Flashback (1): Das Experiment

Inițiem, prin acest text, o subsecţiune în cadrul rubricii de film. Flashback va găzdui recomandări de titluri mai vechi, pe care vom încerca să vi le prezentăm fie prin corelare cu actualitatea politică, fie dintr-un unghi aniversar (un număr rotund de ani de la facerea filmului, de pildă) sau, de ce nu, atunci când o producție clasică este „revizitată” într-una de dată recentă.

Aşadar, vom alterna cronicile de întâmpinare cu flashback-uri despre filme care înseamnă mult atât pentru istoria cinemaului, cât şi pentru societate, și care pot determina o schimbare de atitudine sau de viziune în oricare dintre noi.

*

Pentru că trăim vremuri tulburi, cu atentate care se înmulțesc îngrijorător, cu acel puci turcesc înăbuşit într-o pornire totalitară a preşedintelui Erdoğan, cu dezorganizarea sistemică din România care produce, iată, morţi peste morţi, am ales să lansăm această subsecţiune cu un film despre malefica latură care, latentă, există şi poate fi stârnită aproape în fiecare om.

E un proiect cinematografic realizat după adevărul faptic al unui experiment derulat în anii ’70, pe care, pentru a spori emoția și forța mesajului, regizorul Oliver Hirschbiegel l-a romanțat pe ici, pe colo – dar nu prea mult, întrucât efectiv nu era nevoie.

Das Experiment (2001) pune în scenă, în termenii cei mai duri cu putință, acest caz real, desfășurat sub îndrumarea psihologului american Philip Zimbardo.

Demersul este adaptat pentru spaţiul nemţesc, dar succesiunea întâmplărilor rămâne cea autentică – cu mici forţări (cinematografic-fanteziste) ale adevărului.

Vorbim despre Experimentul Stanford, în cadrul căruia s-a creat mediul unui penitenciar, pentru a putea fi observat comportamentul unor oameni decenți (a se citi: neinfractori, normali) care acceptă să fie gardieni sau deţinuţi pentru maximum două săptămâni.

Pare că 14 zile trec repede, dar nu e deloc aşa. Petrecut în 1971, experimentul a bulversat lumea științifică, fiindcă puțini ar fi anticipat conduita participanților (cu precădere a celor care trebuiau să facă pe gardienii) – schimbată în rău aproape instantaneu, timpul scurt în care au degenerat lucrurile și sechelele cu care au rămas cei care au făcut pe prizonierii.

Filmul se remarcă prin acurateţea evenimentelor reprezentate, fapt dublat de dispoziţia pe care o determină în spectator.

E o stare mentală transpusă, aproape fără excepţie, în plan corporal; urmărind Das Experiment, omul atent şi implicat în naraţiune va reacţiona şi fizic – miză care vine să întărească ideea că vorbim despre un un proiect închegat foarte bine de toţi membrii echipei.

Pornind de la regizorul Oliver Hirschbiegel (care debuta în lungmetraj și care nu a mai „recidivat” în facerea unei opere de aceeaşi adâncime), continuând cu compozitorul Alexander Bubenheim (a cărui electrizantă coloană sonoră creează o senzaţie aproape mistică) şi ajungând la actorul-protagonist Moritz Bleibtreu (cu cel mai intens rol personal), fiecare îşi îndeplinește partea în mod remarcabil.

Să nu uităm de scenariul care elaborează o poveste de dragoste, născută ad-hoc, între Tarek Fahd / prizonierul #77 (Bleibtreu) şi Dora (Maren Eggert, năucitoare prin alură, prin cadenţa mişcărilor, prin non-verbalizarea menţinută până la capăt).

Idila lor contribuie la creșterea tensiunii şi la închiderea violent-romanţată a firului epic (una dintre forţările despre care vorbeam mai sus).

Sunt multe premiere şi realizări unice în acest film. Am menţionat câteva – artişti care nu şi-au mai putut egala prestaţia (sau au făcut-o foarte rar), precum și momente cinematografice care, prin franchețe şi ritm, taie răsuflarea. Pe celelalte vă invităm să le descoperiţi singuri.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.