Fetița care se juca de-a Dumnezeu

Dan Lungu este sociolog de profesie, cu studii serioase în domeniu, inclusiv la Sorbona. Tot el este organizatorul principal al Festivalului internațional FILIT, de la Iași.

FILIT e un model de europenitate într-o țară cu festivaluri literare provincial-tradiționaliste, cu fixuri bătrânicioase. De aceea, imitațiile sale în alte centre din țară, precum și blocarea lui parțială anul acesta au stârnit o rumoare considerabilă pe piața culturală din România.

Și ca director al Muzeului Literaturii Române din Iași, Dan Lungu dă dovadă de o energie, de o creativitate instituțională, dar și de o eficiență managerială care stârnesc invidii firești în breaslă.

Ca scriitor, cred că este cel mai inegal valorizat dintre scriitorii români contemporani. Foarte tradus și foarte prezent la târguri de carte, Dan Lungu este extrem de bine primit în străinătate. Inițial, așa au părut să stea lucrurile și în țară. Și aici are parte de un public entuziast.

Dar reacția de durată a criticilor la Dan Lungu este mai degrabă rezervată. Primul lui roman, Sunt o babă comunistă! (2007), a fost tradus și ecranizat – cred – și pentru că publicul străin a reacționat foarte bine. Povestea este spusă din perspectiva unei femei care retrăiește nostalgic episoade din tinerețea ei comunistă, așteptând apropiata vizită a fiicei măritate în Canada.

Dacă ați văzut filmul Good bye, Lenin! (2003), al est-germanului Wolfgang Becker, veți ști la ce gen de ficțiune tragicomică mă refer și veți putea subînțelege de ce se numește el Ostalgia fiction.

Foarte mult talent de scriitor, un pic de Emma Bovary, un pic de „ce bine-am dus-o pe timpul comunismului!”, dialoguri vii și identificarea finală, în oglindă, a „babei comuniste” sau a „omului nou” cu fiecare supraviețuitor obișnuit al acelui regim. Aceasta era rețeta de succes a romanului pe care îl consideram până anul trecut cea mai bună carte a autorului.

Un reproș care i s-a făcut lui Dan Lungu încă din 2007 a fost că aplică prea vizibil rețeta sociologică. Asta însemna două lucruri: că scrie „ceea ce se cere” și că-i transformă în personaje pe indivizii generici ai rezultatelor statistice.

Reproșul a revenit, aproape neschimbat, în reacțiile la romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu (Polirom, 2014).

Pe scurt, cartea spune povestea Rădiței, o fetiță care are o familie normală, cu mamă, tată, soră și bunici, până în momentul în care mama ei hotărăște să plece la muncă, în Italia.

Din acel punct, vedem desfășurarea evenimentelor din două poziții.

Prima este a Rădiței, care suferă plecarea mamei ca pe un abandon total, mai ales că tatăl și sora se întorc în apartamentul familial, lăsând-o pe ea în casa și în grija bunicilor. A doua este a mamei, Letiția, care povestește și ascultă povești ale celor întâlniți dincolo, imigranți români în Italia. Două conștiințe reflectoare și atât, fără nicio perspectivă totalizantă.

Partitura mamei este puțin convingătoare, poate și pentru că în ea contează mai mult faptele și mai puțin contemplația. O compun întâmplări și declarații destul de previzibile despre statutul imigrantului român.

Mai colorate sunt poveștile prietenei sale, Laura, care relatează, de pildă, cum a ajuns servitoare într-o vilă cu iguane, cărora le câștigă afecțiunea cam ca fata moșului din poveste, lighioanelor Sfintei Vineri. Mulți emigranți români se vor identifica în capitolele Letiției.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Dar povestea destrămării unei familii și a pierderii inocenței din copilărie, ca și a pierderii iubirii necondiționate, este impresionantă în capitolele Rădiței. „Jocul de-a Dumnezeu” este încercarea fetiței de a redesena o lume în care toate lucrurile pe care le-a pierdut sunt încă reale.

În capitolele dedicate gândurilor și reacțiilor ei, Dan Lungu este tulburător. Este capabil să refacă fiecare nuanță sufletească a copilului, chiar să redea stări pe care adulții nu le mai pot numi.

Reușita lui în recuperarea emoțiilor copilului, ca și a discursului material, corporal, al acestora, face din Rădița unul dintre puținele personaje-copil memorabile din literatura noastră recentă. Mi-a amintit de Luca, al lui T.O. Bobe, din Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004), alt copil abandonat în „lumea nouă” a României postcomuniste, chiar dacă părinții lui nu pleacă la muncă în străinătate.

Acutizarea dorului de mama înstrăinată, căreia nu-i mai poate reconstitui figura din memorie, o face pe Rădița să-și dorească să plece la Roma („în țara în formă de telefon”), în căutarea ei.

Până atunci, hrănește furnicile cu dulceață, pentru că nenea Miron i-a spus că furnicile sunt niște mame excepționale: „Luară borcanul și, flancându-l, merseră în grădină. Când îl puse jos, deja avea furnici pe mână, vreo două ajunseseră chiar până la cot. /…/ Mii de furnici ca niște pârâiașe vii de culoarea petrolului se rostogoleau pe făgașele tăiate cu migală în dulceață. Unele coborau, altele urcau, pe trasee bine stabilite. Dulceața se zaharisise și galerii contorsionate o străbăteau în toate direcțiile. /…/ Un munte de dulceață în care trudeau cu o hărnicie o sumedenie de mame bune. /…/ Apoi le văzu cum, odată ieșite din borcan și ajunse în iarbă, priveau dezorientate în jur și i se făcu milă. Nu se putu abține să-și imagineze că și mama ei privește așa în jur și nu știe pe unde să apuce spre casă, pentru că cineva mutase borcanul cu dulceață prea departe.”

Din păcate, Dan Lungu tensionează coarda emoțiilor până la atrocitatea „știrilor de la ora cinci”. Mesajul social al cărții devine, în felul acesta, explicit și tipic. Însă puterea cărții are de pierdut.

Dacă romanul ar rămâne la nivelul cruzimii intime, interioare, ambalată în tandrețe, care ne mișcă atât de profund în capitolele dedicate copilului, am avea în Fetița care se juca de-a Dumnezeu un roman impecabil.

Citiți-l, măcar ca pe romanul cel mai bun al unui foarte talentat prozator, care nu și-a spus încă ultimul cuvânt în literatura noastră.