Fata din tren

Afirmat ca regizor cu filmul „Culoarea sentimentelor” (în original, The Help), Tate Taylor revine în acest an cu Fata din tren – un crime-thriller care mizează pe întorsături de situaţie ce-i oferă sens, ritm şi suspans.

Taylor se foloseşte în special de muzică, de prim-planuri şi de prestaţia protagoniştilor pentru a crea tensiune și nesiguranţă, iar spectatorul este ispitit să-și imagineze posibile explicații și urmări.

Fata din tren este rezultatul unui scenariu inteligent, iar principala sa calitate e dată de alternanţa temporală cu care jonglează regizorul. Și chiar dacă, la început, e puţin supărător felul în care Taylor apelează la flashbackuri, această tehnică îşi dovedeşte rostul şi devine prietenoasă pe măsură ce lucrurile avansează.

Astfel, povestea capătă nuanţe tot mai greu de ghicit, iar filmul e mai prizabil pe măsură ce evoluează.

Rachel Watson (Emily Blunt îmbătrânită forţat, numai că prea teatrală) este o femeie de 30 şi ceva de ani, singură şi măcinată de un trecut tumultos, pe care nu ştie cum să şi-l asume.

În parte, problema e că şi-l aminteşte indirect, din relatările altora: alcoolismul a făcut-o să piardă foarte multe în viaţă. Dar cât din spusele apropiaților este adevărat?!

În drum spre muncă, Rachel trece pe lângă un cartier exclusivist de la marginea New York-ului. Zi după zi, privește obsesiv o casă în care, observați fulgurant, din mersul trenului, Megan (Haley Bennett) şi Scott Hipwell (Luke Evans) par să trăiască o poveste de dragoste perfectă, pe marginea căreia ea fantasmează inevitabil.

Problema lui Rachel se leagă de faptul că fostul ei soț, Tom (Justin Theroux), a părăsit-o pentru Anna (Rebecca Ferguson), cu care el are deja o fetiţă şi o viaţă ce pare lipsită de griji.

Bona acestei familii este chiar Megan, femeia pe care Rachel o vede zilnic pe geamul trenului, și al cărei trecut ascunde probleme nerezolvate. Ea spune mai mereu jumătăţi de adevăr; un fragment cuiva, un alt fragment, altcuiva.

Situaţia scapă de sub control când Megan e dată dispărută. Dacă, până atunci, totul pare că poate fi ţinut în chingi, ascuns sub preş, o întreagă furtună sentimentală e declanşată de această (previzibilă?) „volatilizare”.

E momentul când presa şi anchetatorii tabără pe nişte oameni ale căror existenţe complicate nu au cum să le înţeleagă, dar despre care formulează păreri și dau verdicte.

Haley Bennett, în rolul Megan.

În multe feluri, această înlănţuire de evenimente aduce aminte de „Fata dispărută” (în original: Gone Girl), filmul lui David Fincher. Şi acolo, aparențele erau înșelătoare, și acolo era adusă în discuţie setea noastră de a avea acces, fără a fi văzuţi, la vieţile private ale altora, de a ne hrăni din necazurile lor, din momentele ieşite din comun pe care ei le trăiesc voluntar sau involuntar.

Ambele povești subliniază ipocrizia pe care o purtăm cu noi, mimând o viaţă perfectă.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Revenind la Fata din tren, Rachel scapă situația de sub control odată (re)intrată în acest tablou. Pe principiul conform căruia apropierea de o aparentă perfecțiune te ajută să observi defectele, ea pătrunde într-o lume profund întoarsă pe dos.

O scânteie pare a fi de ajuns pentru a reaprinde un trecut cu care nimeni nu pare împăcat şi pentru a produce schimbări imprevizibile în vieţile unor oameni aparent normali.

Cu toate că începe destul de încâlcit, filmul creşte odată cu dezvoltarea subiectului, iar prestaţia discutabilă a lui Emily Blunt poate fi astfel trecută cu vederea.

Ea e protagonista, dar ceilalți actori temperează situaţia sau, după caz, sporesc tensiunea la nevoie. Blunt e excesivă în multe momente, dar asta poate fi o problemă a scenariului, nu a actriței.

E impresionantă, de pildă, prima confruntare dintre Rachel şi Scott (soţul lui Megan), pe care Luke Evans, un actor credibil, o conduce cu foarte multă intensitate şi naturaleţe. Astfel de scene oferă adâncime poveştii şi, totodată, personajelor.

Scenariul este adaptat după romanul omonim al Paulei Hawkins. Personajele sunt complexe şi, mai important, operează în zona gri a naturii umane – există o pendulare continuă între defecte şi calităţi, între impulsuri şi raţiune.

Tocmai această ambivalenţă face ca Fata din tren să fie un thriller bun, atent la detalii. Personajele nu răspund aşteptărilor pe care le investim în primele minute, ci evoluează straniu. Le descoperim noi atribute, iar când cad în clişee, o fac doar pentru a se dezbăra imediat de ele, creionând un acord fin între ceea ce credem şi cum ajunge să fie, de fapt, o situaţie de viață.

Fata din tren

Titlu original: The Girl on the Train.

Regia: Tate Taylor.

Scenariul: Erin Cressida Wilson, după un roman de Paula Hawkins.

Cu: Emily Blunt, Haley Bennett, Justin Theroux, Rebecca Ferguson, Luke Evans.

★★★☆☆