Duminică zăludă în Playa Larga, Cuba

Viața

17/05/2024

Se spune că orice grădină pe lume este o oglindă fidelă a proprietarului ei. Grădina lui Carlito e o harababură. Nici urmă de straturi cultivate cu legume sau flori. Doar pământ. Pe jos sunt frunze și smocuri de iarbă printre care regăsești fructe răscoapte de guayaba cu miez roz și câteva avocado grase. În lumina dimineții, printre petele de soare, umbrele mișcătoare ale câtorva pomi legănați de vânt dansează pe pământul roșiatic generând o senzație de vertij.

Carlito pare să nu aibă nici o treabă. Bea un ceai. Dezbrăcat până la brâu, se leagănă în balansoarul lui preistoric și urzește planuri. În spatele lui, dintr-un avariu obosit, printr-o perdea de apă verzulie câțiva pești privesc lumea cu o indiferență sticloasă. Cică poate, într-o zi, dacă va reuși să strângă destui bani, în grădina lui micuţă Carlito va construi o și mai micuță casă de oaspeți unde să poată găzdui câțiva turiști, dacă s-ar putea clandestin. Asta fiindcă orice proprietar legal de casa particular trebuie să plătească statului cubanez mândru și socialist o taxă ridicol de mare pe an.

În Cuba, peste 80% din populație lucrează la stat, iar orice inițiativă privată e descurajată prin toate metodele specifice unui stat obsedat de control. Oamenii sunt însă isteți, iar nevoia îi împinge să fie creativi, să se descurce. Femeia care, la un colț de stradă din Havana, vinde prăjituri cu cremă roz de unt frecat puse ceremonios pe un scăunel alături de două pedale de biciclelă și niște legături de șireturi colorate, este o mică întreprinzătoare. La fel tânărul mulatru care scoate la înaintare doi porumbei rulați strâns în hârtie de ziar. L-am întrebat dacă sunt de rasă. A zis că nu, sunt doar pentru supă.

Bătrânul guajiro din Vinales încearcă să facă și el un bănuț clandestin. Proaspăt întors de pe câmpurile roșiatice de tutun, colindă terasele în căutarea unor clienți dornici de țigări de foi proaspete, de cea mai bună calitate și pe deasupra hecho a mano, adică rulate cu simț de răspundere de mânuțele lui arse de soare.

Nici inițiativa lui Benny Willy nu trebuie ignorată. Este un trubadur de culoare mortal de simpatic cu părul zburlit ca Don King, celebrul impresar de box. Cu gura lui știrbă cântă de mama focului ziua în amiaza mare prin cârciumile din Santiago piesele clasice ale legendarului Benny Moré. Apoi încearcă să vândă CD-uri cu muzica proprie.

Prietenul G. cu care am fost în ani diferiți la lupte ilegale de cocoși ascunse în pădure, organizează și azi tururi turistice sau fotografice în regiunea Pinar del Rio. Iar cele mai gustoase languste cu unt pescuite ilegal le-am mâncat într-o grădină din Puerto Esperanza, ascuns la umbra unor bananieri. Nu departe, în alertă, proprietarii locului stăteau de șase cu ochii pe stradă să nu cumva să apară poliția. Toți acești oameni și o sumedenie de alții ca ei, dacă ar avea doar un pic mai multă libertate ar trăi mai bine, fiindcă idei și inițiative private au destule.

Carlito

Carlito

Carlito

Carlito

Să ne întoarcem însă în Playa Larga. Grădina vraiște a lui Carlito reflectă planurile sale de îmbogățire rapidă. Iată inventarul obiectelor: un maldăr de cărămizi din demolări, niște paturi din fier ruginite, câteva ferestre din lemn cu vopseaua scorojită recuperate de la o altă casă, un dulap în ruină, plus scheletele a două biciclete cu lanțurile scurse printre frunze.

Mai multe persoane își exercită dreptul la vot în cadrul alegerilor parlamentare din 2020, la secția de votare amenajată în incinta Școlii gimnaziale Maria Rosetti. Foto: Silviu Matei/Agerpres

Votul obligatoriu: o potențială soluție pentru absenteism?

În condițiile în care alegerile par să atragă tot mai puțin votanți, institutele de sondare din România au ajuns să se întrebe dacă nu cumva votul ar trebui să fie obligatoriu. PressOne a analizat exemple europene pentru a afla cât de oportună ar mai fi astăzi o astfel de măsură.

Cristian Popescu Piedone a petrecut un an și o lună după gratii, din cei 4 la care fusese condamnat definitiv în mai 2022, în dosarul Colectiv. În iunie 2023 a fost achitat și pus în libertate, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul. Inquam Photos / Octav Ganea

Voturi pe spinarea „drogaților”. Derapaj grav al candidatului Piedone la adresa unor oameni neajutorați

România electorală a anului 2024 are în prim-plan drogurile ilegale drept temă asupra căreia se pot năpusti, cu fel-de-fel de propuneri și practici dăunătoare, toți politicienii. Cel mai recent și vizibil episod îi aparține lui Cristian Popescu Piedone, actual primar al sectorului 5 și candidat la Primăria Generală a Capitalei.

Carlito are cea mai modestă și minimalistă casă posibilă. Are doar două camere, ai căror pereți sunt decorați cu câteva poze decolorate de familie intercalate de scoici și arici de mare uscați. Dacă ridici privirea, vezi direct dosul țiglelor așezate pe grinzile strâmbe, fiindcă tavan nu există. În camera cea mică stă Luicito, fiul lui de 12 ani.

Soția lui mereu zâmbitoare și evlavioasă, aparținând cultului creștin penticostal, e croitoreasă. E slăbuță și bolnăvicioasă. Suferă de osteoporoză într-o fază destul de îngrijorătoare. Lucrează de acasă. Mai croiește câte ceva, scurtează fustele vecinelor și repară tot felul de cusături descusute. Câștigă infim de puțin într-o lună, adică echivalentul în pesos cubanos a maximum 15 dolari americani. Ea stă locului și ține casa în rânduială, în timp ce soțul ei se află în veșnică mișcare. Când bea prea mult rom cu prietenii, îl ceartă.

Carlito e pescar, dar nu de orice fel. E un pescar posesor de harpon cu aer comprimat și săgeți ruginite. Cândva, demult, a dat la schimb pe această armă redutabilă o mașină de scris. De atunci vânează exclusiv cu această escopeta. Chiar dacă meseria lui e aventuroasă și destul de respectată în localitate, nu prea e plătită. În lunile bune poate câștiga maximum între 15-20 de dolari. Când sezonul de pescuit e mort, Carlito face pe bucătarul la un restaurant cu specific caraibian - La Cubanita. Salariul lunar e cam același.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Mamă și fiică la o cafea

Mamă și fiică la o cafea

Mamă și fiică la o cafea

Mamă și fiică la o cafea

Adevărul tragic este că indicele de sărăcie în Cuba se află la cote alarmante. În ultimii ani a tot crescut, ajungându-se în prezent la 88%. Din ultimul sondaj de opinie realizat în august 2023 a reieșit că peste 80% din populație are o părere foarte proastă despre administrarea țării, cele mai acute probleme fiind corupția, inflația și lipsa alimentelor de bază. Oamenii consideră că investițiile publice în educație, construcția de locuințe, agricultură, alimentație sau servicii medicale sunt prost făcute și ineficiente.

O mare parte a populației nu are acces la medicamente fie din cauză că ele lipsesc, fie pentru că nu au bani să le cumpere, iar 15% au mărturisit că folosesc frecvent pastile demult expirate. Ușa întredeschisă de către Obama spre normalizarea relațiilor bilaterale cu America le-a fost trântită în nas cubanezilor de către Trump, care a impus restricții severe privind turismul sau trimiterea de fonduri spre insulă de către refugiații cubanezi din diaspora.

Din punctul de vedere al indicelui prosperității, Cuba a coborât 10 locuri în ultimii 10 ani, acum situându-se pe locul 104 în lume din 137 de țări. Nici la indicele de fericire nu stă grozav, cu toate că industria de turism proiectează în lume o imagine diferită. Nu se știe prea clar de ce, dar, când vine vorba despre Cuba, lumea crede în continuare că palmierii, marea azurie, muzica și dansul chiar pot ține de foame.

Graffiti în Havana veche

Graffiti în Havana veche

Graffiti în Havana veche

Graffiti în Havana veche

În insulă peisajele sunt într-adevăr de vis, unele plaje superbe, fructele cad pe tine din copaci, pământul e mănos, frigul nu e mai niciodată o problemă, rasismul e aproape zero, oamenii sunt harnici și simpatici, iar samba și salsa sunt acompaniate mereu de rom, țigări de foi și bere Cristal sau Bucanero.

Mai lovește câte un uragan, dar altfel ai spune că premizele fericirii chiar există. Însă adevărul crud este că oamenii suferă. Sunt chinuiți de un regim opresiv care se dă socialist, dar în fapt nu este altceva decât un comunism sadea cu parfum sovietic. Iar acesta le îngrădește orice libertate - și de mișcare și de exprimare.

Foametea a devenit în ultima vreme o problemă acută, iar penuriile de tot felul sunt semne ale unei economii în derivă. Odată cu căderea cortinei de fier și a dizolvării Uniunii Sovietice, Cuba a fost lovită de crize succesive. Exporturile s-au prăbușit și a început erodarea economică. Insula-colivie cu gratii de aur trăiește de 60 de ani într-o cvasi-izolare de restul lumii. Mai nou, de dragul banilor, cubanezii se înrolează pe capete în „operațiunea specială” a rușilor în Ucraina.

Puterea se află în pumnii strânși ai celor din fruntea partidului unic, urmașii fraților Castro, care, la adăpostul unor slogane eroice pictate uriaș pe ziduri, de genul Revolucion soy io! Sau Socialismo o muerte!, trăiesc alături de acoliții lor într-o prosperitate cu iz de proprietate privată specifică oricărui așa zis egalitarism comunist. Adică foarte confortabil. Asta în vreme ce poporului nu-i sunt defel garantate nici electricitatea, nici apa curentă, nici servicii medicale decente.

Ca român recunoști imediat în piramidele de conserve care se străduiesc să răsfire rafturile magazinelor aproape goale minciuna cea de toate zilele care guvernează țara. Seamănă cu infamii ani '80 de la noi, pe vremea când labelor de pui cu gheare li se spunea şlapi, iar picioarelor de porc, adidași. De dragul lor, bieții oameni se împingeau animalic pe la cozi.

Penuria de alimente e rugina care roade tăcut fibra intimă a unei națiuni ghinioniste, ruptă de lume și căznită zilnic de un regim concentraționar decis să bage instantaneu pumnul în orice gură deschisă și sinceră care ar dori să-și verse oful protestând împotriva nedreptăților.

Cea mai recentă revoltă populară a avut loc în Santiago de Cuba la final de martie 2024 și a pornit tocmai de la o coadă la rația de pui când s-a întrerupt curentul pentru două zile. Oamenii exasperați s-au apucat să strige în noapte ce îi durea: curent, mâncare și libertate. La fel ca de fiecare dată în astfel de situații care deranjează liniştea guvernanților, au apărut trupele de intervenție beretele negre și s-a lăsat cu bastoane și câteva arestări. Apoi s-a făcut iar linişte.

Graffiti subversiv despre libertate în Havana veche

Graffiti subversiv despre libertate în Havana veche

Graffiti subversiv despre libertate în Havana veche

Graffiti subversiv despre libertate în Havana veche

Vreme de 50 de ani, figura de revoluționar neîmblânzit și de martir a lui Che Guevara a fost cu bună știință scoasă la înaintare de către regimul dictatorial al lui Fidel Castro pentru a întreține vie flacăra unei permanente revolte împotriva Occidentului infam, cu democrația lui cu tot. Nu contează că El Che a fost un criminal notoriu, un mercenar de import care a împușcat cu mâna lui o sumedenie de cubanezi și drept urmare mai nimeni nu îl iubește în insulă. Ca imagine însă, e de neclintit.

Cântecele dedicate lui El Comandante gen Hasta siempre sau Lo eterno fac în continuare rating, sensibilizează suflete naive și atrag turiști amețiți de rom bun provenit din fosta fabrică Bacardi, demult naționalizată. Asta în timp ce ronțăie melancolic languste pescuite ilegal de către pescari înțeleși cu poliția, asezonate cu garnitura cubaneză clasică unde orezul alb se amestecă fericit cu fasolea neagră și poartă denumirea simpatică de christianos y moros (creștini și mauri).

Muzica merge mână-n mână cu iubirea, se știe. Iar dacă ești străin, conform tradiției ospitalității excesive cubaneze, oriunde oricând o mulatră frumoasă e dispusă să ți se cocoațe în poală. Sau invers. Orice tânără pensionară olandeză se poate plimba la braț pe celebra faleză El Malecon din Havana cu un tânăr ca un fotomodel, cu corpul frumos lucrat la sală.

Havana

Havana

Havana

Havana

Prietenul meu Ofer, un evreu yemenit din Tel Aviv, a făcut greșeala să petreacă într-o noapte într-un club semi-legal din Havana. Nu doar că a plătit o sumă imensă pe o sticlă de whisky, dar a doua zi dimineața, în stația de autobuz care urma să ne ducă la Vinales îl așteptau nu una, ci două din fetele cu care dansase. Una era mai frumoasă decât cealaltă. Voiau să meargă cu el oriunde, chiar și într-un kibbutz uitat din deșertul Negev, în Israel.

Adevărul crud este că, dacă stai destul timp în insulă, începi să cunoști oameni, să sapi puțin mai în adâncime și să colinzi patria dincolo de stațiunile cu nisip alb și palmieri din Varadero unde de obicei adastă turistul clasic convins că a nimerit în antecamera raiului, începi să înțelegi că lucrurile nu sunt mai deloc ce par a fi.

Bieții oameni își duc existența în greutăți și lipsuri la fel ca frații lor din regimuri eșuate precum Venezuela, Coreea de Nord sau Federația Rusă. Repară ad infinitum aceleași mașini-sicrie pe roți confiscate de la americani imediat după victoria revoluției din 1960. Acestea reprezintă și azi marca inconfundabilă a Cubei, o veche falsă imagine romanticizată menită să măture sub preș cruda realitate.

Nu, cubanezii nu sunt defel un popor de pasionați de recondiționat mașini americane de epocă. Sunt un biet popor asuprit și damnat să tot repare ce a furat, să fabrice piese, să segmenteze motoare direct pe stradă, să cârpească table și să le revopsească în straturi succesive, de zici că totul e un blestem repetitiv dintr-o tragedie greacă.

Doi cetățeni pe El Malecon duc doi rechini din port spre casă

Doi cetățeni pe El Malecon duc doi rechini din port spre casă

Doi cetățeni pe El Malecon duc doi rechini din port spre casă

Doi cetățeni pe El Malecon duc doi rechini din port spre casă

Turcoaz, verde iar, apoi bleumarin până departe, la linia care desparte marea de cer. Așa se prezintă azi Marea Caraibilor în Playa Larga, undeva nu departe de Bahia de Cochinos (Golful Porcilor). Carlito stă pe mal îmbrăcat în costumul lui termic uzat de culoare mov cu ciclam și scrutează apa căzut pe gânduri.

Când uită să o sugă, burtica lui echivalentă cu luna a patra de sarcină întinde binișor țesătura de lycra. E sobru și vorbește puțin în general. După un pic de băutură însă, devine mai volubil, ca tot omul. Și râde frumos cu dinții lui albi, care contrastează puternic cu fața bronzată și părul brunet, pieptănat pe spate. N-ai zice defel că e deja bunic, dar fiica lui cea mare a născut de curând un băiețel.

Cu toate că e încă tânăr, nu știu de ce Carlito îmi amintește de Santiago, pescarul lui Hemingway din micul roman Bătrânul și marea, publicat în 1952. Acțiunea se petrece tocmai în Cuba și pare-se a fost inspirată de o întâmplare reală. Povestea începe cu o meditație amară despre răbdare. Și despre mare. Și despre singurătate. La fel precum Carlito pe mal, Santiago scrutează nesfârșirea mării.

„S-a uitat atent spre mare. A observat cât de singur era. Putea vedea prismele de lumină din apa adâncă și întunecată, la fel linia care se întindea în față și ondularea ciudată a calmului. Norii se formau pentru alizeu. A privit departe și a văzut un stol de rațe sălbatice care se proiectau pe cerul de deasupra apei, apoi se încețoșau, apoi se vedeau din nou. Atunci și-a dat seama că nici un om nu e cu adevărat singur pe mare.”

Santiago nu mai prinsese nimic serios de fix 84 de zile, drept urmare devenise mai hotărât ca niciodată să se avânte până departe, în larg. Printr-un miracol, agață un pește spadă imens. Vreme de două zile și două nopți prada încearcă să-i scape din cârlig, drept urmare trage haotic după sine barca pescarului cu proprietarul ei cu tot. În cele din urmă, obosește.

Omul răpune peștele cu harponul, doar că sângele său atrage rechinii. Urmează alte două zile de luptă cu prădătorii care se înfruptă sistematic din leșul peștelui. În final, mai mult mort decât viu, Santiago acostează în micul port de acasă târând după sine un schelet impresionant, spre mirarea localnicilor și turiștilor. Aceasta este pe scurt povestea cărții.

Funcționari dimineața devreme în Havana

Funcționari dimineața devreme în Havana

Funcționari dimineața devreme în Havana

Funcționari dimineața devreme în Havana

La fel ca Santiago, azi și Carlito are parte de captura vieții lui. Prada suntem noi, o mână de prieteni români cu mințile în vacanță, curioși de acest pescar tăcut, cu maxilarul de jos împins înainte și cu albul ochilor brăzdat de minuscule vinișoare de sânge tipice unui scufundător de mare adâncime care se supune zilnic, cu bună știință, presiunii apei de mare.

În fiecare dimineață de lucru, Carlito își leagă harponul de bara bicicletei și pleacă înspre micile sale golfulețe știute, bine mascate de păduri și vegetație rară. Știe foarte bine că ceea ce face este ilegal. Dar asta e Cuba, o țară de descurcăreți, unde toată lumea învârte câte ceva, fentează sistemul și fură de unde poate, uneori sub oblăduirea autorităților corupte, care nu uită niciodată să își ia partea.

Cum face mai exact? Înoată în larg, se scufundă la adâncimi destul de impresionante, de până la 8-10 metri, fără tub de oxigen, și vânează cam tot ce pică, inclusiv unele specii protejate. Vâră peștii direct în costum și după câteva ceasuri de scufundări iese la mal acum mai fusiform decât o gravidă în luna a noua. Deșartă captura, curăță unii pești pe loc și-i face filet, iar resturile le aruncă înapoi în mare. Pe alții îi varsă în coșul bicicletei. Într-o tură rapidă prin sat vinde marfa, iar a doua zi o ia de la capăt.

Azi însă este o zi specială pentru el. E agitat ca un copil înainte de petrecerea de ziua lui de naștere. Face chiar pe antreprenorul. L-a angajat pe un prieten să ne transporte la golful ascuns cu căruța lui șubredă trasă de un cal cam nemâncat, maro. Pe laterala căruței se află o pictură naivă cu un cal la fel de maro, dar cu coama în vânt. În spate tronează o boxă suspect de mare.

Porecla prietenului este El Negro fiindcă e negru. Cum în Cuba oamenii nu ştiu ce e aia rasism, nimeni nu își exersează corectitudinea politică. El Negro e un tip tăcut și sobru, coleg cu Carlito la restaurantul Cubanita. Nu zâmbește mai niciodată, însă e mort după reggaeton, un fel de manele ritmate sud-americane.

Drept urmare, ca să știe tot satul că băieții sunt pe cai mari, în timp ce ne hurducă în șareta lui, din boxe bubuie muzica atât de tare, încât e aproape imposibil să vorbim între noi. Facem poze și atât. Suntem un alai entuziast pentru care petrecerea a început deja, la prima oră a zilei. Avem cu noi pâine, beri, rom Santiago alb, lime și câteva sticle de tuKola, un surogat de cola de proveniență autohtonă, numai bună de folosit pentru clasicul cocktail Cuba Libre.

Din banii de la noi șase, Carlito își va plăti prietenul, însă chiar și așa va duce acasă o sumă frumușică, echivalentul muncii pe vreo jumătate de an. Deci da, reprezentăm o captură pe cinste. Și da, cu bună știință, dorim să susținem visul sărmanului nostru prieten pescar de a construi cândva o coșmelie turistică în grădina lui vraiște.

Un cetățean revoltat pe sistem bea rom ieftin într-o bodegă de cartier

Un cetățean revoltat pe sistem bea rom ieftin într-o bodegă de cartier

Un cetățean revoltat pe sistem bea rom ieftin într-o bodegă de cartier

Un cetățean revoltat pe sistem bea rom ieftin într-o bodegă de cartier

Planul e simplu. Îl însoțim pe Carlito la vânătoare cu harponul, în largul mării. Azi pescuiește doar pentru noi, nu mai vinde în sat. Tot ce prinde aduce pe mal. O parte din pești îi mâncăm gen sashimi, adică filet crud tăiat în felii subțiri asezonate doar cu lime și sare, iar o parte e gătită de El Negro direct pe mal, la foc deschis, în ulei, într-o oală înnegrită din aluminiu.

Ziua e de vis, fără vânt, cu o mare călduță și prietenoasă. După ce privește o vreme în tăcere unduirea halucinantă a apei, cugetând doar el știe la ce, Carlito își pune ochelarii, ia harponul într-o mână, își trage în picioare niște labe de scafandru și intră în apă. La nici douăzeci de metri de țărm, sub apă se deschide un spectacol de vegetație unduitoare amestecată cu caracatițe, crabi, scoici și peștișori colorați. Vânătoarea adevărată însă începe mult mai departe în larg. 

Înotăm în paralel și, pe măsură ce ne îndepărtăm de zgomotul valurilor, lumea devine tot mai tăcută și puțin înfricoșătoare. Nu-mi pot alunga gândul la rechini. Deși am ochelari și încerc să cobor în adânc cam până la doi-trei metri maximum, în ruptul capului nu pricep cum poate Carlito observa peștii perfect camuflați printre stâncile și vegetația de pe fundul translucid al apei. Mișcările lui sunt molcome și economice, iar precizia impresionantă. Săgeata de metal își ratează rar ținta.

După cam un ceas și jumătate, costumul pescarului e plin de stă să pleznească. Ne întoarcem la țărm, ne pansăm buzele crăpate de salinitatea apei mării cu câte o bere și începem un festin de pomină. Nu cred că voi mai mânca vreodată un pește atât de gustos. Am numărat cam șase specii diferite, cu gusturi și texturi distincte, inclusiv spectaculosul pește-leu, o specie invazivă specifică Golfului Mexic, dar care amenință să se extindă încurajat fiind de încălzirea globală.

În timp ce ne lingem pe degete, pe Carlito îl apucă iar reveriile de îmbogățire. Dacă ar putea face rost de un detector bun de metale, mai mult ca sigur ar da de urma unor galioane spaniole scufundate, bineînțeles pline de comori. El ar ști exact pe unde să caute, are informații despre zona dintre Cuba și Mexic. Și în apropiere de Isla de la Juventud, cândva un rai al piraților.

Dacă îi putem face rost de un detector promite să împărțim galbenii frățește, pe din două. Tăvălind un pește în făină, El Negro dă ochii peste cap, de parcă ar mai fi auzit povestea asta cândva.

Între timp, la fel ca în povestea lui Hemingway, norii se adună pentru alizeu și cerul devine o călimară de cerneală vărsată pe o foaie albăstruie din jurnalul intim al unui elev chinuit de acnee. E binișor trecut de amiază. A sosit vremea să ne întoarcem în sat înainte ca țânțarii din pădurice să ne facă praf cu totul. Dar, cum e duminică, ce ar fi să trecem pe la plajă, unde e adunată toată comunitatea, ca de obicei? Să bem și noi o cerveza dispensada, adică o bere la halbă. Așa, de despărțire. Hai, că merităm după o zi atât de aventuroasă și grea!

Patronii berii la halbă din Playa Larga

Patronii berii la halbă din Playa Larga

Patronii berii la halbă din Playa Larga

Patronii berii la halbă din Playa Larga

Nu bănuim că povestea va lua o turnură de-a dreptul spectaculoasă. Ziua marelui dezmăț duminical în spațiul din vecinătatea plajei începuse deja pe la prânz, când încă mai era soare, odată cu sosirea formaţiei muzicale. Când ne așezăm noi la coada de bere, petrecerea este în toi, de mai să dea pe afară. Nori de ploaie acoperă cerul transformând culoarea apei mării într-o cenușă unduitoare. Plaja are o formă de potcoavă, fundul mării e nisipos și poți înainta până destul de departe. Nici urmă de geamanduri sau vreun salvamar. Aici fiecare e pe cont propriu.

Cum robinetul conectat la butoi merge lent și face spumă, așteptarea îndelungă preschimbă coada într-un pretext. În jurul ei se formează o mică societate de prieteni și de aparținători care seamănă cu un vast compartiment de tren revărsat în aer liber. Ai senzația că oamenii sunt captivi cozii și că, ori se perindaseră deja pe acolo, ori sunt împământeniți de-a dreptul, fiindcă dezbat deja teme intime, ca o mare familie.

De departe, din niște boxe gâjâite răzbate spart o muzică cu accente tradiționale. Pe scenă, niște băieți dezbrăcați până la brâu muncesc instrumentele. Printre picioarele oamenilor de la coadă se învârt ținându-se de mâini doi plozi năuci de nici doi ani care, spre deliciul tuturor, încearcă foarte stângaci să danseze. Par proaspăt coborâți din decorul unui teatru de păpuși ambulant, trași de sfori de către un păpușar cherchelit.

Ca tacâmul să fie complet, printre piciorușele lor grăsulii se încurcă un teckel mic și negru tip focă, ce amușinase miros de libertate și părăsise păturica din vecinătate.

Nu îți trebuie prea multă istețime să-ți dai seama că mai toate personajele din această societate selectă de localnici mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați, cu părul ud de la apa mării și suspect de veseli nu sunt proaspăt abțiguiți, ci furaseră startul de ceva timp. Ne pierdem așadar unii de alții prin această mulțime exuberantă, primitoare și legănată, luată de pe picioare de valul unui tsunami bahic colectiv. În afară de copiii care se joacă de capul lor sau scâncesc pe borduri rupți de oboseală și nebăgați în seamă, aproape nimeni nu era treaz.

Nu departe se află o parcare plină de mașini colorate mărcile Ford, Buick, Cadillac, Chevy și câte o Lada rătăcită. Mai încolo, stau maşinile mari gen camioane cu banchete în remorcă și nişte autobuze prăfuite. În contrapost și sprijinit cu umărul de ușa deschisă, un șofer bucălat cu maieul frumos rulat peste o burtă albă și rotundă cât o pită secuiască cu cartofi și coaja bătută își face vânt cu un evantai alb, dantelat.

Pe lângă el tocmai trece un tip înalt, cu mult păr cărunt și creț pe piept ducând pe niște cartoane moi două pizza rotunde cu un melanj de șuncă suspect de rozalie și brânză topită, ce amenință din clipă în clipă să se lipească de asfalt cu un plici.

Pizzerie improvizată în Playa Larga

Pizzerie improvizată în Playa Larga

Pizzerie improvizată în Playa Larga

Pizzerie improvizată în Playa Larga

Adevărul este că nimeni nu merge în Cuba de dragul gastronomiei. Mâncarea din insulă, în afară de prospăturile oferite de mare, este destul de primitivă, intrând de obicei la categoria de simplă hrănire, fără nici un iz de gourmet. Fantezia bucătarilor este extrem de limitată, iar cel mai bine le ies freshurile de fructe, banala omletă, orezul fiert și salatele insipide constând într-un amestec de legume tăiate și amestecate pe farfurie, fără urmă de dressing.

Pizza se înscrie și ea în această categorie, purtând eticheta de „hrănire”, iar rețeta pare universală. Pe un aluat gros și de obicei periculos de necopt se trântesc la grămadă, fără vreo logică prealabilă sau brumă de estetism, orice resturi se găsesc prin frigider, peste care se rade o brânză fadă și eventual niște ketchup ieftin, furnizat la găleată, pe post de sos de roșii. Condimente mai nimic. Pizza autohtonă reprezintă kitul ideal de supraviețuire pentru flămânzi aflați în pragul hipoglicemiei sau pentru puberi în creștere, proaspăt scăpați de la școală.

Nu are absolut nici o legătură cu produsul original și poate fi găsită în orice sat cu străzi de pământ unde o fostă cămară de scule din lemne strâmbe trasă la stradă a fost transformată în gheretă-restaurant de către fericitul posesor al unui cuptor electric.

Cu toate acestea, orice mică pizzerie reprezintă semnul inițiativei private, prin urmare poartă cu sine parfumul discret al aspirațiilor spre antreprenoriat și, implicit, libertate. Am pus umărul de câteva ori dorind să sprijinim această cutezanță, de fiecare dată având conștiința acută a faptului că ne aflăm pe calea culinară a pierzaniei.

Apa e învolburată de copii goi pușcă sărind bombă de pe pontoane, de părinți în slipi mulați cu țesătura rărită, de oameni fericiți bălăcindu-se și de îndrăgostiți înlănțuiți pupându-se în văzul tuturor. Dar ce se întâmplă cu adevărat interesant are loc pe mal, pe la tarabele sărăcăcioase și în fața scenei de unde peste oameni se revarsă în valuri, muzica. E deja trecut de ora patru și apusul răpitor se amână pentru o altă zi, fiindcă cerul pare mai hotărât ca niciodată să toarne o clasică torențială de vară.

Sub o șalupă suspendată pe niște piloni din metal un tip a întins sfori pe care a prins cu cleme de rufe câteva șiruri de pălării de paie de vânzare. Nu cumpără nimeni, așa că, tolănit pe o pătură, omul își ocupă timpul pipăind la vedere o dolofană îmbujorată chicotind a împotrivire amestecată cu plăcere. Chestia asta, un adevărat tabu în alte părți ale lumii, în speță America, India sau Asia de sud-est, și purtând denumirea oficială de „afișare a afecțiunii în public”, pare a fi o adevărată marcă înregistrată a insulei. Aici libertinismul se află la el acasă, așa cum n-am regăsit nicăieri în lume.

Fără nici o jenă, bărbații întorc capetele și pâsâie după femei pe stradă, iar ele răspund cu zâmbete galeșe și replici ademenitoare. Femei trecute și supraponderale dansează uneori în public atât de senzual că ți-e și rușine să privești, iar tinere gravide sau proaspete mămici se poartă cu dezinvoltura celor mai seducătoare studente posibile.

Iar aici, în această duminică zăludă din Playa Larga muzica, romul și cerveza au alungat chiar orice urmă de inhibiție. Comunitatea întreagă fraternizează de dragul unei zile de pomină ce se va repeta peste exact o săptămână. Drept urmare, tinerii fac adevărate demonstrații de salsa cubana cu accente de un erotism plin de imaginație, tații nu se jenează să-și danseze fiicele, iar mătușici trecute și zdupeșe ca niște ursuleți panda nu-și pot în ruptul capului opri unduirile șoldurilor. Cum știu că e destul de greu să fotografiezi oameni dansând, uneori filmez mici scene, deși bașii sparți din boxe au darul să facă sunetul praf.

Nu departe, niște tipi parcă înțeleși să poarte aceiași pantaloni scurți roșii beau rom ieftin lângă o mașină într-o nuanță identică de roșu. La o gheretă din tablă o fată în galben vinde niște sendviciuri spectaculos de dubioase, cu pâine galbenă, colorată ori cu curcuma, ori direct cu colorant alimentar. Sunt umplute cu veșnica șuncă rozosină, niște bucăți grosiere de cașcaval și felii de castraveți proaspeți. Arată atât de apetisant, încât o seamă de muște grase salivează direct pe ele.

Spre finalul zilei apare și căruța cu prăjituri. Seamănă mai degrabă cu nişte torturi și îmi imaginez că sunt făcute exclusiv din prafuri, fiindcă nimeni nu poate deține asemenea cantități de unt. Pe o folie de aluminiu stau întinse felii tăiate în triunghiuri mari. Feliile mustesc de cremă, iar pe deasupra sunt decorate fistichiu cu roz. Drept în mijloc tronează o floare galbenă grasă, tot din cremă. În căruță le păzește un băiat roșcat și pistruiat cu o figură tristă. El și vinde. Nu peste multă vreme, prăjiturile se volatilizează prin mulțime, decorând cu roz și galben boticuri de copii albi, negri sau mulatri.

Când vine în sfârșit ploaia promisă, oamenii nici nu clipesc, iar coada la bere rămâne o vreme la fel de stoică. Muzica tace ca prin farmec, făcând loc răpăitului unei torențiale de vară, cu spume. După o vreme, fără grabă, se adună cearșafuri, sarsanale, se trag obloane la gherete, iar oamenii se îndreaptă spre mașini, le umplu și, cu o umbră de tristețe, se pornesc încet către sat. Printre ultimii pleacă un cetățean trăgând după el un cal mărunțel, maro, cu o singură viteză - la pas.

Marea petrecere nu reprezintă altceva decât un moment pasager, un mecanism de a eluda pentru o zi realitatea luptei zilnice pentru existență. Totul într-o insulă de vis unde mâine va fi din nou luni, produsele de bază se vor da cu țârâita pe aceleași cartele uzate, peste rafturile farmaciilor va bate același vânt a pustiu, iar penuriile și frustrările vor lovi din nou, ca un bumerang plecat doar puțin, să dea o tură.

Bălăceala, băutura și dansul au însemnat doar o formă de transă menită să aştearnă precar uitarea peste o realitate strâmbă, ca un pansament inutil peste o rană demult infectată. Nu puțini din cei care s-au distrat azi vor fi mâine mahmuri și supărați pe viață. Nu vor mai privi marea ca pe un spațiu duminical de joacă, ci ca pe o promisiune de evadare.

Prin urmare, își vor munci creierii ce să vândă și cum să se învârtă ca să facă rost de cei 25.000 de dolari necesari pentru a plăti o călăuză care să-i treacă apa cea mare. Acesta este noul tarif după cele mai recente afirmații ale unui prieten din Trinidad. Cum America nu-i mai primește, cu foarte mult noroc, călăuza poate va reuși să-i ducă pe continent în Nicaragua, Honduras sau Mexic. Iar de acolo, vor fi în sfârșit liberi să plece în lumea largă în căutarea unui nou destin.

Share this