Eschimoșii României

De afară se aude murmur continuu de voci. Sunt vreo 50 de oameni la Musher Party, cheful participanților la competiția de atelaje canine, şi par să vorbească toți deodată. Dezbat detalii legate de prima manșă a concursului Drumul Romanilor, găzduit pentru al doilea an de către Tășuleasa Social, co-organizator.

E sâmbătă seara și oamenii se simt bine povestind despre pasiunea lor: rase de câini, sănii, echipament, antrenamente și competiții.

Sunt, cu totul, 27 de echipaje din 5 țări. Iar numărul câinilor însoțitori îl depășeste pe cel al oamenilor. Sunt campați la câteva sute de metri mai încolo, să fie cât mai aproape, mâine, de linia de start.

Unii sunt în mașini special adaptate, cu cuști individuale, alții dorm afară, pe un pat de fân sau direct pe zăpadă. Uneori se pun pe urlat, și atunci Pășunea Rusu răsună de un hăulit ancestral, ca de la o haită de lupi.

Sunt câini nordici, din rase precum Husky Siberian, Malamut de Alaska, Câine de Groenlanda sau Samoyed, adaptate de sute de ani la temperaturi extreme.

E aproape 11 seara, dar petrecerea nu dă să se stingă. Din grup se desprinde un domn înalt, bine legat, îmbrăcat în echipament sportiv. De cum vâră capul în bucătărie, ochelarii i se aburesc instant.

“No, ce facem? Vii?”

Pe măsură ce ne îndepărtăm de sala de mese a campusului, rumoarea începe să se estompeze. Ieșim de pe poartă şi bezna acompaniază scârțâitul zăpezii. Câinele mic şi cu gură mare al vecinei ne latră sârguincios de după gard.

Părintele Kiss Attila e singurul care luminează cărarea cu frontala lui. Merge să-și verifice câinii, ca să poată dormi liniștit. Vrea să facă totul ca la carte pentru ca, în manșa de mâine, câinii lui să fie în cea mai bună formă.

Împreună, vor forma un întreg, o echipă, un atelaj care va aluneca pe zăpadă cu viteze de până la 40 de kilometri pe oră, sau chiar mai mult.

“La început, la prima slujbă pe care am ținut-o în biserica catolică din Rodna, n-au fost mai mult de 40 de persoane. Mă întrebam ce fel de parohie o mai fi și asta: unde am nimerit? Acum, după câțiva ani, sunt în jur de 300 de oameni, cu tot cu cei din Valea Vinului.

Cu oamenii trebuie avut multă răbdare. Dacă ai răbdare cu ei, încet capătă încredere. La fel e și cu câinii, de fapt. Când am ieșit prima dată pe uliță cu atelajul meu tras de câini, oamenii s-au crucit.

În mintea lor nu încăpea că un preot se poate ocupa cu așa ceva. În mintea multora, acest lucru nu încape nici acum. Le aruncau câinilor brânză pe drum, ca să le deturneze atenția. Nu m-am supărat, ci am plecat în treaba mea, spre munte.

Muntele e important, la fel și pădurea. Dacă nu avem aceste repere, ne rătăcim. Am învățat asta în teologie, care la noi, la catolici, durează 6 ani plus unu, pastoral.

E foarte important să ai un munte pe care să te poți refugia, ca să poți experimenta lucruri ca libertatea şi singurătatea, sau poate doar să fii singur cu Dumnezeu.

Mereu, în cele mai importante momente ale existenței Sale pământești, și Cristos s-a refugiat pe munte. Chiar și Schimbarea la față, eveniment aproape la fel de radical ca Învierea, tot pe un munte s-a petrecut”.

De cum ajungem în preajma țarcurilor, câinii încep să latre, să se foiască, să scheaune, să urle. Părintele Kiss aruncă aleatoriu fascicole de lumină peste umbrele mișcătoare, legate pe lanțuri lungi, la distanțe egale.

Fiecare pare să cerșească o minimă atenție. Limbi călduțe mă ling pe mână, pe lentila aparatului, boturi umede de Husky mă înțeapă care pe unde, siluete pun labe pe mine, mai să mă dea jos de pe picioare.

E o stranie baie de mulțime canină, pe întuneric. N-o poți face dacă nu iubești câinii.

Meticulos, părintele Kiss deschide cuștile una după alta. Câinii îi sar în brațe, nerăbdători, apoi sunt puși fiecare la locul lui, în lanț. Sunt nouă exemplare de Husky Siberian, fiecare cu povestea lui.

Apoi îi ia pe rând, îi mângâie, le vorbește tandru în maghiară, le spune pe nume și îi palpează pe abdomen ca să se asigure că și-au golit fiecare vezica înainte de culcare.

Spune că astfel evită bolile de rinichi și pierderile inutile de energie. Îi desprinde apoi din lanț și îi vâră înapoi unul câte unul. Pe cei din rândul de sus îi ridică în brațe, pe cei din rândul de jos îi lasă să sară direct în cuști.

Asist la ceva care seamănă cu un ritual magic, petrecut în miez de noapte, pe ger. În esență, e vorba despre ceva ancestral, despre legătura intimă a omului cu câinele lui. E vorba despre cuvinte mari prefăcute în fapte: încredere, dăruire sau dragoste.

Îmi zic în sinea mea că, dacă acest om, în comunitatea lui de credincioși, își practică mandatul preoției cu aceeași dăruire și într-un mod atât de personal, de mare binecuvântare trebuie să aibă parte acei oameni.

“Dumnezeu ne-a dăruit acasă câini frumoși și deștepți. Aceștia și lecturile mele de copil, cum ar fi cele cu indieni sau «Colț Alb», de Jack London, m-au făcut să iubesc mereu câinii. Pentru mine, fericirea în familie și siguranța oricărui cămin implică un câine undeva, într-un colț.

Dar acolo în Ciumani, lângă Miercurea Ciuc, de unde sunt eu, era un atelier de prelucrarea lemnului chiar lângă casa noastră. Oamenii mai veneau să șterpelească lemne și câinii noștri sfârșeau otrăviți din această cauză. Tot la doi ani ne murea câinele.

Într-o zi, am decis că asta nu mai poate continua. Chiar în ziua hirotonisirii mele ca preot, mi-am făcut cadou doi pui de Husky Siberian, unul pentru mine și unul pentru mama. De acolo a început totul.

Umblam pe Valea Uzului când, de undeva, de sus, am auzit un urlet ca de lup. Imediat m-am dus acolo. Era un om care creștea Husky și se ocupa de atelaje trase de câini. Am cumpărat de la el un câine frumos și am început încet să mă virusez de acest sport cu rădăcini foarte vechi, dar care la noi aproape nu exista.

Pe parcurs, am aflat că există trei oameni foarte prețioși care întrețineau această flacără, în ciuda multor piedici. Ei trebuie amintiți și prețuiți, fiindcă, dacă nu punem în valoare istoria și înaintașii, vom fi mereu uituci, săraci și fără viitor: Bencze Tibor, Both László și Grosu Constantin.

Acești oameni au fost și sunt cum era Ioan Botezătorul, cel care pregătea calea, premergătorul. Azi existăm oficial, ne dezvoltăm și putem participa la evenimente datorită lor.

Eu am avut primul Husky în 2004, iar în 2008 am început cu antrenamente serioase și apoi cu concursuri în țară și străinătate. Eram detașat la Sighișoara și aveam o rablă de ATV pe care cred că l-am sudat de vreo 50 de ori.

La primul meu concurs, undeva lângă Graz, în Austria, au venit toți granzii Europei. Am alergat cu mare încredere și eram foarte mulțumit de mine, doar că, după prima manșă, eram ultimul.

Nu-mi venea să cred, mai ales că nu pricepeam de ce. Nu era greșit cronometrajul, eu eram greșit. Cum vorbesc fluent germana, am întrebat în stânga-dreapta ce nu fac bine. M-am împrietenit atunci cu Alex Serdjukov. Și el mi-a spus ceva foarte înțelept:

«De ce alergi câinii 23 de kilometri la antrenamente, când traseul e de 11 kilometri? Uită distanța. La viteză te-ai gândit? Ei bine, pentru asta ai nevoie de niște câini adevărați. Dacă ei nu au niște plămâni enormi, nu pot să alerge, poți tu să-i antrenezi cât vrei».

Eu nu am un salariu foarte consistent, dar, de atunci încolo, vreme de doi ani, am pus deoparte cât am putut în fiecare lună pentru ca de ziua mea, în 7 decembrie, să-mi fac un cadou egoist: un câine de talie mondială, din părinți campioni.

Un astfel de câine e special. Se montează doar lider cu lider și rezultă un câine cu inima, plămânii și calitățile genetice de conducător, care știe din instinct să dea ritmul și să coordoneze haita.

Pentru ca să poți achiziționa un asemenea exemplar, trebuie să fii prieten cu ambii stăpâni, altfel ești pus în coada listei de așteptare la pui. Am cumpărat în cele din urmă un câine roșcat-auriu, care mi-a îmbogățit viața. Mi-a poleit-o cu aur.

De atunci am început să progresez încet. La un campionat mondial mi s-a rupt sania, la altul un câine mi-a alergat cu o infecție nedetectată. Încet, eșecul meu de la Graz s-a transformat, după 7 ani de muncă, în succes.

În cele din urmă, anul trecut, în Italia, am ajuns campion mondial la categoria mea, în cadrul Federației FISTC. Acum, în Rodna, nimeni nu mai aruncă brânză pe drum înaintea câinilor mei”.

E dimineață și gerul mușcă din om fără remușcări. Imediat după micul dejun, începe foiala pe platoul campusului. Oameni, mașini, sănii, pregătiri de concurs. De nicăieri răsar câini.

O mașină de teren cu numere de Moldova e plină de căței Husky cu mutre serioase, inclusiv cel de la volan. Iar ciobăneștii mioritici ai Tășulesei se învârt în țarcurile lor și latră gros. Nu pricep mai nimic.

Lumea se îndreaptă încet către locul de start. Acolo se montează instalația de sunet și, nu departe, investitorii locali pun ceai și vin la fiert. Stăpânii își trec câinii în revistă. E un vacarm de lătrături, pregătiri și mișcări iuți fiindcă, dacă stai locului, îngheți.

De pe deal, de la șosea, pe Pășunea Rusu încep să curgă mașini pline de curioși, familii cu copii sau practicanți de schi fond. Ca o jertfă, spre cer se îndreaptă fuioare convingătoare de fum de la mici.

Pășunea asta a văzut multe la viața ei, nu doar vaci și cai păscând. E o enormă poiană înconjurată de un peisaj superb, tăiată de un drum roman și plină de cărărui care coboară în văi, apoi urcă la deal și spintecă pădurile de brazi încărcați cu zăpadă.

Sunt amenajate trei trasee: de 4, 7 și 11 kilometri. Astă vară, la Festivalul Usturoiului, aici mi-au stricat somnul Delia și alți cântăreți aduși pe bani grei de Consiliul Local, ca să distreze lumea vreme de două zile.

Aici se organizează tabere de antrenament și concursuri de schi fond și biatlon. Aici am văzut militari executând pe schiuri un exerciţiu încheiat cu “foc de nimicire”, dar cu gloanțe oarbe. Aici își încheie Tibi Ușeriu tura lui clasică de alergare, înconjurând crucea din deal.

Însă, tot aici, autoritățile ar vrea să facă un Dracula Land. Din anii ’90 încoace, această fantezie irezistibilă și-a făcut cuib în mintea tuturor primarilor Bistriței, indiferent de culoarea politică.

Sper din suflet să nu găsească în veci fonduri pentru acest delir colectiv. E totul prea frumos așa cum e ca să se preschimbe într-un kitsch monstruos. Fiindcă exact așa ar fi.

E vremea să aflu detalii despre acest sport, așa că stau de vorbă cu Damaschin Berende, co-organizator al evenimentului și participant, el însuși, la concurs.

E un tip sportiv și simpatic, care povestește așezat și cu pasiune. E însoțit de toată familia, plus câinii. Soția și fiica au pe cap căciuli cu mutre de Husky.

“Ca totul în România, și acest sport este victima unei întârzieri istorice. Noi mereu începem când ghemul ajunge la capăt. E o ironie aici. La noi sunt poate vreo 200 de oameni implicați în această poveste și vreo 20-30 de echipaje, în vreme ce în Germania sunt în jur 600 de atelaje.

Acum doi ani, eu și fiul meu, Bogdan, care suntem foarte proaspeți în acest peisaj, am avut privilegiul să participăm la o chestie foarte intimă, grație părintelui Kiss Attila. Ne-a primit la un antrenament de-al lui.

A fost ceva generos peste măsură, un adevărat moment de turnură. La un antrenament, între om și cățeii lui se petrece o chimie alambicată, o comunicare atât de profundă, încât orice intrus poate strica totul.

Locul acesta e pitoresc, magic, ca să nu mai vorbim de importanța sitului cultural Drumul Romanilor. Noi, aici, la Tășuleasa Social, ne-am descoperit parteneriatul ideal. Am venit la ei cu timiditate și imediat au zis «Da, hai să facem!».

Ne-au pus la punct toate condițiile − cazare, masă −, și, datorită lor, prima ediție a fost un succes. De fapt, recunoașterea acestui sport li se datorează în mare măsură. În doar un an, standardul a crescut substanțial.

Ar fi fost și mai grozav dacă aveam zăpadă cu mai mult timp în urmă. Mulți dintre cei care erau înscriși au renunțat când au văzut iarbă verde și ploaie în munți.

Dar părintele Kiss s-a apucat să se roage fierbinte la Dumnezeu și la Sfântul Anton, care e responsabil cu precipitațiile. Și, de miercuri până vineri, a tot nins cam 40 de centimetri.

Eu vă mărturisesc – m-am îndrăgostit iremediabil de această poveste. E incredibil să fii una cu câinii tăi, să-i motivezi, să le dai încredere, să devii una cu natura, fără să o agresezi în vreun fel.

Acum nu mă pot opri, sunt exact ca și câinii aceștia pe care e greu să-i încetinești după ce s-au pornit. Noi alergăm cu ei câtă vreme temperatura e sub 15 grade Celsius, altfel devine periculos pentru sănătatea lor. Există și competiții pe cart, pe roți. În rest, cam patru luni pe an, câinii au concediu.

Se concurează pe mai multe categorii, în funcție de numărul de câini care trag atelajul și apoi sunt subdiviziuni în funcție de rasă. Vitezomanii și performerii în povestea asta sunt câinii Husky, dar nu intrăm în detalii, fiindcă e complicat.

Mai există și proba numită Skijoring, unde sportivul echipat de schi fond e legat cu o coardă de un câine cu care face echipă. Sau cea numită CaniCross, unde un alergător are atașat unul sau doi câini. Precum vezi, variante sunt. Totul e să te apuci. Și noi ne-am apucat, așa haiducește.

Fără patimă, sistematic, cu răbdare, am început împreună cu părintele Kiss să lucrăm la recunoașterea acestui sport. Am căutat sprijin, am primit și, în cele din urmă, am reușit.

Evenimentul de anul trecut a atras atenția la nivel european și acum se discută chiar posibila organizare a unui campionat major tocmai în acest loc. Iar cucerirea unui titlu mondial a accelerat nesperat lucrurile. Sportul cu atelaj canin a fost recunoscut abia anul trecut.

Suspiciunea a fost imediat înlocuită cu o percepție colectivă schimbată. De exemplu, oamenii din toată zona sunt acum mândri că părintele Kiss, un campion mondial, păstorește acolo. Apoi am construit un club sportiv – Sled Dog Bistrița-Năsăud.

Urmează constituirea unei federații. Nu contează că suntem ultimii din Europa care au oficializat acest sport. Ne mișcăm cu talent. Avem câteva echipaje bune, competitive, iar familia Baroti vine puternic din spate cu doi juniori recunoscuți deja la nivel european: Nandor și Rebeca.

Și ar mai fi și fiul meu, care are propria lui poveste de succes. Dar mai bine îl las pe el să ți-o spună”.

Bogdan e deja îmbrăcat de concurs, poartă numărul 18. După manșa de ieri e pe locul 2, în urma unui moldovean hotărât, cu câini mai bărbați. Speră ca astăzi să răstoarne situația din clasament.

Până atunci, își face de lucru pe lângă locul de start, unde pe o sârmă flutură steagurile participante. Aranjează frumos drapelul Ungariei, care fusese mototolit de vânt, apoi înalță sârma la loc. Îmi povestește.

“Eu sunt student la București: la kinetoterapie în anul III și la psihologie în anul II. M-am trezit că, acasă, tata a cumpărat două femele de Husky. Chiar n-am priceput de ce. Dar niște pui de cățel nu au cum să nu-ți placă.

Apoi am început să urmăresc cum aleargă tata cu 4 câini și părintele Kiss cu 6 câini, iar în paralel am tot studiat pe net povestea acestui sport, care mi s-a părut interesantă.

Dar declicul s-a produs când am început să mă antrenez. Eu alerg cu un atelaj tras de două femele, ceva neobișnuit, mai ales că una are 7 ani, nu mai e în floarea vârstei. Deci pornesc din start cu un oarecare handicap.

Antrenându-mă însă, am înțeles în ce relație de comunicare poți intra cu câinii tăi și cum pot ei lupta pentru tine. Toamna trecută am început să particip la concursuri și am reușit să câștig Campionatul European la categoria mea.

Fostul campion câștigase de 4 ori la rând. Victoria a fost o surpriză pentru mine. Acum mi-e clar – de acest sport nu mă mai las, vreau să merg cât de departe pot”.

După ora 10 a dimineții, pregătirile de start se precipită. Se vorbește în rusă, în maghiară, în engleză. Stăpânii își mângâie câinii, încearcă să-i motiveze, șoptindu-le chestii la ureche.

Familia Baroti are două lanțuri lungi, pe care stau înșirați vreo 20 de câini. Cu sobrietate, arborează steagul secuiesc pe mașină și-și văd concentrați de treabă. Vor concura la mai multe categorii, și tatăl, și copiii.

Un concurent din Cluj, cu doi câini din rasa Samoyed care par să zâmbească tot timpul, își testează sania. O sanie bună, ușoară, costă peste 1.000 de euro. Pe câini îi cheamă Charlie și Cuba.

Îmi dau seama cât de costisitor e acest sport şi ce logistică implică. Când părintele Kiss mi-a spus că mașina lui de teren, cu tot cu câini, valorează în jur de 30.000 de euro, m-am speriat.

Un bulgar simpatic îmbie lumea cu o sticluță plată, de metal. După bujorii din obrăjorii lui, îți dai seama că numai apă nu e în recipient.

La ora 11 pleacă primul concurent participant la proba de Skijoring. Tibi a confiscat microfonul și vocea lui umple pășunea, amestecându-se cu muzica. Tot la 5 minute pleacă un concurent.

La început, sunt atelajele cu 8 câini, apoi scad progresiv, până la cele trase de doar doi. Părintele Kiss a parcurs cei 11 kilometri prin văi și urcări abrupte cu o viteză medie remarcabilă, de aproape 30 de kilometri pe oră.

Și Damaschin a mers bine, la fel ca Bogdan și ca familia Baroti, la fel ca mulți alții. Un englez roșcat înalt și simpatic a căzut sever pe o coborâre, iscând un mare nor de zăpadă.

Dincolo de hotărâre, pe chipurile concurenților se citeşte un soi de concentrare amestecată cu extaz. Iar câinii sunt spectaculoși cum se aruncă ei în luptă, încă de la start, cu toată energia.

Ca om, trebuie să-i ajuți pe urcări împingând sania, iar la coborâri se cuvine să controlezi bine frâna, astfel ca sania să nu se răstoarne peste ei. Fratele nostru de peste Prut, de pildă, și-i îndeamnă cu românescul davai, davai.

Pe la 3, înghețat bocnă, asist și la festivitatea de premiere. Totul se încheie cu bine, în aplauze. Vine și soarele, lumea e fericită, câinii la fel. Sunt hrăniţi, apoi puși la odihnă.

Pentru părintele Kiss Attila, evenimentul a fost un bun antrenament pentru Campionatul European din februarie. A câștigat detașat.

Acum, unge cu cremă unul dintre câini, care a fost mușcat de obraz. Apoi, din palmă, îi dă fiecăruia o pastilă de calciu. Are grijă, părintește, de fiecare animal.

La fel ca azi noapte, le vorbește tandru ca-ntr-o limbă secretă, doar de ei înțeleasă. Pe pânza saniei are imprimată sigla canisei lui, Archangels of Southmountain.

La el, totul are o explicație teologică. Îl provoc să-mi spună de ce a ales acest nume. Cu glasul lui profund și cu inegalabilul accent secuiesc, mă privește prin ochelarii portocalii și zice:

“Da, muntele de sud e muntele din satul meu natal. Iar arhanghelii sunt partea luptătoare a Armatei Binelui, a Oștilor Cerești, în bătălia cu răul.

Dacă facem o analogie, câinii sunt forța luptătoare pentru stăpânul lor, omul de pe sanie. Într-o cursă, ei se sacrifică pentru tine și acest lucru e impresionant.

Legătura de dragoste și recunoștință așa se creează, când vezi că acești parteneri sunt în stare să-și dea chiar și viața pentru tine.

Câinii sunt, într-adevăr, luptătorii, dar ei sunt și păzitorii echilibrului meu sufletesc. Când alergăm împreună, devenim una, trăim totul la înălțime”.

Fotografii: Voicu Bojan
REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează