e să fii burlac în sudul Californiei, lipsit de responsabilități, fără vreo obligație de-a face frumos pentru cineva sau de-a fi plimbat în lesă.

La noi, în LA, doar jumătate din cele peste 50.000 de animale maidaneze care ajung în adăposturi mai reușesc să iasă vii de-acolo. Odată închis, îți mai rămân cam două săptămâni de trăit.

Timpul meu pe pământ aproape că se terminase.

Zăceam flămând, bătut ca vai de mine, în timp ce colegii mei de celulă îmi mușcau părți din urechi. Pe neașteptate, am fost adoptat de un tip ciudat și linia vieții mele s-a prelungit surprinzător.

Cum să vă spun, chiar dacă-mi plac mai ales femeile între 40 și 75 de ani, l-am acceptat și pe tipul ăsta de 20. Cum ziceți voi, românii, calul de dar nu se caută la dinți. Dar nu am regretat. Încet-încet mi-am recâștigat sănătatea, liniștea și prestanța.

Și, din Los Angeles, ne-am mutat la Denver, Colorado. Acolo aveam să-mi depășesc potențialul. Acolo am devenit vedetă.

Liber să alerg, fără gratiile niciunei cuști, am fugit, nene! M-am înscris la Campionatul de Alergare al statului Colorado.

Dar, înainte de asta, trebuie să vă spun că americanii-s niște oameni ciudați. În fiecare octombrie, cele mai mari orașe de la noi organizează Oktoberfest. Așa e moda la noi, să luăm o bucată din cultura altei țări și să o transformăm într-un eveniment uriaș.

Așa că, de fiecare Oktoberfest, pe lângă berea și cârnații tradiționali, în America se mai organizează și o cursă pentru noi, cei din neamul Dachshund.

M-am înscris şi eu, cum vă spuneam. 120 de câini au luat startul în turneul eliminatoriu, iar cel mai rapid avea să fie încoronat campion.

E drept că era cât pe ce să fiu descalificat, fiindcă am mușcat un competitor (de două ori) după ce trecuserăm linia de sosire, dar am câștigat! I-am întrecut pe toți și mi s-a decernat titlul de Cel mai Rapid Cârnăcior din tot statul. Colorado’s Quickest Wiener.

Nici viața mea, nici atitudinea mea față de viață n-au mai fost la fel după asta.

Curând după această prestigioasă victorie mi-am început călătoria transatlantică. Din America m-am mutat în Europa. Din Denver, am aterizat la Cluj.

Hârțogăria necesară ca să pot intra în Europa cântărea mai mult decât mine, însă, în mai puțin de o zi, am și ajuns și m-am și îndrăgostit de noua mea casă.

Aici, în România, am descoperit bucuria de a alerga prin păduri și de-a face pipi pe mașinile parcate ilegal pe trotuar, din pricina cărora nu pot să trec. Uf, și mirosul irezistibil de mici, vara!

Cu toate astea, viața nu mi-a fost mereu ușoară nici aici. Mai ales că era să fiu deportat fiindcă ronțăisem o ușă extrem de valoroasă. Dar, hei, niciodată n-am spus că aș fi un fan al arhitecturii neoclasice, cu atât mai puțin al arhitecturii care îmi stă în drum.

După sosirea mea la Cluj, n-a trecut foarte mult și m-au descoperit cei de la PressOne, care m-au rugat să le fiu model pentru Revista Pressei. De fapt, am două joburi: pe lângă cea din marketing, mă mai ocup full-time și cu primirea oaspeților, de cum intră în birou.

Merg zilnic la serviciu și îmi iau slujba foarte în serios. Oricine a trecut pe la sediul PressOne poate depune mărturie că sunt primul pe care îl vezi la intrare.

Dacă o să mă vedeți pe stradă, plimbându-mă fără griji, nu vă sfiiți, opriți-mă și salutați-mă. Accept să fiu scărpinat pe cap, să fiu frecat pe burtică și, da, o să mănânc orice fel de mâncare de-a voastră, și dacă îmi oferiți de bunăvoie, și dacă nu.

Bine, asta dacă mă veți recunoaște. Deja am început să mă pierd în mulțime.

Brumi

„Vreau să ajung în toate locurile interzise”

Numele meu este Brumi, am 5 luni trecute puțin și sunt un teckel sârmos pitic. M-am născut la final de noiembrie 2016 într-un sat la margine de Cluj.

Casa părintească e una tradițională, cum se fac prin partea locului, iar sub acoperișul ei ne găseam cu toții, eu, mama și tata, câteva neamuri, dar și o familie de oameni care se ocupau de lucrurile grele din gospodărie (mâncarea noastră, curățenie, joaca zilnică, plimbare).

Fac acest efort de aducere aminte pentru că m-au rugat prietenii mei Puck și Fonzie, altfel nu aș dedica atât de mult timp. Nu îmi place reclama. Eu sunt la început, repet, am 5 luni. Ei, mai în vârstă și trecuți prin viață, au mult mai multe de povestit.

Unii spun că Puck (verișorul meu) aleargă sute de kilometri pe an, practic aleargă non-stop, sau că Fonzie ar fi, ce mai, regele încoronat al teckelilor alergători de pe altă planetă. În ce mă privește, niciunul dintre oamenii care mă ocrotesc nu par să se descurce cu această activitate.

Fiind cea mai mică, eram mai tot timpul în centrul atenției și aproape niciodată singură. Zilele semănau unele cu altele, joaca îmi ocupa ziua și, din când în când, apăreau oameni mulți și mici care mă luau pe rând în brațe și mă mângâiau minute întregi.

Nu mă deranja, în afara momentelor în care aveam nevoie de liniște pentru a mânca, adică de nenumărate ori pe zi. Și acum, când vă scriu, îmi e tot timpul poftă și aș mânca orice.

Într-o zi, din senin, m-am trezit în brațele unui om care se uita ciudat la mine: făcea tot felul de grimase și mă tot lua în brațe. Aveam să descopăr că, de fapt, erau doi care voiau să mă mângâie și să mă alinte continuu. Din câte m-am prins, erau noii mei oameni.

De atunci, terenul nesfârșit pe care alergam a fost înlocuit de un loc gri, plin de tot felul de mirosuri ciudate și pe marginea căruia se aud zgomote puternice.

Am început să simt o forță invizibilă care tot vrea să mă țină departe de experiențele pe care mi-ar plăcea să le încerc: să fac pipi în mijlocul străzii (între timp mi-a reușit), să mănânc orice găsesc pe bucata de gri, să mă arunc în mijlocul zgomotului puternic de pe marginea griului, să sar pe oricine și multe alte întâmplări pe care nu contenesc să le visez.

Când eram mai mică, i-am mai auzit pe oameni vorbind despre o moștenire de vânător pe care aș fi primit-o. Cică, pe vremuri, o rudă îndepărtată de-a mea a fost vânător temut într-o țară din altă lume, Brazilia.

Așa am ajuns ca mistreți, elefanți, tigri și alte lighioane să îmi cadă pradă în timpul fiecărui somn. Dar vânătoarea nu durează mult și, de cele mai multe ori, mă trezesc cu unul dintre cei doi oameni ai mei uitându-se la mine, râzând și mângâindu-mă dojenitor.

Altfel, sunt foarte ocupată. Dimineața, puțin înainte de ora 7, trebuie să dau trezirea. Cei doi oameni ai mei trebuie să meargă la plimbare, au nevoie de înviorare în fiecare dimineață. Mai ales că unul dintre ei, cel cu ochelari și părul ca aricii pe care îi vedeam pe lângă casa părintească, pare foarte neîndemânatic.

Apoi, în timpul zilei, oamenii mei pleacă, nu știu unde, iar eu rămân cu prietenii mei. Abia atunci ne putem face de cap.

Amicii mei sunt o maimuță pe care am primit-o în primele zile de viață, o lingură de lemn cu care am povestit atât de mult, că nu a mai rămas mai nimic din ea, o sticlă din plastic pe care, când voi fi cu adevărat mare, o voi prinde de gât, plus o minge pe care, oricât le-o duc să mă scape de ea, oamenii o tot aruncă unde nu-i este locul și unde face mare deranj.

Am mari planuri pentru când voi crește. Vreau să ajung prin toate locurile care acum îmi sunt interzise – pe canapea sau dincolo de ușa mare și albă sau acolo de unde oamenii mei tot scot bobițele care mă bucură atât de mult.

Voi scăpa de forța invizibilă care mă ține și voi alerga pe tot griul din jur, îi voi strânge cu mine pe toți cei de pe drum, vom prelua toate locurile unde sunt bobițe și vom face un mare Babgulyás pentru toți.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€