Flashback (1): Das Experiment

Inițiem, prin acest text, o subsecţiune în cadrul rubricii de film. Flashback va găzdui recomandări de titluri mai vechi, pe care vom încerca să vi le prezentăm fie prin corelare cu actualitatea politică, fie dintr-un unghi aniversar (un număr rotund de ani de la facerea filmului, de pildă) sau, de ce nu, atunci când o producție clasică este „revizitată” într-una de dată recentă.

Aşadar, vom alterna cronicile de întâmpinare cu flashback-uri despre filme care înseamnă mult atât pentru istoria cinemaului, cât şi pentru societate, și care pot determina o schimbare de atitudine sau de viziune în oricare dintre noi.

*

Pentru că trăim vremuri tulburi, cu atentate care se înmulțesc îngrijorător, cu acel puci turcesc înăbuşit într-o pornire totalitară a preşedintelui Erdoğan, cu dezorganizarea sistemică din România care produce, iată, morţi peste morţi, am ales să lansăm această subsecţiune cu un film despre malefica latură care, latentă, există şi poate fi stârnită aproape în fiecare om.

E un proiect cinematografic realizat după adevărul faptic al unui experiment derulat în anii ’70, pe care, pentru a spori emoția și forța mesajului, regizorul Oliver Hirschbiegel l-a romanțat pe ici, pe colo – dar nu prea mult, întrucât efectiv nu era nevoie.

Das Experiment (2001) pune în scenă, în termenii cei mai duri cu putință, acest caz real, desfășurat sub îndrumarea psihologului american Philip Zimbardo.

Demersul este adaptat pentru spaţiul nemţesc, dar succesiunea întâmplărilor rămâne cea autentică – cu mici forţări (cinematografic-fanteziste) ale adevărului.

Vorbim despre Experimentul Stanford, în cadrul căruia s-a creat mediul unui penitenciar, pentru a putea fi observat comportamentul unor oameni decenți (a se citi: neinfractori, normali) care acceptă să fie gardieni sau deţinuţi pentru maximum două săptămâni.

Pare că 14 zile trec repede, dar nu e deloc aşa. Petrecut în 1971, experimentul a bulversat lumea științifică, fiindcă puțini ar fi anticipat conduita participanților (cu precădere a celor care trebuiau să facă pe gardienii) – schimbată în rău aproape instantaneu, timpul scurt în care au degenerat lucrurile și sechelele cu care au rămas cei care au făcut pe prizonierii.

Filmul se remarcă prin acurateţea evenimentelor reprezentate, fapt dublat de dispoziţia pe care o determină în spectator.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Town Hall în Casa Poporului. „Provincialismul faraonic” de care dă dovadă Antena 3 în încercarea de a umaniza prezidențiabilii României

Într-o atmosferă de plenară PCR cu accente de gală hollywoodiană, prezidențiabilii marilor partide din România s-au jucat de-a transparența și dialogul cu poporul. A rezultat un teatru ieftin care delegitimează, din nou, ideea de dezbatere publică.

E o stare mentală transpusă, aproape fără excepţie, în plan corporal; urmărind Das Experiment, omul atent şi implicat în naraţiune va reacţiona şi fizic – miză care vine să întărească ideea că vorbim despre un un proiect închegat foarte bine de toţi membrii echipei.

Pornind de la regizorul Oliver Hirschbiegel (care debuta în lungmetraj și care nu a mai „recidivat” în facerea unei opere de aceeaşi adâncime), continuând cu compozitorul Alexander Bubenheim (a cărui electrizantă coloană sonoră creează o senzaţie aproape mistică) şi ajungând la actorul-protagonist Moritz Bleibtreu (cu cel mai intens rol personal), fiecare îşi îndeplinește partea în mod remarcabil.

Să nu uităm de scenariul care elaborează o poveste de dragoste, născută ad-hoc, între Tarek Fahd / prizonierul #77 (Bleibtreu) şi Dora (Maren Eggert, năucitoare prin alură, prin cadenţa mişcărilor, prin non-verbalizarea menţinută până la capăt).

Idila lor contribuie la creșterea tensiunii şi la închiderea violent-romanţată a firului epic (una dintre forţările despre care vorbeam mai sus).

Sunt multe premiere şi realizări unice în acest film. Am menţionat câteva – artişti care nu şi-au mai putut egala prestaţia (sau au făcut-o foarte rar), precum și momente cinematografice care, prin franchețe şi ritm, taie răsuflarea. Pe celelalte vă invităm să le descoperiţi singuri.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€