„Ema”: dureri strivite-n pași de dans

Până să afli că e o dansatoare din Valparaíso, prinsă într-o căsnicie nefericită cu coregraful cu care lucrează, femeia care dă și titlul celui mai recent film al chilianului Pablo Larraín pare o apariție din altă lume. 

Blonda înaltă, cu părul electro-platinat întins pe spate, se mișcă prin orașul-port înarmată cu un aruncător de flăcări, ca un asasin sau un demon răzbunător. Până la urmă, adevărul e că, prin dușurile scoțiene de milă și dispreț, cineastul – aflat la o nouă colaborare cu scenaristul Guillermo Calderón, după „Clubul” și „Neruda” – nu te prea lasă să aluneci naiv în povestea contorsionată a Emei.

Punctul de pornire e dur. Ema (Mariana di Girolamo) și Gastón (Gael Garcia Bernál), coregraful cu care e căsătorită, nu pot avea copii, din cauza infertilității lui. În plus, recent au decis să-l „returneze” pe Polo, un orfan pe care-l adoptaseră, pentru că nu i-au putut stăpâni comportamentul agresiv. În tot acest timp, cei doi colaborează la un spectacol de dans contemporan despre lumea portului chilian, scremut din nostalgiile false și impotența artistică a lui Gastón.

Arta lui e la fel de inertă ca mariajul lor. Singurul lucru care pare să-i mai anime e ura, iar Larraín investește mult în întâlnirile reci și crude dintre cei doi, surprinși ca două animale care se mușcă repetat, după ce au dat de gustul sângelui. Ea îi reproșează infertilitatea multilateral dezvoltată, el – eșecul matern. E ceva de-a dreptul bergmanian-neon în felul lor de a se tortura reciproc.

În paralel, Ema pare să-și găsească forma de supraviețuire în escapadele reggaeton și întâlnirile poli-amoroase cu un pompier, o avocată și colege din trupa de dans. O frumoasă libertate care, până la finalul filmului, se va da de câteva ori peste cap pentru a arunca personajul într-o lumină fals-telenovelistă, pe care cu siguranță nu o anticipai.

Larraín, unul dintre cei mai importanți regizori sud-americani ai momentului, intuiește că una dintre soluțiile pentru o poveste atât de încărcată de personaje și relații „defectate” de pierderi dureroase e contrastul unei senzualități explozive, trasă-n muzica lui Nicolas Jaar și imaginile electrizante ale altui colaborator al său, Sergio Armstrong. Lumea Emei e colorată, luminată, filtrată în verde, roșu și galben, e vie, la fel ca nevoia ei de a fi vie.

Însă, în ciuda lor, încercarea regizorului de a te împinge spre un disconfort abisal iese mai degrabă dezlânată, mai ales din cauza insistenței pe multe și repetitive numere de dans, care, dintr-un anumit punct, nu mai fac decât să te scoată din starea pe care ți-o dă prețiozitatea dezarticulată a restului filmului.

„Ema”, aflat în vizor la Veneția, anul trecut, poate fi vizionat pe Mubi.

* „Ema” (2019). Regia: Pablo Larraín; Scenariul: Guillermo Calderón, Alejandro Moreno; Muzica: Nicolas Jaar; Imaginea: Sergio Armstrong; Cu: Mariana di Girolamo, Gael Garcia Bernál, Santiago Cabrera, Catalina Saavedra, Mariana Loyola.

On/Off-screen

* HBO: „Examen de (i)maturitate” / „Booksmart” (2019)

Pentru un film de debut plasat în zona comediilor americane despre maturizare, pelicula semnată de actrița Olivia Wilde are gurițe de aer proaspăt, ceea ce o face să nu-ți pice greu la stomac.

În ziua de dinaintea absolvirii liceului, Molly și Amy, două fete cuminți și devreme acasă, își dau seama că degeaba au ținut cu dinții de parcursul lor școlar ireproșabil, că și copiii răi ajung la Yale, Harvard sau Columbia (și nu prin pilele, cunoștințele și relațiile părinților).

Așa că le-a rămas doar o noapte să intre în rând cu lumea, să se facă praf la cea mai importantă petrecere de dinainte de absolvire și să evite o frustrare lungă de-o viață,.

Odiseea în căutarea „fun”-ului pierdut le apropie și le desparte, le ajută să-și scufunde prejudecățile și elitismul de Ivy League, într-o primă noapte de sex, droguri și muzică bună. Wilde încearcă stiluri vizuale diferite și încearcă să-și alimenteze personajele cu ironie, dar să nu uite de jaloanele importante ale genului.

* Netflix: „Povestea mea” / „Becoming” (2020)

Parte documentar-portret de superstar, parte film-omagiu, dar sigur o oră și jumătate de discursuri motivaționale, „Povestea mea” e – cred – cea mai neinspirată variantă pentru a surprinde figura cu adevărat interesantă a fostei prime doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama.

Sudată din momente din turneul de promovare a volumului autobiografic cu același titlu, intercalate cu imagini de arhivă, povestea soției fostului președinte democrat din perioada 2009-2017 se transformă prea des în osanale și cuvinte de îmbărbătare. 

Deja de la jumătatea filmului, e clar că autoarea, Nadia Hallgren, nu vrea să clintească nici un fir din aranjamentul impresionant al doamnei Obama. Noroc că subiectul însuși își face autocritica, atunci când își detaliază procesul care a transformat-o din femeia liberă, combativă, în cea mult mai controlată, mai temătoare în raport cu prezența ei publică.

În rest, totul emană o întâlnire nefericită între autor și subiect, care se mulțumește să capteze doar masca publică a uneia dintre cele mai interesante prime doamne din istoria SUA. O experiență suficient de plicticoasă, de-ți taie și curiozitatea de a vedea dacă nu cumva cartea e mai bună.