Flashback (1): Das Experiment

Inițiem, prin acest text, o subsecţiune în cadrul rubricii de film. Flashback va găzdui recomandări de titluri mai vechi, pe care vom încerca să vi le prezentăm fie prin corelare cu actualitatea politică, fie dintr-un unghi aniversar (un număr rotund de ani de la facerea filmului, de pildă) sau, de ce nu, atunci când o producție clasică este „revizitată” într-una de dată recentă.

Aşadar, vom alterna cronicile de întâmpinare cu flashback-uri despre filme care înseamnă mult atât pentru istoria cinemaului, cât şi pentru societate, și care pot determina o schimbare de atitudine sau de viziune în oricare dintre noi.

*

Pentru că trăim vremuri tulburi, cu atentate care se înmulțesc îngrijorător, cu acel puci turcesc înăbuşit într-o pornire totalitară a preşedintelui Erdoğan, cu dezorganizarea sistemică din România care produce, iată, morţi peste morţi, am ales să lansăm această subsecţiune cu un film despre malefica latură care, latentă, există şi poate fi stârnită aproape în fiecare om.

E un proiect cinematografic realizat după adevărul faptic al unui experiment derulat în anii ’70, pe care, pentru a spori emoția și forța mesajului, regizorul Oliver Hirschbiegel l-a romanțat pe ici, pe colo – dar nu prea mult, întrucât efectiv nu era nevoie.

Das Experiment (2001) pune în scenă, în termenii cei mai duri cu putință, acest caz real, desfășurat sub îndrumarea psihologului american Philip Zimbardo.

Demersul este adaptat pentru spaţiul nemţesc, dar succesiunea întâmplărilor rămâne cea autentică – cu mici forţări (cinematografic-fanteziste) ale adevărului.

Vorbim despre Experimentul Stanford, în cadrul căruia s-a creat mediul unui penitenciar, pentru a putea fi observat comportamentul unor oameni decenți (a se citi: neinfractori, normali) care acceptă să fie gardieni sau deţinuţi pentru maximum două săptămâni.

Pare că 14 zile trec repede, dar nu e deloc aşa. Petrecut în 1971, experimentul a bulversat lumea științifică, fiindcă puțini ar fi anticipat conduita participanților (cu precădere a celor care trebuiau să facă pe gardienii) – schimbată în rău aproape instantaneu, timpul scurt în care au degenerat lucrurile și sechelele cu care au rămas cei care au făcut pe prizonierii.

Filmul se remarcă prin acurateţea evenimentelor reprezentate, fapt dublat de dispoziţia pe care o determină în spectator.

E o stare mentală transpusă, aproape fără excepţie, în plan corporal; urmărind Das Experiment, omul atent şi implicat în naraţiune va reacţiona şi fizic – miză care vine să întărească ideea că vorbim despre un un proiect închegat foarte bine de toţi membrii echipei.

Pornind de la regizorul Oliver Hirschbiegel (care debuta în lungmetraj și care nu a mai „recidivat” în facerea unei opere de aceeaşi adâncime), continuând cu compozitorul Alexander Bubenheim (a cărui electrizantă coloană sonoră creează o senzaţie aproape mistică) şi ajungând la actorul-protagonist Moritz Bleibtreu (cu cel mai intens rol personal), fiecare îşi îndeplinește partea în mod remarcabil.

Să nu uităm de scenariul care elaborează o poveste de dragoste, născută ad-hoc, între Tarek Fahd / prizonierul #77 (Bleibtreu) şi Dora (Maren Eggert, năucitoare prin alură, prin cadenţa mişcărilor, prin non-verbalizarea menţinută până la capăt).

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

Idila lor contribuie la creșterea tensiunii şi la închiderea violent-romanţată a firului epic (una dintre forţările despre care vorbeam mai sus).

Sunt multe premiere şi realizări unice în acest film. Am menţionat câteva – artişti care nu şi-au mai putut egala prestaţia (sau au făcut-o foarte rar), precum și momente cinematografice care, prin franchețe şi ritm, taie răsuflarea. Pe celelalte vă invităm să le descoperiţi singuri.