Experiment: 20 de fotografii povestite

Voicu Bojan

Redactor

Privită tot mai des pe ecrane de smartphones, fotografia nu mai poate fi contemplată cum se cuvine, ci, mai degrabă, este trecută cu vederea, ștearsă cu degetul mare. Mediul tinde să schimbe modul de percepție. Simt cum democratizarea mijloacelor, excesul și supra-saturația aruncă încet fotografia adevărată în derizoriu și desuetudine.

Drept urmare, mă cuprinde o tristețe pe cât de ireversibilă, pe atât de inevitabilă. E ca și cum ai afla într-o bună zi că toți poeții lumii au încetat brusc să mai scrie.

Mi-e tot mai limpede. La avântul cu care se mișcă lumea, oamenii nu mai au răbdare pentru fotografia-poveste, cea care e construită din detalii mici, cum ar fi: subiecte bine alese, compoziții elaborate, declanșări decisive sau intimități sfioase.

În acest context, am decis să fac un experiment. Iată-l:

Parcul Mare, Cluj. Pe aici alerg, pedalez, îmi plimb câinele sau doar trec la pas. Inevitabil, cu coada ochiului, observ oameni sau diverse situații. Le-aș fotografia, dar mi-e imposibil și nici măcar nu trebuie, fiindcă atunci când vom fotografia totul, specia umană va dispărea.

Oricum, la sutele de milioane de poze încărcate săptămânal pe net, omenirea pare să se grăbească spre extincție.

Tot ceea ce observ în trecerile mele e distilat de timp, astfel că majoritatea situațiilor dispar, ca și cum n-ar fi existat, în vreme ce unele scene îmi rămân fixate o vreme în memorie.

Pe acestea din urmă, vii și înghețate de un soi de flash emoțional, încerc să le descriu într-o singură frază. E ca și cum aș apăsa pe un declanșator, generator nu de imagini în rafală, ci de cuvinte.

Altfel spus, povestesc fotografii nefăcute. Sau, poate că fotografiez povestind, cine mai poate ști?

1. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”, îi citește băiatului ei, cu voce egală, o femeie mărunțică având baticul frumos înnodat sub bărbie, iar el, un tânăr trecut și cu figură de viitor alcoolic, privește aiurea, foarte departe, printre castanii înfloriți, înăbușindu-și cu greu un căscat, apoi se uită pieziș la Biblia mare și neagră cu un soi de teamă amestecată cu indiferență, în timp ce, pe sub bancă, își tot încrucișează nerăbdător picioarele, frământând pietrișul cenușiu, nu departe de o vrabie moartă de curiozitate, care trage evident cu urechea, cu capul ușor răsucit și înclinat spre el, fixându-l doar cu un ochi.

2. Două doamne trecute și absolut respectabile, îmbrăcate în taioare, cu părul făcut permanent mărunt și bătând în nuanțe de mov, stau cuminți pe bancă cu genunchii lipiți, întoarse ușor una spre alta, și povestesc în șoaptă despre ceva crucial pentru omenire ținând în mâini două pahare suspecte din plastic care, la a treia mea tură de alergare, sunt reumplute cu un lichid incolor care nu pare în ruptul capului a fi apă, iar degetele lor stau înfășurate protector, ca niște cabanoși uscați, în jurul cercurilor fine de plastic, obrajii lor sunt tot mai îmbujorați de vinovăție, iar privirile lor piezișe sunt tot mai iscoditoare, trădând faptul că, de-acum, și ele știu că și eu știu.

3. Duminică dimineața, în spațiul destinat molcomelor exerciții fizice pentru pensionari fără somn, fac niște abdomene lângă un domn subțirel ce face, la rândul său, o bicicletă neconvingătoare, cu ochii pironiți pe ziarul desfăcut larg, în vreme ce un alt domn grăsuliu și vorbăreț îi masează fără convingere umerii cândva puternici, turuind la grămadă informații despre prăbușirea economică, revoltătoarea inexistență a autostrăzilor, falimentarea cu bună știință a industriei, starea degradantă a penitenciarelor și nivelul scăzut al învățământului, totul până când, fără să să pună mâna la gură, domnul cel subțirel cască enorm, cât să înghită ziarul cu totul, ba chiar și parcul cel mare, cu tot cu copaci și cu mine.

4. Peste așa ceva dai mai rar: să alergi pe lângă doi îndrăgostiți îmbrățișați strâns, care ocupă doar o treime din spațiul băncii, și să-i vezi cum se înghesuie unul într-altul ca într-un autobuz imaginar la o oră de vârf, el cu capul vârât în căușul umărului ei, șuvițele ei de păr pe fața lui, agățându-i-se de barba macho de trei zile, degetele mâinilor lor încâlcite într-un nod imposibil de desfăcut, ea zâmbind împăciuitor, lui curgându-i lacrimi egale și simetrice pe ambii obraji, ca într-o telenovelă sud-coreeană, într-adevăr, așa ceva e rar de văzut, hai, că de era invers parcă mai puteai crede.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

5. Are vreo 70 de ani, o pălărie cenușie de vară cu găurele fine de aerisire, în mână ține o batistă cu care se șterge mai întâi pe față, apoi pe frunte, peste granița ramelor de ochelari ce închid două lentile groase, se uită din când în când la ceas, pare că așteaptă pe cineva care întârzie, așa că reia ritualic gesturile cu batista, apoi cu ceasul, se ridică și face trei pași măsurați cu mâinile la spate și capul în pământ, mută cu vârful pantofilor un șervețel de hârtie folosit − pantofii, la rândul lor, au găurele fine de aerisire −, apoi se reașază la masa de piatră unde, pe pătratele albe și negre, piesele gata aranjate așteaptă sosirea generalului, ca să înceapă iar marele război, cel din fiecare zi de miercuri, de la ora 5.

6. Am citit undeva că Dumnezeu e bun și iubește bețivii așa că, păcălindu-i, le deschide o poartă în cer sub formă de uşă de cârciumă, ca să se strecoare și ei cum pot în rai, iar acestuia, sărmanul, întins pe bancă într-o rână precum corăbiile eșuate în nisipul secat al Mării Aral, Dumnezeu i-a aruncat în mod specific un colac de salvare sub formă de pet la doi litri și jumătate, bonus jumătatea, ca să nu se înece amărâtul de el și să-l tragă la fund, ca un fir cu plumb, piciorul său cel drept și bolnav, învelit până la genunchi într-un fost pulover din lână, apoi într-un sac de gunoi din plastic albastru care e legat strâns cu o sfoară roșie, găsită probabil într-un tomberon, pe undeva.

7. Duminica devreme, pe ploaie și vânt, sugerând creștinilor să-și miște odată fundurile spre adunare spre a fi preschimbaţi încă o dată în prunci cu inima curată, clopotele răsună în parc precum gongul de la teatru, cortina e ridicată, însă scena e cam pustie, doar o doamnă unguroaică de modă veche își plimbă șorecarul bătrân și supraponderal, îmbrăcat cum se cuvine, în straie de sărbătoare, cu o vestă verde ce stă să pocnească pe el precum mațul pe un crenvurști prea fiert, și trec amândoi, agale, pe lângă micul teren de baschet, unde un băiat de vreo 4 ani încearcă în zadar să treacă mingea roșie prin inelul de metal, evident prea sus, prea strâmt, prea devreme.

8. Așezată cuminte pe scaunul de la intrarea în wc, îngrijitoarea cea tânără privește fix o rață care, periodic, își înalță fundul vertical spre înaltul cerului căutând ceva de haleală pe sub apă, puloverul ei mov are nuanța acelui grafitti proaspăt de pe peretele din spatele ei, dar ea nu știe de astfel de potriveli inutile, treaba ei e să vegheze asupra hârtiei igienice tăiate cu măsură, să spele periodic pisoarele, chiuvetele și wc-urile, să reziste avansurilor perverșilor și să înfrunte cu demnitate privirile compătimitoare ale doamnelor pe tocuri ce trec egal, liniar și periculos, asemeni unor cuirasate de război, gata încărcate cu muniție, așteptând doar un ordin.

9. Stau pe o bancă toți trei, mama, tata și copilul, ling cu nesaț cornete de înghețată londoneză cu toppinguri diferite, toți trei cu priviri absolut goale, fiecare cu gândul la altceva − mama ținând cu grație șervețelul în mâna stângă, copilul cu capul întors, sugând cu zgomot începând de jos, de la capătul ascuțit al cornetului, prin învăluire, tatăl vârându-și înghețata aproape cu totul în gură −, fiecare trăiește clipa asta unică în care se răsfață în dulceață și răcoare, o clipă pe care ar vrea-o veșnică, dar care se va termina când ultima înghițitură va aluneca în pântece și când realitatea va năvăli iar peste ei, ca un barbar răsărit dintr-o pădure de stejar, urlând prelung într-o limbă necunoscută.

10. E sâmbătă dimineață și starostele calcă bățos pe aleea principală a Parcului, cu o cocardă tricoloră pe piept și cu o sticlă de țuică în mâna dreaptă, urmat de nașa perfectă, care are coc fixat pe vecie cu mult lac fixativ, unde se învălmășesc ardei umpluți și sarmale cu varză acră, și mai are tocuri imense, de lac, și umblă înfășată într-un satin verde cu decolteu generos, cu o fundă imensă pe fund și în mîini cu un buchet de mireasă format din flori mari, late și albe, care scot drept din mijloc niște limbi lungi și roșii, zgâindu-se la trecători.

11. O doamnă ca o imensă pată de culoare bordo, cu părul vopsit în culoarea bordo, fustă la fel, taior și pantofi asemenea, stă singură pe bancă și se privește atentă, cu capul ușor înclinat, într-o oglinjoară minusculă, ținând în mână, ca pe o armă, un ruj fatalmente de aceeași culoare cu ființa ei toată, și, iată, e pe punctul de a-și atinge buzele apăsat, doar că acest gest, tușă supremă, ar transforma tot universul în bordo, așa că accelerez, fug mâncând pământul fără să privesc înapoi, nu cumva să mă prefac și eu, ca femeia lui Lot, într-un stâlp de sare având aceeași culoare imposibil de rostit.

12. Înalt și cu privirea sașie, purtând pe genunchi un ghid cu verbele neregulate ale limbii engleze, el stă fix pe mijlocul băncii și privește dincolo de doamna micuță și îndesată care, aidoma unui dop de plută, fixată cu tălpile în două suporturi portocalii, se rotește ritmic în jurul axei pe unul dintre aparatele de fitness pentru modelat talia, iar cum stă el, așa, pe bancă, duce din când în când la gură o cutie de un litru de lapte, sorbind cu înghițituri mari, totul în răcoarea unei zile promițătoare de septembrie, când frunzele încă nu s-au decis dacă e destul de toamnă ca să îngălbenească și să cadă patetic, și doar castanele mai pică ici-colo, din senin și fără preaviz, fără să aibă habar nici luna, nici anotimpul, nici măcar anul oarecare în care ne aflăm.

13. „Dormi în pace, suflet blând” și „Odihnească-se în pace” scrie pe cele două coroane lipite una de alta și așezate simetric pe bancă, miroase a brad și a garoafe, a pădure proaspăt tăiată sau a veșnicie posibilă, iar cele două coroane sunt vegheate simetric de doi tipi în geci de piele negre − unul e ușor aplecat înainte și înfulecă vast dintr-o șaorma garnisită cu de toate, celălalt ține în mâna dreaptă un sfert de franzelă, iar în stânga, un sfert de cârnat, și se uită alternativ, când la o mână, când la alta, fără să poată decide dacă mai bagă în el sau gata, ajunge.

14. Sunt trei pensionari înghesuiți unul într-altul pe aceeași bancă, îmbrăcați cam la fel și semănând oarecum și la statură, și la chip, pe capete au pălării de vară cam la fel, haine asemenea, în culori cenușii asezonate cu nuanțe de negru și de maro, neutre și de nebăgat în seamă, și stau, așa, fără să-și spună nimic, fiindcă demult nu mai e pe lume ceva nou și demn de a fi rostit, așa că ei se mulțumesc să aștepte, ca niște păsări de pradă, să mai treacă o femeie frumoasă pe care să o petreacă fiecare cu privirea, analizând-o minuțios de sus în jos, de jur împrejur și, în general, în toate aspectele, inclusiv aerul parfumat ce o împresoară, să-și întoarcă gâturile după ea în același ritm, în timp ce, pe sub pălării, gândurile să le zburătăcească, fericite, și să țopăie, colorate, de colo-colo.

15. În mod evident, cei doi, un el cu clop și o ea cu batic, gospodari cu mâini bătucite, aşa, pe la vreo 60 de ani, veniţi de la țară cu o cursă mult prea matinală și aterizați în acest oraș netrezit de-a binelea, desfășoară între ei pe bancă, precum doi comandanţi de oști − harta, un ziar cu oferte de la ceva supermaket, pe care întind tacticos slănină afumată, brânză de burduf, ceapă roșie și pită de casă tăiată în felii groase, apoi ciugulesc din toate deodată și pe rând, povestesc ceva de neînţeles printre molfăituri, își trec unul altuia o sticluță de forma unei grenade defensive și umplu parcul ăsta de castani bătrâni cu aroma țuicii de prune dublu distilată, produsă în spatele șurii cu mândrie locală și simț de răspundere.

16. Cu fața lucind de prea multă cremă antirid, mama fumează cu emfază, articulația mâinii sale e îndoită cu grație, privirea sa țintește în gol, complet inexpresivă, spre strada pe unde se perindă tramvaie, mașini colorate și oameni grăbiți îmbrăcați de toamnă, fiica ei cu sindrom Down se uită zâmbind la aceleași lucruri, însă prin gaura unui covrig, pendulând din cap încoace și încolo, fredonând fals o melodie de copii imposibil de recunoscut, iar melodia asta strâmbă, izvorâtă dintr-o inimă curată, plutește prin parc nebăgată în seamă, învăluită în fum de țigară, claxoane, zumzet de șosea și pașii cadențați ai alergătorilor, printre care mă număr și eu.

17. Ele sunt frumoase și o știu, astfel că își plimbă mâinile prin păr cu gesturi moi, de meduze, în lumina de aur a acestei după-amieze perfecte de vară, ei le sorb din priviri și zâmbesc tâmp fără să știe prea bine ce să facă, oare, cu mâinile, ele stau picior peste picior, ca aranjate, în timp ce ei ocupă jumătate de alee așezați, total incomod, pe cadrele bicicletelor lor revărsate pe jos, iar ele le-au sucit mințile în așa hal, încât ei ar sta și pe țepușe, pe cărbuni încinși sau pe cioburi de sticlă, numai să nu se termine și să nu treacă această clipă în care ele, nespus de frumoase, presară peste capetele lor, cu degete prelungi, firmituri de amor, așa cum ai presăra un pic de scorțișoară peste o ceașcă de ciocolată fierbinte.

18. Omul cu vata de zahăr se uită la coada grosuță formată din îndrăgostiți standard, fetele țin cu grație între degete trandafiri roșii fără gust și miros, aidoma roșiilor de seră de prin Benelux, mașinăria de aluminiu se învârte cu zgomot egal, precum mâna omului ce întinde ceremonios câte-un băț de lemn clienților foarte plictisiți de această după-amiază de duminică damnată de perspectiva dimineţii de luni, și nu pot să nu-mi amintesc de fostul om cu vată de zahăr, cel din vremea copilăriei mele, care mânuia la fel de abil bățul lung de lemn, deși îi lipsea indexul mâinii drepte, iar eu stăteam la coadă nu pentru vată, ci fiindcă nu-mi puteam dezlipi privirea de la mâna aceea fără un deget și de la baletul ei perfect printre scamele viscolite de zahăr ce pluteau prin vasul de aluminiu.

19. În soarele unei strălucitoare după-amieze de octombrie, cu ochii pironiți către mașinile oprite la stop stă acest invalid mâncând pufuleți, cioturile de sub genunchii săi atârnă suspendate, în vreme ce lângă el, pe bancă, încălțate în ciorapi negri și în impecabili pantofi de lac, aidoma celor ai cântăreților de operă, se odihnesc două proteze lângă o pereche de cârje, iar prin transparența pungii se vede limpede cum mâna omului scormonește cu multă viață după alți și alți pufuleți galbeni și leșinați.

20. Pe masa musculară bine reliefată, el are niște tatuaje cu mesaje complexe, apoi tricoul mulat cu Ibiza Party peste care o fată cu ochelari de soare scoate o limbă nefiresc de roșie, alături, prietena lui e îmbrăcată cu bluză albă, fustă scurtă și pantofi de sport roz, iar cum stau ei, așa, în soarele neconvingător de aprilie, se uită cu interes la o poză proaspăt scoasă de la ecograf, se văd contururile vagi ale unui viitor bebe încovrigat și capul disproporționat de mare, ea zâmbește tandru, nu-și poate dezlipi privirea, în timp ce pe chipul lui se citește o mare îngrijorare, drept pentru care clănțăne mecanic semințe și lasă cojile să cadă sub bancă, molatec, de parcă nu l-ar vedea nimeni.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€