Emma Watson, Florence Pugh, Saoirse Ronan și Eliza Scanlen, frumoasele „micuțe doamne” ale Gretei Gerwig

„Fiicele doctorului March”: ceva frumos, ceva deosebit

Pentru cei nefascinați de scriitura sau influența scriitoarei americane Louisa May Alcott, ultima adaptare a romanului său „Fiicele doctorului March” (sau „Micuțele doamne”) aduce cu o râșniță pe care ai luat-o de la talcioc, ai curățat-o de punctele de rugină, și acum oferă acel „je ne sais quoi” în bucătăria renovată luna trecută.

În fața vechiturii repuse în drepturi, unii își vor dezlega limba și vor povesti despre EXACT aceeași râșniță pe care o aveau la bunici sau mătuși îndepărtate, în timp ce alții o vor demasca drept cel mai insuportabil kitsch al ființei. A doua zi însă, ești tot tu și râșnița, atâta vreme cât cafeaua nu se macină singură.

Cel de-al doilea film care poartă doar semnătura regizorală a Gretei Gerwig, mai cunoscută ca actriță și scenaristă, se folosește de un text american vechi de un secol și jumătate, dar unul dintre cele mai populare scrise de o femeie despre femei, deseori adaptat în teatru și film.

De la pelicula din 1933 cu Katharine Hepburn (r. George Cukor), există deja zeci de variațiuni ale aceleiași povești a familiei March, inclusiv o mini-serie în 2017 și un lungmetraj în 2018. Ca-n prețioasa indicație „Nici o masă fără pește!”, nici o generație nu e lipsită de Louisa May Alcott, chiar dacă, deseori, ce ai în față e mai degrabă fad.

Rezumat grosier, firul poveștii e simplu: în perioada Războiului Civil, cât iubitorul și progresistul tată-March se află pe front, cele patru adolescente, Meg, Beth, Jo și Amy, devin femei, ghidate de-o mamă altruistă și de o mătușă pragmatică.

Pentru a acoperi o plajă largă de posibilități, scriitoarea oferă fiecărei fete o personalitate distinctă. Cea mare e serioasă și responsabilă, celelalte trei au suflete de artist: prima, energică, hotărâtă să se lupte cu orice îi stă în cale, iubește literatura; a doua, sensibilă și fragilă, cântă la pian; iar mezina e puternică și capabilă să obțină tot ce își dorește, chiar dacă nu prin mijloacele cele mai „domnișorești”. 

Gerwig își construiește scenariul în jurul lui Jo (Saoirse Ronan), peste care suprapune ceva din saga autoarei bestsellerului, ca scriitoare la mijlocul secolului al XIX-lea, care, la rândul ei, trebuie citită ca imagine în oglindă a cineastei / cineastelor încă insuficient de vizibile în cinemaul american.

Pentru că, dincolo de orice interpretări sensibile, cifrele rămân aceleași: Oscarurile se află deja la a 92-a ediție, și în toți acești ani doar Kathryn Bigelow a primit o statuetă (pentru un film despre război și despre bărbați!), din cele cinci femei nominalizate vreodată pentru cea mai bună regie.

Pe urmele lui Jo, tânăra scriitoare ale cărei degete pline de cerneală ciocănesc la ușile bărbaților care îi vor decide soarta, regizoarea croșetează momente din viața întregii familii March, într-un du-te-vino temporal, care ar trebui să antreneze ochiul reticent la baluri, mătăsuri, crinoline și mic-dejunuri providențiale în dimineața de Crăciun.

Totuși, decupajul e interesant doar pentru a dezmorți această ciorbă veche în care se scăldau celelalte adaptări, ca niște perișoare eșuate. 

Singura sursă de vitalitate a filmului e felul în care, împreună cu cele patru tinere actrițe (alături de Ronan, apar Emma Watson, Florence Pugh și Eliza Scanlen), autoarea reușește să construiască personaje care emană o căldură aparte, surprinse în momentele lor teribile de fericire și cădere (unele din ele excelent punctate).

Însă, spre deosebire de vitalitatea nervoasă și umorul din „Lady Bird”, pentru care a cărei regie Gerwig a fost nominalizată la Oscar (spre deosebire de acest an), „Fiicele doctorului March” e moale ca un șal lăsat în camera de fumat a bărbaților sau ca râșnița vintage după ce i s-a stricat mecanismul.

„Little Women” (2019). Regia și scenariul: Greta Gerwig, după romanul lui Louisa May Alcott; Imaginea: Yorick Le Saux; Muzica: Alexandre Desplat; Cu: Saoirse Ronan, Emma Watson, Florence Pugh, Eliza Scanlen, Laura Dern, Meryl Streep, Timothée Chalamet. Distincții: 6 nominalizări la Oscaruri; Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume; 2 nominalizări la Globurile de aur.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

On/off-screen

* Mubi: „Suflete moarte” / „Dead Souls” (2018)

Între extraordinarele documentare ale lui Wang Bing, unul dintre cei mai iscoditori ochi asupra prezentului și trecutului Chinei, „Suflete moarte” e un tur de forță, și nu numai din cauza duratei de peste opt ore.

Un proiect impresionant, derulat timp de 12 ani, în care realizatorul a strâns sute de interviuri despre lagărele de muncă în care erau deportați dușmanii regimului maoist, la sfârșitul anilor 1950.

Supraviețuitorii sau martorii procesului de re-educare din deșertica regiune Gansu „dezgroapă” în fața camerei răbdătoare amintiri care te împietresc, de la vânarea „dușmanilor poporului” la bestialitatea exterminării.

La fel ca în celelalte filme ale sale, Wang Bing nu grăbește nimic și oferă cuvintelor timpul de care au nevoie pentru a ajunge la cel pus față în față cu cei care au trecut prin infernul comunist.

* HBO: „Geneză” / „Genesis” (2010)

Plimbat destul de mult prin festivaluri, „Geneza” lui Philippe Lesage încearcă să cuprindă ritualurile amoroase în două povești și jumătate, ornamentate cu muzică, multă culoare și lacrimi.

Cea mai mare parte a filmului e acaparată de încercările lui Guillaume și ale surorii sale, Charlotte, de a-și defini relațiile cu cei față de care se simt atrași. Pentru băiat, internatul de la școala de băieți și agresivitatea plină de așa-zise bune intenții a profesorului de istorie catalizează înțelegerea și asumarea propriilor dorințe sexuale, în timp ce experiența la fel de traumatizantă a lui Charlotte îngroașă această urmărire atentă a turbulentelor etape din perioada de maturizare afectivă.

* Netflix: Seria Ghibli

Credeți în diversificare pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, dar nu ați depășit încă faza Disney și derivatele ei? Cu riscul unei noi dependențe, încercați și câte ceva din animațiile studioului japonez Ghibli, care au început să fie încărcate, în aceste zile, pe Netflix.

Fie că începeți de la superbele filme ale lui Hayao Miyazaki din anii ’80 („Vecinul meu, Totoro”, „Porco Rosso”, „Castelul din ceruri”) sau de la „Povești din Earthsea” al fiului legendarului animator, Gorô Miyazaki, cu siguranță veți fi cuceriți de imaginația explozivă și de lumina și culoarea care învelesc, în multe straturi, temele foarte serioase.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...