Eu, Daniel Blake

Lumea pe care Ken Loach o prezintă în I, Daniel Blake – premiat cu Palme d’Or la Cannes 2016 – este cea a oamenilor necăjiţi care nu reuşesc să scoată capul la suprafaţă, marginali într-o societate pe care nu o mai recunosc.

Urmărim micro-istoria lui Daniel, un muncitor rămas singur pe lume, care, cu decenţă, cu un fel de ironie resemnată în faţa inevitabilului, se agaţă totuşi de ultima speranţă.

Cadrul filmului este cenuşiu, apăsător, birocratizat până la exasperare. Kafkian. Incriminator şi dominat de un venin stătut, Ken Loach vorbeşte despre lipsa de umanitate în care pare a fi absorbită societatea occidentală.

Sistemul devine greoi şi indiferent faţă de cetăţeni, ne spune regizorul englez. Alegând să spună povestea în această cheie, el susţine că cei vulnerabili au ajuns nişte paria, demonizaţi până într-acolo încât opinia publică îi vede ca escroci care nu merită ajutor social.

Problema acestor oameni nu ţine însă doar de ei. Cel puţin nu în acest film, unde protagonistul (interpretat de Dave Johns) a suferit un atac de cord, ceea ce îl face (teoretic!) eligibil pentru un ajutor social de la stat.

Numai că el pierde acest statut pentru că nu completează îndeajuns de şiret un formular încâlcit de 52 de pagini.

În urma consultării acestui document, un expert angajat de stat – deci, o terţă parte, interesată să refuze cât mai multe cazuri – îi acordă un punctaj insuficient pentru a fi considerat inapt de muncă. Singura soluţie a lui Daniel Blake este contestarea acestui verdict şi, în paralel, solicitarea unui ajutor social.

El ar vrea, dar nu mai poate să muncească. N-a cerut milă în viaţa lui, a lucrat cinstit şi a avut grijă de soţia sa până a murit. Şi-a plătit mereu la timp cotizaţiile şi facturile, şi e mândru de asta.

Acum, Daniel Blake se vede pus într-o situaţie imposibilă. Contradictorie.

Riscă să mai facă un infarct, dar trebuie să îşi caute, totuşi, un loc de muncă, fiindcă numai aşa poate primi acel ajutor social. Când un angajator se arată interesat de serviciile sale, el nu poate accepta, dată fiind situaţia sa medicală. Este un cerc vicios.

La oficiul social, Daniel se confruntă cu situaţii pe care le înghite greu. Katie (Hayley Squires), o femeie cu doi copii mici, nu o poate scoate la capăt cu amploaiata intransigentă.

Şi, cu toate problemele personale, Daniel Blake încearcă s-o ajute pe această mamă tânără, care încă îşi caută drumul în viaţă. Oricum, pentru el se pare că e prea târziu.

Hayley Squires şi Dave Johns, într-o scenă din film.

Trecut de 80 de ani, regizorul Ken Loach şi-a dedicat întreaga carieră cinematografică subiectelor sociale şi, implicit, ciocnirii dintre individ şi stat.

I, Daniel Blake reprezintă viziunea sa asupra unei lumi în care se trăieşte la limită, de pe azi pe mâine. Văzută prin ochii lui Loach, lumea noastră e o lume copleşitoare.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Interesul englezului pentru asemenea subiecte provine din anii ’60. Atunci, el debuta într-o industrie unde se dezvolta un gen alternativ, inspirat de „valurile” europene. Teoreticienii numeau acest curent cultural „dramă de bucătărie” ori, şi mai precis, de chiuvetă de bucătărie, în traducere mot-à-mot (kitchen sink realism).

Stilistic, I, Daniel Blake seamănă cu acele proiecte de acum 50 de ani: filmări observaţionale, în stil ciné-vérité, aflate pe graniţa dintre documentar şi ficţiune.

Sub umbrela acestui tipar intră mulţi protagonişti şi multe filme lansate la Cannes, festival care caută astfel de subiecte. La loi du marché (semnat de Stéphane Brizé), Deux jours, une nuit (al fraţilor Dardenne) sau Leviathan (Andrei Zviaghinţev) – care au concurat, în ediţii precedente, pentru Palme d’Or – vorbesc, toate, despre oameni aflaţi în faţa unui colaps personal prilejuit de „sistem”.

Astfel de drame sunt asemănătoare cu producţiile consacrate ale Noului Cinema românesc.

Miza lor, orientată politic la stânga, este să evidenţieze realităţile îngrijorătoare ale societăţii. Vorbim despre personaje surprinse în locuinţe sociale sau în apartamente mici din cartiere marginale, care duc o viaţă modestă şi care, de cele mai multe ori, sunt surprinse într-un moment dificil al unor existenţe oricum complicate.

Personaje precum Daniel Blake sunt anti-eroii unui cinema luat în seamă de la neorealismul italian încoace. Ei reuşesc doar să lupte pentru supravieţuire. Nu au nici răgazul şi nici predispoziţia spre ceva mai mult de-atât.

Eu, Daniel Blake

Titlu original: I, Daniel Blake.

Regia: Ken Loach.

Scenariul: Paul Laverty.

Cu: Dave Johns, Hayley Squires, Sharon Percy.

★★★★☆