Coaliția PSD-PNL funcționează cu girul președintelui Klaus Iohannis Foto: Octav Ganea, Inquam Photos
21/05/2024
Este România o democrație reală? Scurt istoric al partidelor românești
Mădălin Bețivoiu
Colaborator
Cum mai arată democrația românească? În teorie și în practică?
- Democrația românească stă în picioare ca un exemplu de succes în regiune, cel puțin pe numere. FreedomHouse acordă României un scor de 83 din 100 pentru „libertate politică”, pe locul 58 la nivel mondial, la același nivel cu al Statelor Unite.
- Suntem sub Franța (89), UK (91), sau Germania (93), dar mai sus decât vecinii cu care ajungem să fim des comparați: Polonia cu 80, Bulgaria cu 78, Ungaria cu 65, Serbia cu 57.
- Tot FreedomHouse califică alegerile românești din 1991 până în prezent ca fiind în general libere și corecte și consideră că opțiunile de vot au fost de regulă exprimate liber de către alegători iar alegerile au permis rotații ale partidelor și candidaților. Așa cum vom vedea mai încolo, rotațiile acestea sunt nu de puține ori mai mult teoretice, istoria partidelor românești fiind una a acelorași Mării cu diverse pălării.
România are un scor de 83 din 100, pentru “libertate politică”, pe locul 58 la nivel mondial. Sursa: FreedomHouse
Tot la FreedomHouse găsim însă subliniate și problemele, cel puțin o parte dintre ele, precum influența și intervenția politicului asupra presei sau asupra eforturilor justiției în combaterea corupției. Atât presa cât și justiția reprezintă garanții ale democrației, iar aceste imixtiuni afectează, evident, scorul libertății politice.
Pe probleme de transparență a puterii, Transparency International acordă României un scor de doar 46/100, pe locul 63 în lume. Motivele scorului scăzut sunt similare cu cele identificate de FreedomHouse: eforturile anti-corupție au scăzut considerabil iar liderii politici pierd (sau nu au) încrederea populației din cauza abuzurilor de putere sau a modului opac de a face politică.
De asemenea, deși cetățenii români sunt liberi prin Constituție să se organizeze sub formă de partide, există anumite cerințe considerate disproporționate și contrare încurajării participării politice (poate vă amintiți campania Politică fără Bariere):
- un număr mare de semnături necesare pentru a putea participa la alegeri (minim 1% din locuitorii circumscripției);
- praguri ridicate de intrare în Parlament (minim 5% din totalul voturilor);
- pentru a candida la nivel național (europarlamentare, parlamentare sau prezidențiale), un partid are nevoie în România de 200.000 semnături. Prin comparație, un partid din Austria are nevoie de 6000 de semnături pentru a putea candida, în Polonia 5000, iar în Germania doar 4000 - în cazul ultimelor 2, vorbim de țări cu o populație dublă sau triplă față de România. Chiar și în Rusia ai nevoie de doar 100.000 de semnături, iar diferențele cu ”democrația din Rusia” sunt totuși evidente.
În ceea ce privește pragul de intrare în Parlament (care se folosește și pentru Parlamentul European), mai sunt încă 8 țări cu minimul de 5%, 13 țări nu au niciun prag electoral iar celelalte 5 țări au praguri între 1%-4%.
Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.
În România mai există o excepție însă: un partid poate intra în Parlament dacă obține minim 20% din voturi în cel puțin 4 circumscripții, ceea ce în teorie se poate aplica doar la UDMR (singurul partid cu reprezentare regională).
Situația este cu atât mai dificilă pentru candidații independenți, care trebuie să strângă 100.000 de semnături și să atingă un prag electoral care se calculează pentru fiecare circumscripție (pe baza coeficientului electoral de circumscripție). Pe scurt, se împarte numărul total al voturilor la numărul de mandate disponibile, iar un candidat independent trebuie să obțină un număr de voturi egal cu acest coeficient pentru a obține un mandat; orice vot în plus se redistribuie partidelor care au trecut pragul.
Astfel, e aproape imposibil pentru candidat independent să obțină un loc în Parlament, dat fiind că ar trebui să primească zeci de mii de voturi.
Reportaj de la sediul AUR: George Necredinciosul. Cum și-a pregătit partidul susținătorii pentru eșec
PressOne și-a petrecut seara de 9 iunie în sediul central AUR, unde a observat pe viu cum mai-marii partidului își îndeamnă simpatizanții să nu creadă nimic din ce spun televiziunile și institutele de sondare a opiniei publice. Pentru a-și pregăti simpatizanții pentru un scor sub așteptări, Simion și „frații” din AUR au vorbit pe tot parcursul campaniei despre cum „comasații” ar căuta să se mențină la putere prin orice mijloace.
LifeLab, proiectul care-i învață pe copii educație financiară și-i pregătește pentru viață (P)
Proiectul LifeLab nu se adresează doar elevilor care învață toate aceste informații utile și vitale la școală, ci și profesorilor, care ajung să le integreze cu succes la orele lor, după ce au avut parte de formări pe teme de educație financiară, dar și mentorate alături de experți financiari.
În ceea ce privește accesibilitatea votului, minoritatea romă în mod special este marginalizată în contextul alegerilor. Numeroși membri ai comunității nu au acte de identitate (astfel că nu pot vota) iar interesul politicienilor pentru problemele acestora nu sunt asumate politic.
Putem vorbi astfel în România de o democrație reală? Se schimbă cu adevărat puterea sau rămâne de principiu în câteva grupuri cu circuit închis?
Libertatea politică înseamnă însă mai mult decât libertatea alegerii la urne. Înseamnă și a dispune de opțiuni reale politice. La alegerile din 2024 vedem o alianță electorală, aflată deja la guvernare, dintre două partide ce se află teoretic în opoziție ideologică: alianța PSD-PNL. Nu e pentru prima dată în România când vedem o astfel de uniune între grupuri politice cu identități diametral opuse doctrinar. Opuse în teorie, cel puțin.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Ce rol joacă, atunci, identitatea politică în a stabili sănătatea democrației și impactul său în modul în care votează oamenii?
Scurt istoric al partidelor românești
Înainte de identitate, trebuie să ne uităm mai întâi la cum a arătat panoplia partidelor politice în România ultimilor 34 de ani. Partidele din România si-au schimbat denumirile în repetate rânduri, au avut loc diverse fuziuni, absorbții și „rebrandinguri”. În prezent avem două partide mari la putere, aceleași care își contestă puterea încă din 1990 - dar care acum guvernează împreună.
PSD
PSD, cel mai mare partid din România post-decembristă, este direct asociat cu Frontul Salvării Naționale (FSN), mișcarea devenită partid ce a preluat puterea după Revoluția Română din decembrie 1989.
În 1992, formațiunea ce stă la bazele PSD-ului actual s-a desprins din FSN, sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN).
Ulterior, FDSN s-a transformat în Partidul Democrației Sociale în România (PDSR), inspirat din Partidul Social Democrat Român de la începutul secolului 20, cu o ideologie politică de stânga (socialistă).
Începând cu 2001, a devenit Partidul Social Democrat (PSD).
PNL
Între timp, FSN-ul condus de Petre Roman (primul prim-ministru al României democrate după 1989) a fost redenumit în Partidul Democrat, cu o orientare declarată inițial de centru-stânga (deci tot socialist) iar ulterior, cu o orientare de centru-dreapta (liberală).
Partidul Democrat a devenit Partidul Democrat Liberal, după o fuziune cu Partidul Liberal Democrat (desprins din PNL), iar ulterior PDL a fost absorbit prin fuziune de către Partidul Național Liberal (PNL).
Actualul PNL este denumit după partidul istoric cu același nume, înființat în 1875, cu un rol semnificativ în viața politică a României până în perioada comunistă. PNL a fost reînființat în 1990, sub conducerea lui Radu Câmpeanu.
Parcursul politic al PNL în anii 90 a fost unul tumultos, atât ca partid de sine stătător cât și ca parte a alianței electorale Convenția Democrată Română (CDR), din care se retrage în anul 2000 și candidează sub nume propriu.
Prin absorbția PDL în 2014, PNL devine partidul liberal dominant, în opoziție ideologică declarată față de PSD.
Genealogia partidelor politice românești, perioada 1990-1996
Genealogia partidelor politice românești, perioada 1996-2008
Genealogia partidelor politice românești, perioada 2008-2020
Genealogia partidelor politice românești, perioada 2008-2024
În imaginile de mai sus, vedem cum identitatea politică a acestor partide este difuză și fluidă.
În fapt, partidele au fost construite mai degrabă în jurul personalității liderilor proeminenți.
Ion Iliescu și ulterior Adrian Năstase au reprezentat imaginea și asigurat continuitatea la putere a FSN, FDSN, PDSR și apoi PSD.
Pentru mulți alți alegători, Ion Rațiu, Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu sau chiar Petre Roman au reprezentat alternativa la guvernarea socialistă, mai mult decât ideologia lor ostensibil liberală.
Alți lideri, precum Corneliu Vadim Tudor (PRM) sau George Simion (AUR) au reprezentat sau reprezintă ”locomotivele” politice ale partidelor lor, construite în jurul personalității lor de președinți de partid. Ambii politicieni au venit pe un mesaj anti-sistem, pe lângă anumite mesaje și propuneri considerate extremiste.
Relevanța identității politice pentru alegători
Cum mai arată astăzi identitatea partidelor românești? Și cât de relevante sunt principiile unui partid pentru alegători, atunci când ajung la urnele de vot?
Partidele românești descrise mai sus au ideologii și principii manifestate prin anumite politici pe care le susțin sau prin apartenența la marile familii politice din Parlamentul European. PSD se declară de centru-stânga, PNL de centru-dreapta. USR se declară tot de centru-dreapta, iar AUR, deși nu se poziționează direct pe o axă ideologică tradițională, sunt considerați a fi de extremă dreaptă prin asocierea cu celelalte mișcări suveraniste din Europa.
În realitate însă, nuanțele lor ideologice tind să fie puțin relevante atât în constituirea alianțelor electorale cât și în implementarea efectivă a politicilor.
Palierele ideologice ale celor 2 partide mari sunt vizibile doar în câteva politici din sfera economică, cum ar fi taxarea progresivă (PSD) versus cota unică (PNL).
În ceea ce privește politicile sociale, ambele partide sunt în sfera conservatoare - tradiționalistă prin poziționarea față de relația statului cu Biserica Ortodoxă Română și prin poziționări avute în chestiuni precum acordarea de drepturi egale cetățenilor de orientare sexuală diferită sau decriminalizarea consumului de droguri. PNL are o istorie pro-europeană, în timp ce PSD a mai avut și poziționări suveraniste (mai ales sub conducerea lui Liviu Dragnea), împotriva Uniunii Europene și măsurilor stabilite de aceasta.
Ambele partide însă au luat măsuri din sfera ideologică a celuilalt, cum ar fi acordarea de subvenții de către PNL sau scăderea taxelor pe capital de către PSD.
În ceea ce privește percepția publică, diferențele ideologice se estompează sau dispar cu totul. Jumătate din români nu știu sau nu vor să răspundă referitor la ideologia cu care asociază partidele din România. Cât privește propria lor poziționare ideologică, 29% se consideră de „centru”, care pare mai degrabă tot un răspuns evaziv sau indiferent.
Afilierile ideologice ale votanților ies în evidență însă cel mai bine prin încadrarea lor în delimitări demografice sau macroeconomice (relevante mai ales pentru ultimele 2 alegeri, cu fluctuații istorice semnificative însă).
- Voturi în urban versus voturi în rural: nu se văd diferențe mari între partide, cu excepția USR care are un public predominant urban (65%). PSD și PNL tind să aibă ușor mai multe procente în rural.
- Nivelul de educație și venit: oamenii cu studii superioare și venituri ridicate tind să voteze mai mult cu USR (37% din electoratul lor) dar și cu PNL, într-o măsură mai mică (16%). PNL au predominant votanți cu studii medii. 60% din votanții USR au studii superioare, 80% sunt angajați și 9% antreprenori. 62% din votanții AUR au doar liceul terminat, 30% nu au terminat liceul, și doar 40% sunt angajați iar 32% șomeri. Votanții PSD sunt similari cu votanții AUR din acest punct de vedere; doar 9% au studii superioare.
- Vârstă și gen: electoratul USR este în cea mai mare parte sub 50 de ani (peste 80% din votanții lor), cu media de vârstă de 39 de ani. Aceeași categorie de vârstă reprezintă doar 60% din ponderea votanților AUR (media de vârstă este de 41 de ani). Majoritatea votanților USR și AUR sunt bărbați, în timp ce votanții PNL sunt 54% femei. Mediile de vârstă pentru PSD și PNL sunt mai ridicate: 48 la PNL și 57 la PSD.
- Regiune: cei mai mulți votanți AUR (45%) sunt în Muntenia, Oltenia, și Dobrogea. PSD și PNL au votanți în toată țara, cu scoruri considerabil mai ridicate pentru PSD în Moldova și pentru PNL în Transilvania.
- Poziționarea față de vaccinul anti-Covid: 65% din votanții AUR consideră că vaccinul nu este necesar în timp ce pentru USR procentul de votanți care consideră vaccinul necesar este de 82%.
- Criterii etnice: locuitorii din zonele locuite de minoritatea maghiară au votat predominant cu UDMR.
Deși la nivel național alegerile sunt considerate libere și reprezentative, la nivel local se pot vedea numeroase discrepanțe: clientelismul politic are impact asupra intenției de vot a cetățenilor, mai ales în orașe mici și comune. Prin clientelism se înțelege existența relațiilor de subordonare și dependență pe care le au mulți cetățeni din zonele mic urbane sau rurale cu autoritățile, în special cu primarul, motivate de lipsa posibilităților financiare sau de oportunism.
De asemenea, primarii tind să schimbe partidul în funcție de resursele financiare disponibile de la Guvern, deci în funcție de partidul care guvernează la un moment dat. Acest lucru arată lipsa de convingere și principii politice și un oportunism care vizează doar obținerea puterii.
Ce rol joacă identitatea politică în alegeri?
Într-un astfel de context, în care partidele și candidații nu pot fi diferențiați în mod concret pe baza politicilor pe care le propun și a principiilor pe care le susțin, alegătorii tind să nu urmărească activ performanțele politicienilor între campaniile electorale. Astfel că perioadele electorale ajung să fie exerciții de management ale percepției, prin lucrări de infrastructură de ultimă oră în anul electoral sau promisiuni ambițioase pentru următoarele mandate.
„Memoria scurtă” a alegătorilor duce la un mod oportunist de a face politică din partea politicienilor, cu ignorarea principiilor ideologice sau lipsa unei perspective pe termen lung.
Cel mai bun exemplu recent este alianța PSD-PNL, care aduce împreună 2 partide aflate în opoziție ideologică, chiar „dușmani” declarați în anii anteriori.
O alianță similară a mai avut loc în 2012, numită Uniunea Social-Liberală (USL), cu scopul declarat de a prelua puterea de la partidul aflat atunci la guvernare, PDL (care a dat și președintele, Traian Băsescu).
Actualul scop declarat al alianței PSD-PNL este de a asigura stabilitatea țării în contextul războiului din Ucraina și al creșterii extremismului politic (reprezentat de AUR). Aceste argumente par mai degrabă speculative, deoarece la nivel de politici publice o astfel de alianță nu ar putea exista între 2 partide teoretic aflate în directă contradicție pe cum ar trebui guvernată țara pe termen lung.
A existat și un guvern PNL-USR, partide aflate teoretic de aceeași parte a eșalonului politic (centru-dreapta), însă după numeroase conflicte de ordin mai degrabă pragmatic decât ideologic, USR a decis să iasă de la guvernare. Asta arată că ideologiile de partid și perspectiva asupra politicilor publice nu reprezintă principalele modalități de a forma guverne, ci mai degrabă alte nuanțe administrative sau politice, cum ar fi poziția referitor la justiție, alocările bugetare în teritoriu (și verificarea cheltuirii lor), finanțarea presei din fonduri publice sau, mai general, modul în care este privită corupția politică.
În ultimii 30 de ani au existat numeroase alianțe politice în România, după cum am văzut și mai sus în istoricul partidelor.
Există însă mai multe feluri de alianțe. Pot fi alianțe totale, în care partidele își asumă atât actul de guvernare împreună cât și liste și candidați comuni la diverse runde de alegeri. Avem exemplele alianțelor PSD-PC, PSD-PUR, sau PSD-ALDE. Pot exista doar alianțe de guvernare, cum a fost cea USR-PNL, sau mai pot exista alianțe mixte, în care partidele guvernează împreună însă nu își suprapun în întregime candidații la alegeri (cazul actual, al PSD-PNL).
În aceste condiții, în care însuși politicienii nu arată nicio formă de „loialitate ideologică”, cu atât mai puțin pot votanții discerne între partide ca organizații diferențiate principial. Se dovedește a fi mai relevant pentru un politician să aibă capacitatea de a construi și conduce o organizație teritorială fidelă, decât să dezvolte capacitatea pentru a rezolva problemele cetățenilor și a implementa politici publice ancorate principial.
Astfel că, pentru unele județe sau orașe, nu a existat niciodată, sau doar foarte rar, o alternanță reală a puterii: au fost conduse multă vreme de aceleași persoane care și-au schimbat afilierea la partid (sau partidul în sine a fuzionat cu un altul), sau de același partid reprezentat de persoane diferite.
Alegerile în anul de grație 2024
Ajungem în anul 2024, poate cel mai important an al democrației românești din istoria post-decembristă. Contextul politic e fragmentat, împărțit între alianța stânga-dreapta a PSD-PNL și partidele de opoziție USR (progresist) și AUR (tradiționalist). Cu toate că mai avem mai puțin de o lună până la alegerile locale și europarlamentare, partidele se diferențiază mai puțin prin programele electorale și mai mult prin personalitățile pe care le scot în față și comunicare negativă față de contracandidați.
La alegerile europarlamentare mai ales, mesajele partidelor sunt difuze; PSD-PNL și-au alcătuit o listă comună de candidați, unii dintre ei actuali europarlamentari, cu o comunicare restrânsă pe activitatea din ultimii 5 ani sau planurile pe următorii 5.
În cazul AUR, mesajele sunt ceva mai specifice însă nu neapărat concrete: România ”suverană” în UE, fără a detalia concret ce și-ar dori să obțină în Parlamentul European, dincolo de chestiuni de principiu, cum ar fi mai multă autonomie legislativă în țară.
Unul din motivele pentru care europarlamentare sunt ignorate este suprapunerea lor cu alegerile locale, unde organizațiile de partid (mai ales cele ale PSD și PNL) se mobilizează cel mai eficient pentru își asigura voturile populației și noi mandate.
Suprapunerea prin Ordonanță de Urgență a două runde de alegeri care nu au nicio legătură între ele a dus la un amalgam de mesaje care se suprapun, pentru a acoperi ambele alegeri.
Organizațiile centrale ale partidelor mizează pe personalitatea individuală a candidaților la primării iar campaniile se concentrează puternic pe mesajele și imaginea lor.
Revine astfel în prim-plan discuția despre libertatea politică în România. Românii pot vota liber cu oricare din opțiunile politice care au ajuns pe buletinul de vot - este asta însă suficient pentru a declara alegeri libere și corecte? Este democrația românească sănătoasă?
Conform indicatorilor citați la început, pare că suntem într-o poziție bună a democrației și alternanței la putere, cel puțin comparativ cu regiunea și mai ales la nivel global. Prim-miniștrii și președinți s-au schimbat la termen, primarii au câștigat și pierdut alegeri, partidele de la guvernare s-au schimbat (sau mai degrabă rotit) constant.
Mai e însă cale lungă până la a asigura o reprezentativitate reală a cetățenilor în politică, prin măsuri precums căderea numărului necesar de semnături pentru a putea candida, scăderea pragurilor electorale pentru Parlament, dar mai ales respectarea (și stabilirea) unor principii clare și concrete din partea candidaților și partidelor referitor la ce anume vor să realizeze în politică.
Aici intră și responsabilitatea cetățenilor în a urmări actul politic și între alegeri și a sancționa politicienii care candidează pentru alte interese decât cele de bună guvernanță.
Acest material face parte din proiectul Platforma 2024, implementat de Asociația Tech and Tonic in parteneriat cu PressOne și finanțat prin proiectul PROTEUS al Fundației Transatlantice, cofinanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate sunt însă numai ale autorilor și nu reflectă în mod necesar cele ale Uniunii Europene sau ale Consiliului European pentru Inovare și ale Agenției Executive Europene pentru Educație și Cultură (EACEA), nici ale TF/GMF. Nici Uniunea Europeană și nici autoritatea finanțatoare nu pot fi considerate responsabile pentru acestea.
Share this