Un truism, desigur, dar Electricul e despre oameni. Oamenii care vin să se rupă câteva zile de viața așa cum o știu, oamenii care îl fac și nu cred că-i ușor și oamenii care le ridică primilor mâinile sus când se urcă pe scenă.

Câteva momente de la Electric Castle, la a opta ediție, a șaptea pentru mine (am lipsit în 2019 și mi-a venit să-mi dau palme când a venit pandemia), cu oameni.

Tot felul de oameni. 


– Copilul ce părea născut ieri, un bebeluș mic mic mic, cu care maică-sa dansa fericită în brațe, pe timp de zi, sub un copac;

– Ligia Keșișian, care a rupt scena, dansul și prejudecățile când a mixat manele și lăutărească, în fața unui public împărțit cultural – unii care dansau pe rupte (printre care și subsemnata, blasfeeemiee), unii care se uitau circumspecți, ar fi dat un pic din șolduri dar le era frică să nu apară pe vreo filmare, și alții, adorabili, care băgau capul la Radio Stage, se uitau urât și plecau. Ligia a rupt, cum spuneam; 

Publicul de la Electric Castle. Foto de Kid Francescoli, via Instagram

– Băiatul care a postat pe Facebook că se bucură că Electric a rămas elevat și nu s-au auzit manele. Nu am vrut să-i stric bula roz cu ce aveam prin telefon; 

– Barmanu’ de la barul din fața scenei (pe stânga) care la Gorillaz dansa ca apucatu’, cu ochelari de clubber și care arunca cu șervețele în mulțime;

– Mihai, cu mâna în ghips, care a aterizat din SUA pe la prânz, s-a urcat în avionul spre Cluj seara, cu o întârziere de vreo două ore, și tot a reușit să prindă Gorillaz și să danseze până târziu, după zeci de ore nedormite;

– Băiatul blând de la SMURD care m-a întrebat grijuliu dacă am mai luat ibuprofen vreodată, când m-am dus să cer ceva pastile pentru o migrenă care nici măcar nu era de la băutură; 

– Tipa plinuță, cu celulită, care i-ar fi dat ecran albastru lui Buhnici, care dansa superb și era superbă în pantalonași scurți și o bustieră cu sclipici;

– Bodyguarzii care dădeau din apa lor la scena de la Hangar atunci când vedeau pe cineva care părea să aibă nevoie;

– Renate, PR-ul de la Electric. Ne-am îmbrățișat și am vorbit timp de vreo două țigări, apoi m-a anunțat că nu mă mai bagă în seamă tot festivalul, că are treabă. Așa a făcut. Și care spunea că i-ar plăcea să aibă și ei, organizatorii, un Revelionul Bucătarilor, o zi în plus în care să se bucure de tot ce e în festival. Nu au; 

Foto: Andreea Popa, Electric Castle

– Andrea de la Kid Francescoli, cea mai frumoasă femeie din lume, cu o voce superbă și o prezență ireal de faină, care a uimit nu doar publicul, ci și pe oamenii de la tehnic, pe bodyguarzi și cam pe orice suflet mai era pe acolo. Probabil că și țânțarii ăia din camping dansau. Oricum, Kid Francescoli a fost una dintre revelațiile Electricului, cu un vibe atât de bun și cu atâta energie și bucurie transmise, încât știu ce ascult data viitoare când mi se pare că viața nu are sens; 

– Băiatul de la Mogwai (nu contează care, poate fi oricare dintre ei) despre care gluma în grupul de fete era: vedeți, cu ăsta nu ai ieși la date, dacă nu ai știi ce muzică face, cu fața aia cuminte de profesor de provincie. Mogwai au de toate: post-rock, instrumental, atmosferic, nici nu știi din ce minte stranie vine muzica asta; 

– Alina, care aștepta de doi ani Editors, cu care am stat aproape trei ore în ambuteiajul de pe Valea Oltului și în alte mai mici multe ambuteiaje, astfel încât am pierdut amândouă concertul. Dar hei, cine a ascultat Editors în mașină și a dat dedicații pe Waze colegilor de trafic?

– Bărbosul agitat de la Hét Hat Club, prima trupă de după ambuteiaj, o combinație nebună de post-manele, gyp-hop, balkan, gypsy, jazz, world, party. Ne-a binedispus imediat petrecerea de la Backyard, aproape că uitasem de Valea Oltului. Aproape; 

– Aurora, cu cea mai afectată / pițigăiată voce când vorbea cu publicul, ok când cânta. Oare cu vocea aia cere roșii la magazin?

Nicu Dorel, lăutar, la Gorillaz. Foto: Andreea Popa, Electric Castle
Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

– Omul care mi-a luat peria din cort (atât) de am stat cu părul cuib de cuci ultimele două zile de festival;

– Oana, care vine cu copilul la festival încă de la al doilea Electric. Acum copilul are 12 ani, vârsta aia la care începe să-și dea ochii peste cap; 

– Tyler, care s-a urcat pe schelă, a sărit în public și a făcut un super show cu Twenty One Pilots; 

– Andrei, care mi-a adus dopuri de urechi de copii ca să-l anulez pe domnu’ care sforăia de se auzea pe o rază de zece corturi probabil; 

– Bob Vylan, wicked, super handsome și punk, care și-a strigat revolta și a mișcat publicul spre un tradițional pogo, ca în vremurile bune ale supărării pe sistem; 

– Băiatul cu șepcuță, care încerca și el să se joace cu copiii mai mari la pogo, nu-i prea ieșea să se bage în moshpit, dar era fericit; 

Bob Vylan. Foto: Miluță Flueraș

– Irina Rimes, cu un vibe bun-bun, dreamy, pe o scenă care nu-i venea deloc prea mare, cum spuneau unii cârcotași;

– Un băiat care îi spunea prietenei lui: „Nu pot să cred, urlă muzica din toate părțile”. Mna, poate a confundat tabăra de meditație în tăcere cu un festival; 

– Hiena – personaj colectiv care pândea beanbag-urile și venea să te întrebe dacă mai ai nevoie de el când te ridicai zece secunde să te uiți după prieteni. Lupta pentru beanbags a fost dură, pe cuvânt, dar noi am fost matinali; 

– Andi, care a fost în echipa Electric până anul ăsta, când a venit prima oară ca spectator, și care punea pro tips de calitate pe Facebook. De exemplu, cum să iei Tonotil de dimineață și unde să stai la concert. Le știam, dar am apreciat; 

– Delia, care nu a stricat manelutsa Otzelu Galatzi, cum cârcotesc gurile rele, ci i-a dat lui Marius Stan niște chitară bass bună; 

– Fata într-un onesie pisică-roz, la coadă la baie (ah, cozile la baie…), care te făcea să te întrebi cum naiba procedează când reușește să intre în cabina aia mică; 

– Damon Albarn, pe care-l foarte iubesc, care ne-a dus pe trip într-un viitor parcă gândit de un AI nebun, la fel de în transă ca și publicul;

Tyler Joseph, twenty One Pilots. Foto @The Phope

– Tot Damon Albarn și tot Gorillaz, care au adus patru lăutari români de la Șaraimanic pe scenă, Nicu Dorel, Sergiu Paiu, Romi Cipariu și Grigore Ciobanu, într-un moment pentru care nu-ți vine să crezi că s-au pregătit doar două zile; 

– Bootie Brown, rapperul invitat la Gorillaz, o bombă de  energie ireală, de credeai că e pe ceva din cele căutate de poliție la participanți (apropos, a ieșit comuncatul cu eficiența organelor la festival sau mai așteptăm?); 

– Dana Marijuana, care, deși n-o mai duce vocea ca pe vremuri, o duce foarte bine să facă atmosferă; 

Băiatul care tăia precis-elegant jamonul la ceva mâncătorie, ajuns apoi într-o prea bună salată cu burrata proaspătă; 

Purple Disco Machine, cu un sound de îți făcea chef să îți iei un bbilet de avion la suprapreț și să o tai la Berlin, într-un club; 

Despot, pe care, deși nu l-am văzut în concertul Vița de Vie, l-am văzut bucurându-se de trei în… mea alte concerte;

Mezzin, care a adus atmosferă și poveste pe semi-lumină la Hideout, una dintre scenele mele preferate;

Puștiul dezinvolt care a venit la noi să ne convingă să facem o poză pe Polaroid sponsorizată de un brand, spunându-ne că l-au trimis pe el să agațe oameni că e mai sociabil. Era. Am zis da, dar cu condiția să stea cu noi la poză;

Egor, de la bielorușii Molchat Doma, o altă revelație mișto a festivalului, cu post punk-ul lor influențat de Rusia sovietică; 

Bean, de la Subcarpați, care știe ce să facă cu publicul și care tot insistă, bine face, cu discuția despre folclor; 

Omu’ care mi-a strănutat nonșalant direct într-o nară, aducându-mi aminte într-un moment nepotrivit că există Covid și mi-a băgat panica în nas; 

Merve Daşdemi de la Altın Gün, care se unduia în rochița ei galbenă ca la un Woodstock turcesc, de un psychedelic rock, ritmuri orientale, electro cu ceva funk; 

Tipa care dansa și zicea extatică: ”Cât mi-a lipsit asta! Cât mi-a lipsit asta doi ani de pandemie!” Ce să zic, și mie…

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.