Deosebirea răului

Se petrece, la alegerile locale din acest an, un fenomen pe cât de revoltător, pe atât de folositor pentru un posibil diagnostic colectiv: numeroși primari condamnați, trimiși în judecată sau cercetați penal candidează pentru un nou mandat.

Par a fi mai mulți ca niciodată, pentru că și numărul dosarelor DNA a crescut semnificativ în ultimii ani, dar și fiindcă noi, ca societate, nu am abordat cauza acestei sfidări, care ține de morala personală.

De ce (mai) candidează un asemenea individ?

Cum își permite el să ceară încă o dată votul oamenilor? De ce nu are o reținere, de ce nu face un pas în lateral, de ce nu își ia un răgaz, eventual pentru a-și proba nevinovăția?

Prima explicație se leagă de cunoașterea mecanismelor puterii: odată reales, odată reinstalat în postul de unde poate aproba (sau refuza) autorizații și proiecte de infrastructură, un primar dispune de mult mai multe pârghii prin care să influențeze evoluția dosarului său penal.

Sau cel puțin așa își imaginează, pentru că așa s-a întâmplat mai mereu în România. Judecătorii și procurorii sunt și ei oameni, își fac și ei case, au nevoie de una-alta, (sau) știm una-alta despre ei. Aceasta e mentalitatea dinăuntrul administrației publice.

A doua explicație este psihologică: mulți dintre acești primari – ne-o dovedesc declarațiile lor – se auto-alimentează că sunt persecutați, se consideră victime ale unei campanii oculte sau ale cuiva "mai bazat" decât ei.

În aceste condiții, candidatura pentru încă un mandat devine - mai ales în propriii ochi, dar și ca mijloc de propagandă - o formă de eroism. "Mă bat cu sistemul", ajung să creadă și să transmită, disonant, primarii cu probleme în justiție.

Mai departe: familia și anturajul lor nu mai acționează – precum în comunitățile mici, de pildă – ca un factor de presiune. Deseori, rudele și prietenii nu mai trag de mânecă, nu mai au rol de rușinare, ci se grupează în spatele celui acuzat, îl sprijină și se constituie în "suport" (cum se zice mai nou). Apropiații devin un soi de avocați secundari, girând astfel o corupție știută și recunoscută.

De aceea condamnații noștri din mediul politic nu se căiesc. De aceea aproape nimeni nu-și mărturisește culpa și nu-și cere iertare.

În spațiul public, niciunul nu mai spune "îmi pare rău". Metanoia a ajuns mai rară decât floarea de colț, și asta pentru că raportarea morală a penitentului este exclusiv de tipul "care pe care". Pedeapsa este percepută ca o nedreptate, nicidecum ca o lecție.

E o luptă a cuiva "care a făcut ceva pentru oameni" împotriva unui monstru fără chip care i-a pus gând rău, pentru că "a deranjat". Nimic vertical, nimic transfigurator.

În fine, cea mai importantă motivație este și cea mai cinică: un primar penal candidează din nou știind că are șanse considerabile de a câștiga. Și cu această ipoteză ajungem la cealaltă fațetă a fenomenului:

De ce (mai) votează oamenii un asemenea individ?

Primul răspuns, cel mai simplist, ar fi: din obișnuință. Acest răspuns - care se leagă de așa-zisul "conservatorism" al românilor ("măcar pe ăsta îl cunoaștem, măcar ăsta și-a făcut plinul") - a fost dat în presa recentă și, deci, n-am să insist și nici n-am să-l dezvolt.

Mult mai interesant mi se pare să mergem pe fir, să intrăm în adâncul ideii, întrebând mai departe: de unde vine acel "măcar"?

Vine din presupoziția că toți fură. Generic, românul se raportează la primarul localității sale nu ca la reprezentantul pe care îl poate trage la răspundere, ci, mai întâi, ca la "conducătorul" care se va îmbogăți inevitabil în exercitarea funcției și care, dacă "mai face câte ceva și pentru oameni", cu atât mai bine, să fie primit.

Îndeplinirea datoriei, în acest cadru mental, e un bonus, un apendice cu noroc pentru comunitate. E ca și cum, la nivel popular, nu există nici un dubiu că puterea corupe obligatoriu. Iar dacă această convingere este asimilată ca axiomă, criteriile după care e judecat un politician ies din sfera eticului.

Ieșirea judecății din sfera eticului ne dă voie să votăm persoane despre care știm că sunt corupte.

Cu alte cuvinte, dacă renunțăm să evaluăm un primar sau un parlamentar în termeni de bine și de rău, dacă eludăm ilegalitățile comise de acel om de dragul eventualelor sale realizări, dacă-i ignorăm voit lăcomia sau megalomania doar pentru că, spre deosebire de alții, respectivul a și construit, asfaltat, renovat, reparat sau inițiat ceva, nu facem decât să deschidem porțile putreziciunii sociale.

Corupția e doar un eufemism pentru putreziciune. Iar primul pas într-acolo nu e acceptarea mitei.

Primul pas către cedare, ne învață Sfinții Părinți, este, mai întotdeauna, o întrebare care ți se insinuează în suflet – cum ar fi să...?, e îndoiala aceea – de ce alții, da, iar eu, nu?, e tentația cealaltă – la urma urmei, ce am de pierdut?.

Ele vin și se așază tiptil, ca puful de păpădie, peste modelele care ne sunt inoculate prin televiziune și prin filme – principalii "sculptori" de mentalități.

Și, cu asta, ating ideea care a declanșat textul de față.

Care sunt, în România, cele mai de succes modele de șef, de administrator, de lider, în general?

Avansez trei propuneri: Ceaușescu, JR Ewing și Nașul. O realitate și două ficțiuni.

Cel puțin în ultimii 40 de ani, acestea trei, cu avatarurile lor, sunt tipologiile clonate, imitate și respectate pe scară largă: activistul autoritar care nu se consultă cu nimeni și care "face ordine", omul de afaceri fără scrupule, care găsește mereu o metodă de a-i șantaja și înșela pe competitori, precum și - model suprem - mafiotul iubitor de tradiții, sforarul care calcă peste cadavre, dar care e "om de onoare", adică, dacă ești de partea lui, nu te uită și nu te lasă la greu.

Aplicați cele trei grile asupra primarilor cu probleme penale care mai candidează o dată. Aplicați-le, de asemenea, parlamentarilor care-și protejează colegii când vine vorba de ridicarea imunității.

Votăm corupți și coruptibili pentru că televiziunea și cinematografia, în special în ultimii 20 de ani, ne-au transmis încontinuu că acestea sunt exemplele de urmat - tiranul sub care e liniște, patronul care strivește, bulibașa care-și permite orice, interlopul dezinvolt, criminalul cu aere.

Nu există revoltă concomitentă a unui grup de persoane. Există doar scântei și latențe exploatate. Există lideri și followers. De aceea se votează submisiv, de aceea se votează inerțial, de aceea girăm nebuni, exhibiționiști, venali, avari, infractori zâmbitori și pușcăriași meseriași.

Presiunea mediatică e mult mai puternică decât presiunea familială și a primului cerc personal. Modelele care amestecă puțin bine cu mult rău sau care chiar vând răul sub aparență de bine au devenit incomparabil mai atrăgătoare, atât pentru ales, cât și pentru alegător.

Cumințenia este banală, normalitatea - plictisitoare; doar provocarea viciului te poate face ieșit din comun. Anonimatul este rușinos, vedetismul este dezirabil.

Asta e marfa care ni se vinde.

Răul care aduce stabilitate, răul care surâde, răul care te ajută. Iată-le. Deosebește-le. Alege să nu le alegi.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează