Familia și pământul. Sau cum de mai există fabrică de cherestea cu proprietar român

Pe drumul către Lunca Ilvei, o comună bistrițeană ascunsă după un lung șir de coline împădurite, mașina resimte din plin efectele programelor naționale de reparare a șoselelor.

Mergem să vedem una dintre ultimele fabrici de cherestea fondate înainte de 1989 care încă au proprietar român. Povestea acestei fabrici nu poate fi despărțită de o comunitate în care pare să funcționeze un sistem de dezvoltare locală integrat.

Pe românește, în Lunca Ilvei există o fabrică de cherestea care nu irosește niciun lemn și care încălzește gratis instituțiile publice și blocurile ANL, o veche pepinieră care, după ce a fost în prag de faliment, acum e profitabilă, plus o fabrică în care este valorificat laptele din zonă.

Urmează o poveste despre supraviețuire, tradiție și, aveți să iertați acest cuvânt, patriotism.

*

„În ’91 mi-am dat demisia din funcția de primar, după care m-am dus în șură și în atelierul bunicului și mi-am cătat sculele de lucrat lemnul. Și mă mândresc că, la ora actuală, în firmă lucrează copiii mei, fată, ginere, noră, ficior. Toți îs în producție. Iar nepoții mei, în vacanță, or lucrat în firmă, să cunoască munca. Deci, nepoții ar veni a cincea generație care lucră cu lemnul”.

Emil Iugan, proprietarul fabricii de cherestea Silvania International, are patru degete lipsă la mâna dreaptă, semn că „producția” își mai ia tainul. Deși a adunat o avere de milioane de euro, locuiește tot în satul Șanț, într-o casă construită pe vatra unde i-au locuit bunicii.

„În ’93 am adus din Germania un gater vechi, care la nemți tăiase cherestea în primul război mondial. Îl am și-acuma, și-o să-l pun la muzeu. Pe urmă am mai pus un gater lângă el”, așa începe povestea lui Iugan.

Fabrica a preluat-o mai târziu, la mijlocul anilor ’90. Era falimentară, o adunătură de fiare fără sens.

Fabrica

Acum, 200 de angajați, dintre care 80 sunt femei, mișună pe cele 8 hectare ale companiei.

Sunt aici utilaje produse de marile combinate comuniste, pe care directorii fabricii, dimpreună cu patronul, au ținut să le repare și să le mențină în folosință.

Cel mai vechi astfel de utilaj e Regina, produs de sovietici în 1952, cu care a început asigurarea independenței energetice în Lunca Ilvei.

Regina funcționează și astăzi.

*

Pentru a supraviețui pe o piață în care giganții Schweighofer sau Kronospan cumpără majoritatea lemnului de calitate, compania bistrițeană aplică o regulă simplă: materia primă trebuie valorificată 100%. Coajă, crenguțe, deșeuri, totul se transformă în produse destinate pieței.

Traseul e următorul: firma participă la licitațiile de masă lemnoasă, fie că e vorba de lemn „pe picior” (adică netăiat încă), fie că e vorba de bușteni. Dacă reușește să cumpere, lemnul ia calea fabricii.

Între 60 și 66% din lemnul cumpărat are circumferința sub 35 de centimetri. Se sortează în funcție de dimensiune și calitate – apoi se scanează. Asta pentru că se mai întâmplă ca trunchiurile tăiate în pădure să poarte schije de muniție rămase din cele două războaie mondiale.

Pentru că nu-și permit să irosească nimic, lemnul inferior e tocat și transformat în biomasă. O parte alimentează centrala proprie a fabricii, care, la rândul ei, încălzește grădinița, școala, sala de sport și două blocuri ANL din comună. Restul se vinde.

O altă parte se transformă în PAL și cherestea, iar de la anul se va transforma și în case. Asta e, de altfel, și mândria lui Emil Iugan. Tezele sale sunt un amestec de ideologii care, teoretic, se contrazic, dar care, practic, funcționează.

„Fiindcă suntem într-o zonă de munte, aici n-o fost niciodată cooperativizare. S-o păstrat respectul față de muncă și față de proprietate. Vă spun un lucru care… treaba dumneavoastră dacă îl scrieți sau nu.

Sistemul comunist, bun, rău, cum o fost, o lăsat trei lucruri pentru industria forestieră de bază: o lăsat păduri, nu o fost distruse, o industrie forestieră, nu de vârf, dar bună – am fost printre primii trei producători de mobilă la nivel mondial -, și ne-o lăsat meseriași de calitate. Industria am distrus-o, pădurile-s pe cale de-a fi distruse, meseriașii or îmbătrânit. Și care-s buni îs duși. Noi am distrus.

Sigur că ne-am ridicat din cenușă, dar peste noi or venit multinaționalele care ne presează de sus. Noi dezvoltăm conceptul de valorificare locală a masei lemnoase, da’ să nu ne batem joc de ea. Totul se utilizează cu maxim de randament. Valoarea tre’ să rămână în comunitate, sub formă de salarii, impozite pe venituri, taxe. Este o vorbă: îi tai capu‘ la vacă și-i iei clopotu‘... Sigur că poți și asta, da’ nu ajută”, spune Iugan.

Iugan zice că-și încurajează angajații să urmeze studii superioare: „Când am luat fabrica, băiatul directorului era în clasa a IV-a. Acuma e doctor în sisteme electrotehnice de înaltă eficiență, o făcut studiile prin Danemarca. Aici o crescut, în fabrică”.

Între presiunea multinaționalelor și legislația încâlcită, Iugan nu înțelege de ce trebuie să se chinuie să supraviețuiască în propria țară, în timp ce marile companii fac profituri uriașe din resursele naturale.

„Noi valorificăm tot, și ultimul băț. Ați văzut și-un tocător de deșeuri. Folosim biomasă, dăm materie primă pentru PAL-uri, e o dimensiune care nu avea utilizare. De la anul vrem să valorificăm foarte puțină cherestea. Vrem să vindem muncă. Lipim, șlefuim, dezvoltăm o tehnologie să facem case din lemn, prin sistemul de panouri laminate în cruce denumit X-LAM„.

Acesta este obiectivul pentru care s-a lucrat în ultimii ani în Lunca Ilvei: din fabrică să iasă produse finite. Munca oamenilor să capete valoare.

Filosofia

„Am încercat să integrăm fabrica într-un sistem de dezvoltare locală, pornind de la două resurse pe care le are zona asta de munte: pădurea și iarba. Prin pădure înțeleg de la conuri și semințe, până la lemn, iar prin iarbă – de la plante medicinale la pășuni naturale, fânețe, zootehnie”, arată Iugan.

Sistemul gândit la Lunca Ilvei are în centru gospodăria de munte. Aici nu poți vorbi despre dezvoltare rurală dacă n-ai gospodăria bine întemeiată.

„În gospodărie trebuie să găsim două elemente: familie și pământ. Integrate una în alta. Ce înseamnă familie: cel puțin două generații, bătrânii și tinerii, care au o proprietate și trăiesc din pământ. Când se despart aceste două elemente, familia și pământul, rămâne pământul fără familie, sarbăd, străin, se deșertifică, și familia fără pământ, dezrădăcinată, lipsită de resurse, de identitate și de valoare. Nu-i putem spune nici țăran, nici intelectual, nici muncitor, e asistat social. Oameni fără resursă, aici, unde avem resurse. Nu-i permis așa ceva. Ce-o rămas din gospodăria țărănească? Un bătrân de 80 de ani și nepotul cu bătături în palme la 10 ani.”

Emil Iugan a explicat această idee și în aulele unor universități care l-au invitat să vorbească despre exploatarea durabilă a resurselor naturale.

Statul

Spuneam la începutul acestui text că drumurile din Bistrița-Năsăud nu sunt foarte bune. Statul, în loc să-i ajute, uneori îi încurcă pe oameni. Ce-ar trebui să facă să le ușureze munca?

„Ca să poți plăti corect munca, trebuie să penalizezi nemunca. Statul tre’ să dea niște legi simple, să lase resursele în administrarea comunităților locale. Nu-i normal să adunăm resursele, să ajungă la București și să le distribuie doi-trei oameni, nu dau nume. De ce tre’ să mă duc la Guvern, la nu știu cine, să-mi aprobe proiect să-mi asfaltez strada într-o comună? Și, când ești la jumate, se schimbă Guvernul și rămâi fără fonduri. E normal? Avem exact ce vedem la televizor toată ziua.„

*

În 1990, statul român deținea 127 de fabrici de cherestea. Majoritatea au intrat în faliment sau au fost cumpărate de investitori străini. În unele cazuri, „investitorul” n-a vrut decât să caseze utilajele și să le vândă la fier vechi.

Dintre cele care au supraviețuit, proprietar român mai au trei sau patru.