Experimentul Piteşti 2018: "Ca deţinut, trebuie doar să mă supun"

Istoria este făcută de oameni ca noi.

Ca să testeze pe pielea lor adevărul acestei idei, 14 tineri au participat la un experiment psihologic între zidurile fostului penitenciar Pitești − locul în care, la începutul anilor ’50, s-a desfășurat unul dintre episoadele diabolice ale istoriei noastre.

Fenomenul Pitești a fost un experiment al Securității, pe model sovietic, de obținere a „omului nou” prin violență fizică şi tortură psihică.

Deținuții de la Piteşti, majoritatea la vârsta studenţiei, au trecut prin suferințe inimaginabile, iar cei care i-au chinuit au fost recrutaţi dintre colegii lor de suferință. Pentru a nu mai fi bătut, trebuia să bați. Din victimă, să devii călău.

Puţinii supravieţuitori care au avut curajul să povestească prin ce au trecut spun că iadul este făcut din oameni. Din carne și oase.

„Ideea cu pedepsele a venit de la ei”

Săptămâna trecută, deci, 14 tineri cu vârste între 18 și 24 de ani, participanți la Școala de vară „Fenomenul Pitești”, organizată de Memorialul Închisoarea Pitești și Centrul de Studii în Istorie Contemporană, au fost împărțiți în două grupuri: „gardieni” și „deținuți”, fiecare luându-și rolul cât mai în serios.

„Deținuții” au fost cazați în trei foste celule ale penitenciarului, în timp ce „gardienii” au împărțit alt spațiu.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior, timp de o noapte și o o jumătate de zi, demonstrează că e foarte ușor ca oamenii să devină cruzi și să-şi piardă empatia dacă sunt puși în roluri care permit un comportament nesancţionat.

După doar 10 minute de joc, gardienii le dădeau prima pedeapsă colegilor lor ajunşi deținuți. În toiul nopții, gardienii i-au trezit din somn pe deținuți și i-au pus să recite „Cățeluș cu părul creț”. Apoi i-au pus să execute diverse jocuri − la finalul cărora învinșii erau pedepsiți.

Niciuna dintre aceste activități nu a fost prevăzută de regulamentul primit de gardieni, dar nici interzisă explicit.

Unii deținuți au primit pedepse abuzive − cum ar fi izolarea în celulă −, dar nu au protestat. De fapt, nimeni nu a protestat în vreun fel. Doi dintre deținuți au acceptat fără obiecții încălcarea regulamentului.

Cei 14 participanţi sunt tineri absolvenți de liceu sau de studii superioare care s-au înscris la Școala de Vară „Fenomenul Pitești” tocmai pentru a afla cum a fost posibil acel episod îngrozitor din istoria României.

Experimentul a început într-o seară de duminică și s-a finalizat a doua zi, după prânz, când mai rămăseseră doar cinci tineri.

Toți ceilalți au renunțat pe parcurs, fie din cauza oboselii, fie din alte motive − cum ar fi tratamentul aplicat de gardieni, frigul, tristețea, trecerea prea grea a timpului sau lipsa confortului.

„Odată ce s-au schimbat ierarhiile, lumea a intrat în rol. Și am văzut asta din prima clipă, când m-am confruntat cu seriozitatea, cu privirile foarte acide.
Cei care dețineau puterea erau foarte bucuroși s-o facă. Să dea ordine. M-a uimit asta. Când ai puterea, îți schimbă comportamentul într-o anumită măsură. Asta este o concluzie pe care o voi ține minte”.

deținut, sex feminin, 21 de ani

*

Experimentul s-a derulat sub coordonarea și supravegherea psihologului bucureştean Cristina Fülöp.

După discuția finală despre ceea ce s-a întâmplat, ea a remarcat că niciunul dintre participanți nu și-a asumat comportamentul său negativ.

„Ideea cu pedepsele a venit de la ei, absolut spontan. E foarte greu să asumi părțile mai puțin pozitive ale personalității tale.

Și cred că fiecare dintre noi ne confruntăm cu refuzul ăsta de a asuma inclusiv trăsături de caracter negative – adică acelea care ne dau valoare ca persoane. Și pe care nu ni le dorim a fi vizibile, și pe care nu le asumăm uneori nici când ne privim în oglindă.

Însă există mai multe teorii despre trăsăturile de personalitate care spun că trăsăturile sunt bipolare, că educația scoate în față polul pozitiv, dar că, uneori, în anumite condiții, se manifestă și polul negativ.

Cred că asta am văzut aici: anumite condiții și polul negativ în plină manifestare„, a spus psihologul.

Pentru a-i determina pe tineri să se pună în pielea celorlalți, organizatorii le-au schimbat din când în când rolurile; din deținut în gardian, și invers.

„Ca deținut, mi-ar fi fost mult mai ușor. Ca gardian, aveam mult mai multe responsabilități. Ca deținut, trebuia doar să mă supun”.

gardian transformat în deținut, sex feminin, 21 ani

*

„Mă aşteptam să avem proteste…”

Psihologul a remarcat că, în general, un deținut care trece în rolul de gardian are tendința să aplice aceleași pedepse care i-au fost aplicate lui.

„Facem ce fac și ceilalți. Și ceilalți fac ce facem noi. Apar complicitățile, alianțele, coalițiile, și este firesc să fie așa, pentru că lucrurile astea nu sunt inventate de noi, în epoca asta.

Lucrurile astea au existat și au însoțit comunitățile umane dintotdeauna. Inclusiv violența, agresivitatea și organizarea în grupuri.

Mă așteptam să avem proteste, sau măcar niște mișcări de frondă, dar «deținuții» au fost extrem, extrem de complianți (supuși − n.r.)„, a explicat psihologul.

Gardian, sex feminin, 18 ani:
„Aşa ceva nu s-ar mai putea întâmpla”

− Când te-ai trezit în postura de deținut, ți s-a părut că ai acționat bine ca gardian?

− E foarte vag termenul ăsta de bine. Am acționat corect, conform regulamentului pe care l-am primit.

Regulamentul nu specifica clar să facem activități cu deținuții. Am încercat să diversificăm noi ca gardieni. Bine, la un moment dat cred că a fost obositor pentru ei, pentru că abia se culcaseră și noi veneam și-i trezeam cu niște pocnitori.

Dar după pocnitori a urmat un joc de lapte gros, ceea ce probabil i-a destins. Am râs și ne-am apropiat. N-a fost relația clasică gardian-deținut, dar seriozitatea a existat.

− Crezi că în România, așa cum e azi, ar mai fi posibil un fenomen Pitești?

− Nu. Nu. Posibil? Sub nicio formă. Pentru că există reglementări care să interzică abuzurile de genurile acestea.

Oricât de înapoiați ne-am considera noi și cu o mentalitate de asta neocomunistă, așa ceva nu s-ar mai putea întâmpla. Nu ar mai permite-o legea, în primul rând.

− Nici atunci nu o permitea.

− Bineînțeles.

*

Experimentul de la Pitești este inspirat dintr-un celebru experiment psihologic derulat la universitatea Stanford la începutul anilor ’70 şi coordonat de un profesor pe nume Philip Zimbardo. Doar că, la Stanford, jocul de rol a durat șase zile.

Deși fusese preconizat să dureze două săptămâni, experimentul a fost oprit în momentul în care psihologul care îl supraveghea a decis că gardienii deveneau tot mai sadici, în timp ce deținuții arătau semne de depresie și stres major.

„Ce se întâmplă când pui oameni buni în locuri rele? Câștigă umanitatea în fața răului sau răul triumfă? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care am încercat să răspundem cu experimentul nostru”, spunea profesorul Zimbardo.

Întrebările sale par la fel de neliniștitoare și astăzi.

Gardian, apoi deținut, sex feminin, 21 de ani:
„Nu ne așteptam ca ei să ia asta foarte în serios”

− Cum ați decis să faceți concursurile acelea cu pedepse?

− Am pornit de la ideea că nu trebuie să fim așa de plictisitori, și ei să nu se plictisească. Era monotonia aia până la ora 1 noaptea, aşa că am zis să facem ceva cu ei.

Să profităm cât mai mult, să ne și distrăm, dar să ne și luăm rolurile în serios, între ghilimele spus.

Atunci am zis că până la 1 noaptea îi lăsăm să doarmă, și noi în timpul ăla am făcut un plan. În prima fază am vrut să ne jucăm cu ei, să-i scoatem din zona de disconfort, să ne relaxăm puțin.

− Crezi că efectul pe care l-ați obținut cu jocurile era cel pe care l-ați gândit voi?

− Nu. În urma discuțiilor avute azi, la finalul experimentului, mi-am dat seama că noi am părut foarte serioși și înfricoșători. Nu ne așteptam ca ei să ia asta foarte în serios. Mă așteptam s-o ia și ei ca pe-o glumă.

Multe fete râdeau și păreau că se distrează când își făceau activitatea. Noi chiar credeam că se distrează. Dar după ce mergeau înapoi în camere, dispărea ideea de glumă.

− O concluzie personală după mini-experiment?

− M-a marcat ideea asta: noi puneam ceva în scenă cu ideea ca ei să simtă un sentiment la care ne gândeam noi. Dar ei simțeau total altceva. Adică noi ne-am gândit foarte egoist, ca ei să simtă ce vrem noi. Dar asta s-a transformat în orgoliu.

Asta ar fi o lecție, să țin cont de trăirile oamenilor din jurul meu. Să nu gândesc atât e egoist. Să nu cred că știu ce gândește celălalt.

− Crezi că ar mai fi posibil un fenomen Pitești în România, acum?

− Eu deja consider că e un fel de fenomen Pitești, dar sub o altă formă. De exemplu, manipularea de pe internet, pe site-urile de socializare. O răutate pe care noi nu ne-o putem imagina.

În sine, site-urile de socializare te transformă în alt om. E un fel de demascare a ceea ce vrei să fii și nu ești.

Ce a însemnat Fenomenul Pitești

Școala de vară „Fenomenul Pitești” este organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, coordonat de istoricul Alin Mureșan, autor al volumului intitulat „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”.

Ideea sa a fost să-i ajute pe participanți să intre de la început în pielea celor despre care vor învăța.

„Mi-am dat seama de cât de puțin e nevoie ca omul să fie împins să facă rău. Sigur, aici a fost un joc. Dar eu mi-am cristalizat părerea despre Fenomenul Pitești, am stat foarte mult să înțeleg cine a comandat torturile acelea ieșite din comun care s-au întâmplat aici.

Și am teoria − pentru că e o teorie, că nu am cum s-o demonstrez − că a plecat de la deținuți, că a fost o nebunie colectivă. Și, păstrând proporțiile, asta e concluzia cu care pleci din acest experiment”, spune Alin Mureşan.

La penitenciarul din Pitești, în perioada 1949-1951, tinerii deţinuţi au fost torturaţi până când au ajuns să mărturisească fapte imaginare, să se lepede de credinţă şi de familie, și să schinguiască la rândul lor.

Torționarii, selectaţi tot dintre deţinuţi şi coordonaţi de un fost legionar pe nume Eugen Țurcanu, urmăreau să smulgă autodemascarea − o mărturie în care victima se revolta împotriva celui ce fusese înainte de pușcărie și „îmbrăţişa” beneficiile regimului comunist.

Totul s-a întâmplat sub supravegherea și încurajarea tacită a Securității, mai precis a directorului adjunct Alexandru Nicolschi, agent NKVD.

„Deveneai opusul a ceea ce ai fost mai înainte”

„Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă. Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton ai lovituri crâncene de bâtă.

Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale.

Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.

Oare există Dumnezeu?… Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor.

Culmea ironiei… În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic.

Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte”.

Fragment din mărturia lui Octavian Voinea,
cuprinsă în volumul „Masacrarea studențimii române”

*

Istoricii estimează că prin reeducarea de la Pitești, care a mai fost denumită „genocidul sufletelor”, au trecut între 1000 și 5000 de tineri.

Deținuții care au coordonat torturile şi reeducarea au fost scoşi ţapi ispăşitori, judecaţi şi condamnaţi. Eugen Țurcanu a fost condamnat la moarte și executat.

Ofițerii de Securitate care coordonaseră programul au primit pedepse foarte ușoare, fiind eliberați destul de repede. Mărturiile deținuților care au trecut prin experimentul de la Pitești reprezintă fragmente unice în tragedia din gulagul estic.

Deținut, sex masculin, 24 de ani:
„Cozi de topor se găsesc și acum”

− La ce te-ai gândit în timp ce stăteați în celulă? Mai ales știind că este holul pe care s-a petrecut reeducarea de la Pitești?

− Căutam să-mi dau seama de ce torționarii au chinuit alți deținuți, pentru că, în fond, toți erau deținuți politici. De ce și-au permis să abdice de la criteriile lor morale?

Știu că au fost oameni care n-au cedat până la sfârșit, nu le-au făcut rău celorlalți. Am încercat să înțeleg de ce unii au putut să reziste și unii, nu. Și am ajuns la concluzia că foarte mult contează principiile pe care le ai și autoritatea pe care o asculți.

Din ce-am citit, îmi amintesc cazul unui deținut supranumit Fachirul, pentru că fusese chinuit în toate modurile posibile, și nu a cedat. Din câte țin minte, a ajuns călugăr pe la Sihăstria. Pe el nu-l interesa decât să-și păstreze verticalitatea până la final.

− Crezi că în România de azi ar mai fi posibil un fenomen Pitești?

− Cred că da. Cozi de topor s-au găsit și atunci, și se găsesc și acum. Ca să nu se mai găsească, ar trebui să avem un sistem de educație foarte bun, care să fie axat pe valori.

O spun cu părere de rău și cu durere în suflet, nu prea avem asta. Școala noastră nu transmite valori care să ne protejeze de ispite precum Fenomenul Pitești.

Încercați să petreceți o jumătate de oră în liniște, fără să faceți nimic. Fără să vă atingeți de telefon, fără să stați jos. Veți descoperi cum timpul se târăște.

De fapt, întreg scopul experimentului a fost de a crește atenția față de nevoile și de suferința celuilalt.

Pe holurile penitenciarului, timpul se dilată și începe să treacă foarte greu. În capătul holului pe care se desfășoară evenimentul e chiar celebra Cameră 4 Spital, epicentrul răului în perioada reeducării de la Pitești.

Ați observat ce ușor spunem cuvintele astea azi? Ne plângem de reeducare și dictatură. Asta în timp ce avem la îndemână cea mai vastă sursă de informare și dreptul la liberă exprimare.

Oamenii refuză să creadă că pot fi într-un fel pe care nu și-l asumă, explică psihologul Cristina Fülöp. Și asta se întâmplă de multe ori chiar când suntem puși în fața evidenței. 

„Mă refer inclusiv la nevoia de control, la nivelul de agresivitate… adică niște lucruri pe care ne e greu să le recunoaștem despre noi.

Și pe care totuși, dacă le-am asuma, am putea să ne nuanțăm comportamentul și să ne schimbăm. Oamenii sunt șocați când îi pui în fața unor evidențe despre ei”, explică psihologul.

Deținut, sex masculin, 20 de ani:
„Am înghițit în sec și-am mers înainte”

− La ce te-ai gândit când ai luat decizia să renunți la experiment?

− Am renunțat din cauza oboselii, în primul rând, și apoi pentru că nu făceam nimic. Stăteam într-o cameră și ne uitam pe pereți. Și asta mă înnebunea, că nu făceam nimic.

Voiam să stau până la sfârșit, dar am zis că, dacă așa o să fie toată ziua, nu vreau să pierd timpul. Câteva ore am stat și nu aveam voie să facem nimic: n-aveam voie să vorbim, n-aveam voie să ridicăm capul, doar să dormim.

Timpul a trecut foarte greu. Nu credeam că o să stăm toată noaptea. Am tot stat și m-am gândit: dacă eu, timp de câteva ore, am simțit că înnebunesc nefăcând nimic, apoi oamenii ăia, ani de zile, și în condițiile în care au fost ei asupriți…

Mi s-a părut copleșitor.

Chiar și în condițiile astea − deși știam că e doar un joc –, m-am pus în pielea unui deținut. Și chiar dacă n-a fost corect tot ce s-a întâmplat, știam că, în calitate de deținut, nu am niciun cuvânt de spus, aşa că am înghițit în sec și-am mers înainte.

− Crezi că ar mai fi posibil un fenomen Pitești în România, așa cum e ea acuma?

− Da. Întotdeauna cred că se poate. Niciodată nu poți să știi ce se va întâmpla. Niciodată. Și acuma este propagandă, și acum suntem mințiți, și acum suntem îndoctrinați.

Alte popoare știu să învețe din istoria lor. Noi, românii, nu prea învățăm, în general. Nu ne interesează de noi și de viitorul nostru. Asta se reflectă cel mai bine în cei care ne conduc.

„Ei sunt o generație pe care noi deja o știm, în egală măsură cu sociologii, ca fiind foarte comozi și mai degrabă obișnuiți cu facilul decât, să zicem, generația mea, care am fost generația lui «trebuie» și ni s-a spus întotdeauna că nu există «nu pot».

Sunt copiii noștri! Le-am dat foarte mult tocmai pentru că noi nu am avut. O să-și găsească și ei modalitățile cele mai potrivite să trăiască, așa cum ni le-am găsit și noi”.

Cristina Fülöp, psiholog

Gardian, sex feminin, 18 ani:
„Nu voiam să pic în capcana dezumanizării”

− Ai avut vreo dilemă − dacă e bine sau nu ce fac gardienii sau ce faci tu?

− Am avut dilema asta constant. Nu-mi dădeam seama cât anume trebuie să fie rol și cât anume să fiu eu. Pentru că, în general, eu sunt pacifistă și nu era deloc genul meu să fiu gardian, să fiu în postura asta.

Așa că am încercat să rămân mai mult eu decât să fie rol. Voiam să respectăm regulamentul, dar să nu fim prea duri, să nu facem exces de zel în niciun fel.

Nu-mi plac exagerările și extremele. Și nu voiam să picăm în capcana dezumanizării, nu că s-ar fi pus problema, dar conceptual vorbind.

− Cum ați ajuns la formula cu jocurile care se terminau cu pedepse?

− Consideram cu toții că suntem foarte obosiți și cred că ne-am gândit la ideea de a încheia experimentul și a-i determina pe ceilalți să renunțe. Dar într-un fel pașnic.

Oricum, nu aveam foarte multe de făcut, așa că activitățile erau binevenite și pentru noi, și pentru deținuți. Pedeapsa în sine era un element care ducea cu gândul la a-i face să renunțe.

− Crezi că fenomenul Pitești ar mai fi posibil azi în România?

− Habar nu am, poate că da. Cred că e posibil în orice societate, pentru că omul nu se schimbă niciodată fundamental. Adică natura umană rămâne aceeași.

Așa că evenimentele sunt repetabile. Poate că nu la aceeași anvergură sau cu aceeași brutalitate, dar conceptul e clar aplicabil oricărei societăți.