„Există o vreme pentru toate lucrurile”. Ecclesiastul, o lectură (2)

De Florii, bunica…

Bunica o ținea pe-a ei, sus și tare, că cei de la Evidența populației au greșit când i-au trecut în buletin numele de Floare. Pe ea o chema Florica și pace, doar știe toată ulița. Iar domnii ăia, degeaba au făcut ei școală, dacă nici măcar un amărât de nume nu știu să-l scrie ca lumea.

Când venea vorba despre planuri sau proiecții, bunica era de un scepticism tipic lui Solomon, regăsit în Cartea Ecclesiastul. Era rezervată, ușor nihilistă chiar, avea acel gen de răbdare bănuitoare, de țăran ajuns la târg, care nu se repede să cumpere nimic înainte de a da o raită, să ia pulsul pieței.

Când se pomenea de chestii din viitor, avea mereu la îndemână un text pregătit, cu final deschis: Om vedea, dac-om trăi și-om ajunge… Multă vreme n-am priceput vorba asta. M-am tot întrebat oare unde ar trebui să ajungem, până într-o zi, când am avut revelația faptului că bunica nu vorbea despre loc, ci despre timp, văzut ca o coacere, ca împlinire a vremii. 

De Florii, imediat după biserică venea acasă, își tăia niște flori din grădină și le punea într-o vază pe masă. Erau cadou pentru ea, Florica, nu Floare. Ce făcea de fapt? Dădea un soi de formă timpului, adunat într-un buchet. Cupla timpul ei mundan, pământesc, cu timpul înalt, al sărbătorii. Fiindcă ce altceva sunt marile sărbători precum Crăciunul sau Paștele decât această potriveală a timpului orizontal, finit cu cel vertical, veșnic?

În superba sa carte despre Parabolele lui Iisus, Andrei Pleșu nuanțează:

“Cea mai bună investiție a libertății în intervalul dintre început și sfârșit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul zilei cu timpul Împărăției, timpul care ți s-a dat cu Sursa din care ți s-a dat timpul. Adică să trăiești simultan în două registre ale timpului: al tău, cel în care ești singur și timpul lui Dumnezeu, cel în care ești însoțit.”

Bunica exact asta făcea – împletea mereu cele două timpuri. În capul ei, biserica, rugăciunea și cântarea de laudă nu se încheiau odată cu terminarea programului de duminică, pentru ca luni să înceapă vremea desacralizată a sapei și a straturilor. Fierbea fasolea cântând. Sau scormonea ea pământul din grădină cu mintea la momentul semănatului și recoltei, dar și cu gândul că, uite, asta e țărâna din care venim și în care ne vom întoarce toți, la vreme. Timpul omului așadar, nu se dezlipea de timpul Creatorului.

O vreme pentru toate

Unul dintre cele mai frumoase pasaje ale acestei cărți este cel dedicat tocmai timpului, a vremii oricărui lucru petrecut sub soare. Ni se reamintesc clipele aflate în registrul timpului nostru personal, pământesc, cele de care, aparent, dispunem.

De fapt, toată cartea este o vastă meditație despre timp, poate și de aceea o găsim extrem de actuală. În plus, aduce bine de tot cu ceea ce ni se întâmplă azi, iar faptul că un text vechi de 3000 de ani pare fresh, ne dovedește că mintea omului nu s-a schimbat prea mult.

Citind Ecclesiastul nu poți să nu te întrebi cum își negociază fiecare dintre noi acest timp, picat din cer grămadă pe capul nostru? Sau cum rezistă oamenii în izolare și carantină, acum când, mai mult ca niciodată, resimt fizic teroarea timpului și poate au, mai acut, conștiința vremelniciei?

Cum se ciocnesc de pereții unei mici garsoniere sau a unei camere de hotel cele cam 12 mii de gânduri, care-i trec omului prin cap într-o singură zi? Chiar, aflat la terapie intensivă și văzând cum se scurge viața din el, oare Boris Johnson se mai gândea la Brexit?

Răspunsul lui Solomon relativ la timp e dur, sec, incomod: “Există o vreme pentru toate lucrurile”, doar că, luați cu treabă și loviți de amnezie, uităm mereu chestia asta. Ajung 2-3 generații și totul devine istorie, inclusiv comunismul. Texul e clar:

”De grăiește cineva zicând: <Iată ceva nou!>, iată că acel ceva a fost în alte vremuri, în cele ce-au fost înaintea noastră.”

E de necrezut cum am uitat că doar cu 100 de ani în urmă, o gripă aviară a provocat mai bine de 50 de milioane de morți, la o populație globală de doar 1.5 miliarde. Extrapolați și o să vă speriați. Timpul e hapul universal, vindecă dramele, e marele balsam al uitării, aduce totul la același nivel, la fel ca mașina mea de tuns gazonul.

Ca să ne mai amintim totuși câte ceva, iată, ni s-a băgat pe gât, forțat și fără preaviz, tocmai timpul acesta inutil, dez-angajat și pentru unii, îngrozitor de plictisitor, numit și timpul pandemiei.

Iată marele poem al vremurilor de teroare în care ne mișcăm “sub soare” sau mai nou, “sub tavane”, fiecare la casa lui.

“O vreme este să te naști și o vreme să mori / o vreme este să sădești și o vreme să smulgi ce ai sădit / o vreme este să ucizi și o vreme să vindeci / o vreme este să dărâmi și o vreme să zidești / o vreme este să râzi și o vreme să plângi / o vreme este să te tângui și o vreme să joci / o vreme este să azvârli pietre și o vreme să strângi pietre / o vreme este să îmbrățișezi și o vreme să fugi de îmbrățișare / o vreme este să cauți și o vreme să pierzi / o vreme este să păstrezi și o vreme să arunci / o vreme este să deșiri și o vreme să coși / o vreme este să taci și o vreme să vorbești / o vreme este să iubești și o vreme să urăști / o vreme este pentru război și o vreme pentru pace.”

David, Regele dubioșilor

“O vreme e să cutreieri pământul și o vreme să stai încuiat în garsonieră”, am zice azi. Ce sens are incantația asta cu un aer de lamento? Inventariază niște intervale, e drept, însă are și un ton profetic. Pare o repetiție, un mic exercițiu de manevră, menit să-i țină cititorului textului sacru atenția trează la momentul culminant al poveștii, care constă tocmai în plinirea vremii, a coacerii timpului, clipa apariției lui Mesia – acest personaj ciudat, aflat în misiune de recuperare a umanității, trimis să dea un re-start istoriei, să-i provoace un update al tuturor setărilor știute.

Mă întreb, oare putem scăpa în zilele acestea stranii de senzația unui reset universal, de frână planetară, peste care plutește un înger al morții, coborât din înalt peste cei vii? Eu, unul, făcând ședințe cu colegii mei, ferecați fiecare într-un ecran mic sau plimbându-mă cu câinele pe străzile goale, nu pot scăpa de sentimentul de apocalipsă trăită live, de parcă tocmai a avut loc răpirea drepților la cer, prin urmare totul e nelocuit, părăsit.

Iar aici ne întoarcem la ce spunea bunica mea, cu al ei misterios “dac-om trăi și-om ajunge”. Solomon, autorul acestui text melancolic-amar este un rege de basm, stăpân peste o domnie de vis, îngropat în aur, încărcat de zile, aflat pe final de carieră. A trăit, a ajuns. I-a fost dat să trăiască, la fel ca nouă, vremuri de belșug și pace și să ajungă la capătul propriului său timp finit, pe cale de a se închide cu necrologul standard a Vechiului Testament. “Cutare a adormit laolaltă cu părinții săi și a fost îngropat…”

Cu aceste cuvinte se pecetluiesc și destinele regilor și ale cerșetorilor, frază valabilă și pentru legendarul tată al lui Solomon, marele Împărat David, un tip atât de imprevizibil și imperfect, încât e imposibil să nu te întrebi în barbă: Ce fel de Dumnezeu o fi acela care îl poate declara pe acest războinic petrecăreț, ucigaș și adulter, un “om pe inima Lui”?

Așadar, ce a făcut David cu timpul său finit, dat de Sus, încât a fost declarat campion al credinței, deși o dădea de gard când îți era lumea mai dragă? De toate. Și-a început cariera ca tânăr cioban, răpunând un balaur, pe Goliat. A devenit rege, apoi și-a continuat ascensiunea cucerind popoare, întărind granițe, umplându-se de bogății și faimă. A avut o domnie spectaculoasă, care a durat 40 de ani. Visul lui măreț de a-i construi Domnului o casă i-a fost refuzat, fiind rezervat urmașului său la tron.

Într-o bună zi, sătul de războaie și de belșug, plictisindu-se de moarte în palat David se plimbă pe terase, contemplând cetatea Ierusalimului, când deodată ochii-i pică pe răpitoarea Batșeba, scăldându-se în piscină. Aprins de dorință, regele face o măgărie inimaginabilă. Se interesează imediat cui aparține frumoasa, se îngrijește să-i trimită bărbatul în linia întâi a unui război de gherilă, apoi confiscă biata văduvă și-i trântește rapid un copil.

Cum ar zice Ecclesiastul, este “o vreme este să ucizi și o vreme să vindeci”. David își petrece căruntețile încercând să-și panseze netrebnicia, căindu-se pentru că a nesocotit pe Dătătorul timpului, prin urmare scrie o sumă de poeme memorabile – Psalmii.

Solomon Unlimited

Din relația aceasta compromisă a lui David cu Batșeba se naște Solomon, cel ascuns sub numele de Ecclesiastul, “Cel ce vorbește adunării”. Cine știe dacă nu cumva tocmai din jena ratării sale monumentale, nu-și dă numele adevărat? Cartea lui e radical diferită de poemele de război, dragoste și adorație închinate de legendarul său tată Ziditorului tuturor lucrurilor. Să ne uităm puțin la viața noului împărat.

Începutul domniei lui Solomon e fulminant, entuziasmant. Până și Dumnezeu se ambalează și îi promite că-i dă absolut orice vrea. Un singur lucru cere noul împărat și asta-l unge pe Atotputernic pe suflet: înțelepciune. O va primi cu asupra de măsură. Iar pe deasupra, tot restul.

Solomon domnește fix cât tatăl lui – 40 de ani. E perioada de maximă glorie și pace a Israelului. Domnia cea înțeleaptă este însă doar o fațadă, o frumoasă promisiune în care se strecoară progresiv și nevăzut, fisuri. Pornit de foarte sus, regele va sfârși, se știe, foarte jos.

Imediat ce urcă pe tron, ca un sultan veritabil, își lichidează rapid toți dușmanii și își pune prietenii în funcții de conducere. Începe să asculte de ei mai mult decât de bătrânii sfătuitori clasici ai curții (prima fisură). Înconjoară Ierusalimul cu ziduri de apărare, construiește Primul Templu, lângă care adaugă un palat regal impresionant, de două ori mai mare decât casa Domnului.

Câștigă un război important cu Siria, apoi curg doar vremuri de pace. Instaurează un control al rutelor comerciale dinspre Arabia, India și Africa. Drept urmare, începe să facă averi cu ghiotura (a doua fisură) și să devină celebru în tot Orientul. Pe regina din Saba o încarcă de aur de-i cocoșează cămilele, încât abia-l poate duce.

Iar, ca orice rege oriental care se respectă, își trage un harem pe măsură (a treia fisură). Haremul număra nu mai puțin de 700 de soții și 300 de curtezane. Solomon își recunoaște deschis marea slăbiciune a vieții – femeile.

Problema cu țiitoarele alese pe sprânceană de prin toată lumea, este că ele vin la pachet cu zeii lor, care compromit totul. Regele profită și face, prin concubinele lui, alianțe cu toți regii din jur, de unde și vremurile de tihnă.

La curtea din Ierusalim e opulență, e belșug, e pace, doar că în inima împăratului nu e liniște. Solomon cade într-o stare de îmbuibare și confuzie din care nu-și mai revine până la finalul vieții. Moare în 931 î.Hr. la 80 de ani și regatul său va cunoaște un declin progresiv până în 586 când Templul e distrus, iar evreii devin robi în Babilon.

Solomon e regele născut talent, murit speranță. Trăiește pe dos decât tatăl lui – apare ca o revelație și sfârșește lamentabil. E promisiunea neîmplinită că va rămânea înțelept, e marea dezamăgire a unui Dumnezeu care, pe acea vreme, încă mai avea un dialog deschis cu profeții și regii. Prin urmare, văzând cum pe înălțimi se ridică fumul altarelor unor zei străini, îmi închipui cum i-ar fi vorbit lui Solomon simplu, părintește, prin ceva vedenie:

“Sigur, măi, doar am promis, vă ajut, vă fac un popor mare, vă scot din necaz și vă pun dușmanii cu botul pe labe, dar am și o slăbiciune: știți că-s gelos. Așa că nu-mi întoarceți binele cu rău și nu vă apucați să vă închinați la tot felul de zei de doi bani, că mă enervez și vă dau de pământ.”

Rezumatul cărții

Despre Ecclesiastul se poate scrie până la a doua venire dar, vorba înțeleptului: “neliniștea gândului e trudă pentru trup”. Este o vreme să scrii, dar și să mai pui punct. Încercând să rezumăm, eu cred că această carte se poate traduce cam așa:

Cât trăiește, omul tot adună bunuri, doar ca să plece din lume cu mâinile goale. Timpul său finit e prost negociat, iar memoria omului, mai scurtă decât pasul șopârlei. Degeaba vin bogății și binefaceri peste el, că tot numai din molime, ratări și jale învață ceva.

“Deșertăciunea deșertăciunilor”, mantra cărții, nu e altceva decât expresia naturii umane căzute, a valorilor morale compromise, fiindcă omul uită mereu să cupleze timpul său finit cu timpul veșniciei. Câtă vreme trăiește strict “sub soare”, după cum îl taie capul, fără a chestiona mereu ce se află “peste soare”, omul e destinat amărelii deșertăciunii, a straielor cernite și a obrajilor bosumflați.

Un singur lucru poate anihila deșertăciunea, iar acest lucru e înțelepciunea. Întrebarea cheie a autorului este: Cum poate trăi omul în mod înțelept, în mijlocul deșertăciunii? Cum faci să rămâi întreg la cap când totul în jur o ia razna și se instaurează “vremea nebunilor”? Unde te uiți, spre ce te îndrepți și, în ultimă analiză, în ce crezi cu adevărat? De fapt, pentru ce ești gata să-ți dai viața? Finalul e deschis, iar libertatea alegerilor, totală.

Solomon ia creionul de după ureche, face totalul vieții lui, trage linie și se-ntunecă, fiindcă îi dă cu minus. A bifat toate cele materiale, s-a tăvălit în gloria trecătoare, dar a ratat cele esențiale, imateriale, de Sus, alea care trag greu în cântar, acum pe final. Cu ultimele puteri, după vasta lui lamentație amară, se întinde după butonul de panică și apasă. Pe ecran apar mari, ultimele lui avertismente, înainte de a părăsi definitiv scena:

“Bă, băieți, nu zic, distrați-vă, dar nu vă lăsați amăgiți. Numărați-vă bine zilele, că nu-s chiar așa multe. Încercați să deveniți înțelepți, stați cu ochii pe alea veșnice și nu cumva să uitați de judecată, da? Până la urmă, valoarea unui om se măsoară la finiș, nu la start. Vi le zice Stan Pățitul, cel pe care l-a ajuns mintea de pe urmă, ce-i drept, cam târziu.

Și mai ales, nu vă opriți din căutat. Eu, unul, nu cred că povestea se termină aici, jos. Dacă Dumnezeu ar fi un papagal mare, roșu, la îndemâna oricui de pe pământ, ce rost ar mai avea să ne batem capul cu El, să vedem pe unde se ascunde, să pricepem ce vrea de la noi? Până la urmă, așa se capătă înțelepciunea – greu, tot cercetând, scormonind prin deșertăciune… Faceți bine și învățați ceva din ratările mele, numai atâta mai zic.”

Lumina se face difuză și regele întoarce spatele auditoriului. Coroana regească de aur cu nestemate și-a abandonat-o lângă tron, iar acum poartă, așezată strâmb pe cap, pălăria bufonului său. Vestitul înțelept a devenit un nebun oarecare. Cu pași mărunți și nesiguri, de bătrân, se îndreaptă spre culise.

Finalul poveștii

Concluzie? Ecclesiastul e cartea dez-vrăjirii, a dez-iluziei, a dez-amăgirii de sine a unui rege unic. Este cartea unui spectaculos derapaj, a pierderii aderenței umane cu ambele realități, decuplate: cele pământene și cele divine. E o carte a marii singurătăți, mărturia unui om care, la un moment dat în istorie, a avut totul pe mână, dar s-a zăpăcit și n-a știut ce să facă cu ele. Când a trebuit să priceapă, n-a priceput, fiindcă era atent la altceva, adică la el însuși.

Acum se resemnează, fiindcă nisipul din clepsidră, iată, s-a scurs. Timpul a ajuns la capăt și nu poate fi dat înapoi. Nu mai e nimic de făcut. Nu-i rămâne altceva decât să își scrie propria sa carte de despărțire adresată lumii și să arunce ultima privire peste umăr, la drumul parcurs.

Iar înapoi, totul arată exact ca un ținut pustiit, în vremea ciumei.