Eu sunt Roșia

Dragă prietenă,

Aș putea paria că, în timp ce decojești ceapa, nu te gândești de unde vine și unde ar fi putut ajunge. Aș pune gaj chiar soarta mea, dacă nu mi-ar tremura pielița de teamă, că nu știi câte îndură o vegetală ca să nu sfârșească la Groapa de Gunoi.

Deși e scurtă, într-o viață de roșie le cam vezi pe toate. Iar când ajungi, ca mine, dintr-o dolofană plesnind de arome, o scofâlcită uitată într-o cutie de carton, tot ce mai speri e ca mucegaiul să te albească înainte să fii sufocată într-un morman de coji urât mirositoare.

Cu speranța că nu voi avea soarta de care m-am temut, te rog, dragă prietenă, să mă mai lași un pic, ca să-ți pot povesti cum am ajuns eu, Roșia din Câmpurelu, pe tocătorul tău de lemn…

Capitolul 1. În care îmi aflu menirea

Într-o sâmbătă de sfârșit de august, după ce trecuse, parcă, o veșnicie de când, dintr-o floare gălbuie, mă preschimbasem în Roșia care sunt astăzi, s-a produs mare tulburare între noi, tomatele din Sera de la Câmpurelu.

Stăteam deja de câteva zile pe vrej, ațipite în soare, și, pe când credeam că o să ne tăvălim vesele pe pământ – așa de grele eram la început – și că o să sfârșim mușcate de copiii grădinarului, ne-am trezit, ei bine, culese. Și să știi că nu e tocmai confortabil să te desprindă de vrej, când tu tragi spre pământ cu așa dorință.

Pe mine m-a cules un zilier, cum l-a numit Grădinarul nostru, și m-a așezat grijuliu într-o cutie de carton, alături de alte surate. Vinetele, deși mult mai răbdătoare, au fost înghesuite la un loc cu castraveții, deci noi am fost norocoase să rămânem împreună.

Altminteri, culesul ăsta a fost ca un soi de botez, fiindcă de acolo, din cutie, am aflat că suntem cele mai arătoase și că, pentru asta, primim o excursie la oraș.

„La hipermarket”, l-am auzit pe Grădinar.

„Calitatea întâi, cele mai bune”, a mai spus, în timp ce zilierul ne ducea în depozit. „Aici au frig, rezistă”, a mai zis, după care ne-a lăsat într-un întuneric deplin.

Eram gata-gata să mă plâng de frig, dar, cu mintea de acum, știu că răcoarea era de-a dreptul înviorătoare pe lângă ce-a urmat.

La o vreme, alte cutii cu alte roșii au fost aduse în închisoarea asta rece: mii de roșii, nu din cele mai grozave, dar nici urâte, pe drept cuvânt.

Și apoi, roșiile ar trebui să fie frumoase sau gustoase?

„Din astea, cele mai multe ajung bulion. Ce-ți rămâne trimitem la Piața Obor. Sigur, toate sunt numai bune”, i-a spus Grădinarul gospodinei casei, în timp ce cântărea câteva surori cu pielița zgâriată sau mai verzi decât mine.

Eu nu am să ajung nici bulion, nici la piață – îmi ziceam -, ci la hipermarket, orice ar însemna asta. Sunt Roșia cea mai bună, fără defecte, și, înainte de a porni la drum, un lucru știu sigur: menirea mea e să fiu consumată.

Așa mi-am zis când, proțăpită în vârful cutiei, mă uitam de sus la câteva nefericite care, într-un coș, zăceau pătate și sleite de soare.

Capitolul II. Ne rostogolim?

Grădinarul s-a întors către dimineață, când soarele pătrundea în depozitul cel friguros, și ne-a purtat pe brațe către o mașină. Alte și alte cutii preluate din camera întunecoasă erau aduse la camioneta parcată în curtea casei din Câmpurelu.

Apoi a fost beznă iar, deasupra nu vedeam decât o altă cutie de carton, care ne cam apăsa, și, pe lângă asta, din când în când ne mai loveam între noi, ca și cum am fi căzut și iar ne-am fi ridicat.

Drumul ăsta, primul, a fost scurt. Ne-au dat jos după vreo oră și ne-au urcat în altă mașină, mult mai mare. Și aproape că mă obișnuisem cu zdruncinăturile și cu înghesuiala.

Când ne-am oprit din nou, au apărut magazionerii. Am aflat dup-aia că așa le zice oamenilor în uniforme care ne-au dus, unde crezi, tot într-un depozit. Pe bune?

Dar ăsta era uriaș, din metal, cu bare grele de fier. Erau acolo tot felul de ciudățenii de care nu mai văzusem niciodată, multe dintre ele verzi, nu ca noi, dar încă vii. Își reveneau după călătorii lungi, din locuri îndepărtate – Grecia, Italia, Brazilia.

Pe noi ne-au mutat într-o cutie mult mai arătoasă. „Cele mai frumoase le pui în vârf”, a zis cineva. Și ce mândră am fost că pe mine m-au cocoțat în frunte, prima de sus, prima care-și va împlini menirea. Așa e mai bine, mulțumesc!

Când am ajuns pe raft, într-o sală mare-mare, plină de lumini agățate sus-sus de tot, am văzut deasupra o etichetă neagră pe care scria cu alb: Roșii. România. Calitatea I.

În dreapta mea, un ardei roșu stătea și el, semeț, în vârful grămezii de ardei. În stânga, mâini peste mâini umblau printr-o grămadă de cartofi – luau, aruncau, întorceau pe toate fețele.

M-am ținut bine pe poziții. Voiam să fiu tot prima. Sunt prima plantată, cea dintâi coaptă și culeasă. Haideți, deci, să vă înfruptați!

„Maaamiii, uite, astea sunt frumoase!”, am auzit la un moment dat, împreună cu degete mici peste pielița mea subțiată de drum. Era o fetiță, iar mama i-a făcut pe plac: „Bine, hai să luăm de aici”.

Pe mine!, îmi venea să strig. Pe mine!

Dar, în timp ce așteptam să fiu culeasă încă o dată, am simțit, așa, ca o lovitură. Fetița m-a atins din greșeală, ca și cum nu contam.

M-am rostogolit, nu mai eram în față, și, în timp ce o mână tot alegea surate de-ale mele și le băga într-o pungă, m-am oprit, înghesuită, într-un loc de unde nu mai vedeam lumina.

Zeci de mâini ating cutia în care mă aflu, iar eu alunec și alunec spre întuneric… Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă ia acasă. Încotro o să mă duc?

Capitolul III. „Sunt urâtă?”

Nu știu câte zile au trecut, poate două, de când stau în cutia asta. Simt cum mă istovesc pe zi ce trece. E drept, acum suntem mai puține, avem loc destul.

În altă parte am fi huzurit, dar nu aici. Nu aici, unde atâtea mâini ajung să te strivească doar cât te strâng în palmă. Nu auzi decât: „prea moale”, „cam zbârcită” sau „nu e bună de nimic”. Ardei, cartofi, roșii, suntem toți în aceeași situație.

O ladă de morcovi zace pe podea. E prima dată când văd o cutie care nu e, ca a noastră, la vedere, ci zace pe podea. Morcovii arată bolnavi, mă tot întreb ce se întâmplă cu ei.

„Ce se întâmplă cu morcovii ăștia?”, strig către o prună de vizavi.

Își dezvelește o bucată de sâmbure uscat când îmi răspunde: „Nu știi? Tu nu auzi? Suntem într-un cimitir de legume și fructe”.

„Un cimitir?”, întreb, cu gândul la roșiile zdrelite pe care le-am lăsat în urmă, la Câmpurelu.

„Deschide ochii! Sunt de mult aici. Nu mai rezist mult, dar pe noi și pe mere măcar ne duc să ne facă țuică. Poate nu cea mai grozavă, dar măcar ajungem pe masa cuiva. Dar uită-te la morcovii ăia! L-am auzit pe unul din magazioneri spunând că îi duce la gunoi. Nimic nu rămâne din ei. Nimeni nu-i cumpără. Oamenii nu vin aici să ia legume așa-și-așa, sau fructe ca mine, cu sâmburele pe-afară, vor ce-i mai bun. Și noi, dragă Roșie, nu mai suntem chiar așa de bune!”, îmi zice.

Cuvintele astea mă tulbură așa de tare, încât pielița îmi plesnește și câțiva stropi mi se preling pe coajă.

„Hai, nu fi plângăcioasă! Ești încă dolofană, poate ajungi bulion! Am auzit eu la alții, înainte de a veni aici. Din magazine, cel puțin din alea mici, o prună ca mine poate să ajungă și într-un gem, iar o roșie ca tine, chiar și așa, mai puțin arătoasă, merge de-un bulion. Aici, însă, aici e cimitirul. Suntem prea multe”.

Mi-e greu s-o mai ascult. Are dreptate. Pur și simplu nu mai sunt Roșia care a plecat de acasă…

„Sau poate te întorci! La alte magazine, știu și eu, revii la Grădinar! Poate te plimbă până la piață, te ia cineva de acolo…”, se bagă-n vorbă un ardei.

„Eu trebuia să fiu dus în altă parte, la un magazin mai mic. Așa era vorba. Acolo m-ar fi vândut la vreo reducere sau, dacă nu, până să mă zbârcesc în halul ăsta, mă întorceam la Grădinarul meu. Vedea el ce făcea. O zacuscă, orice, ieșea ceva și din mine! Și uite că am ajuns, vorba prunei, în cimitirul ăsta!”.

„Dar tu poate scapi”, mai zice.

„Poate, poate așa va fi”, îmi spun. Nu vreau să mă mai uit la morcovii de jos. Dar să mă ia cineva de aici să mă ducă acasă? Nu, asta nu mai sper. Sunt prea urâtă să ajung pe masa cuiva, nu-i așa?

Capitolul IV. Groaza

A doua zi, foarte devreme, o mână grea scormonește în cutia în care, de acum, mă ascund. Cutia se răstoarnă pe o parte și simt cum alunec… spre ce? Spre o altă cutie, din fericire. Îmi vine să țip de bucurie, dar pielița mi-a plesnit deja și nu-mi permit așa un lux.

Mă bucur de lumină. Din nou spre vârf, iată! Rămân ușor surprinsă când văd că pe vechiul nostru loc stau acum alte roșii. Ridic capul și, deasupra mea, aceeași etichetă neagră.

Ba nu! Acum scrie altfel: Roșii. România. Calitatea a II-a.

Calitatea a doua? Eh, măcar e calitate, nu? Aștept din nou să fiu luată acasă de cineva, acum e momentul, dar nimeni nu vine spre noi. La Calitatea I, roșiile dispar una câte una, în pungi de plastic.

Ce se întâmplă cu noi de-acum încolo?

„Dacă nu se vând până mâine, le scoatem de la calitatea a doua”, zice un magazioner lângă mine. „Ce facem cu ele?”, întreabă un băiat cu ochelari despre care am aflat ieri că e nou.

„Le duce la casat si, apoi, la Groapa de Gunoi. Nici acasă n-avem voie să le luăm, să facem un bulion. Se duc în hăul ăla de putoare, după ce s-au stricat pe raft”, îi răspunde magazionerul.

Groapa de Gunoi?

„Auzi, zice băiatul cu ochelari, hai să mai aruncăm dintre ele, că unele-s stricate”. „Hai!”, zice și celălalt și, spre groaza mea, așază pe podea o cutie murdară.

Îmi dau seama ce soartă au avut bieții morcovi. Îmi amintesc roșiile pătate din Câmpurelu. Una din noi, biata de ea, toată spartă și fermentată, e prima în drumul spre Groapă. Băiatul cu ochelari o lasă să cadă în cutie și acolo nu mai seamănă cu noi. Urmează alta, cu o pată de mucegai. Se strivește cât ai clipi…

Oare și eu o să fermentez? Oare și din mine o să muște mucegaiul? Sunt altele ca mine la rând și trebuie mutate aici, cred. Și altele vor veni în locul lor, și tot așa…

Sunt la jumătatea cutiei acum, nu mai privesc în sus, văd doar pereții de carton. Degeaba am fost cea mai frumoasă Roșie din Câmpurelu, că nici bulion nu am ajuns!, îmi spun.

Sper ca, până ajung la Groapă, să nu mai rămână nimic din mine, să nu simt duhoarea. Atât.

În loc de epilog

De acolo, draga mea prietenă, știm amândouă povestea. „Hmm, dar roșiile astea sunt încă bune!”, ai zis și ne-ai salvat pe toate câte mai eram, cu o sacoșă simpatică. Ne-ai adus la tine acasă și, una-două, te-ai apucat de treabă.

Văd că apa fierbe, ceapa și morcovii se scaldă cu plăcere. Miroase bine. Ajung în ciorbă, până la urmă, eh? Grădinarul meu ar fi mândru.

Oh, ușurel, apa e rece și coaja mea bătrână nu mai suportă temperaturi extreme. Să mănânci tot, draga mea!

O să simți din plin gustul celei mai frumoase Roșii din câte au fost în Sera mea… Pardon, am zis frumoase?

La noi, la vegetale, frumusețea e în interior, așa că folosește degrabă cuți…

Mod de preparare

Mai mulți parlamentari de la PNL, UDMR și din grupul minorităților au depus în iunie o propunere legislativă pentru diminuarea risipei alimentare. Cu o lună înainte, senatorul UNPR Marian Vasiliev înaintase Parlamentului un proiect de lege cu același obiect.

Miercuri, 18 noiembrie, ambele proiecte au ajuns în plenul Senatului, care este prima Cameră sesizată. Numai că dezbaterea conținutului propriu-zis a fost deturnată: Vasiliev i-a certat pe cei din PNL că i-au copiat proiectul.

În cele din urmă, scandalul a fost curmat prin vot: proiectul depus în iunie a fost respins, în timp ce propunerea lui Vasiliev a fost aprobată cu 60 de voturi favorabile, 38 de voturi împotrivă și o abținere.

Ambele proiecte vor merge la Camera Deputaților, care este Cameră decizională.

Cele două texte legislative stipulează că supermarketurile și marile lanțuri de magazine ar urma să doneze hrana care se apropie de expirare unor orfelinate, cămine de bătrâni sau azile.

Există, cum altfel, și o problemă: legumele și fructele. Dacă alimentele de origine animală – lactate, mezeluri, carne – sunt predate de către magazine, contracost, firmelor de incinerare, în cazul legumelor și al fructelor situația se complică.

Primul motiv: legumele și fructele nu au, propriu-zis, un termen de garanție, astfel că, de cele mai multe ori, sunt ținute pe rafturile hipermarketurilor până se strică. Aici intervine, de altfel, și risipa imputabilă direct comercianților.

Al doilea motiv: evacuarea legumelor și a fructelor nu este reglementată. Fiecare magazin procedează cum consideră de cuviință cu marfa de acest fel care nu mai poate fi consumată.

În general, supermarketurile vând anumite fructe și legume care se apropie de expirare unor clienți care le transformă în alcool sau în gemuri, în timp ce hipermarketurile le predau unor firme care le „elimină”.

Eliminare înseamnă casarea fructelor și legumelor, care sunt transportate la groapa de gunoi. Dar și în acest caz se poate vorbi despre risipă, fiindcă deșeurile organice pot fi transformate în compost – un îngrășământ natural. În România însă, lipsa de reglementare a biodeșeurilor determină lanțurile de magazine să ignore astfel de soluții.

*

Exemple de diminuare a risipei alimentare, în special prin controlul mărfurilor care ajung în supermarketuri, există în Franța și în Statele Unite.

O măsură demnă de luat în seamă, care nu apare în textul propunerii de lege formulate de parlamentarii români, ar fi introducerea la vânzare a legumelor și fructelor „urâte”.

În prezent, cele mai multe lanțuri de magazine din România practică politica „mai-mult-ca-perfectului”: acceptă marfă de calitate superioară, iar ce nu vând sau ce se deteriorează pe raft fie îi înapoiază producătorului (care are de ales între a le da la piață, a le arunca sau a le folosi pentru propriul consum), fie etichetează drept calitate inferioară.

De la eticheta „calitatea a II-a” și până la gunoi, distanța depinde de reducerile practicate. Din cele șase lanțuri de magazine în care am fost, numai unul înjumățește prețul, pentru a încuraja cumpărarea acestor produse perisabile.

În sfârșit, textul principal de mai sus, deși o ficțiune, e inspirat din fapte reale.

Mi-am imaginat povestea Roșiei după ce am parcurs, ca reporter, un traseu care începe în curtea Grădinarului din Câmpurelu (județul Giurgiu), trece pe la depozitele de mărfuri, continuă în hipermarket și, dacă totul merge bine, se termină pe masa dumneavoastră.