Fotografiile aparțin autorului. Cuba 2012.

„Dragostea în vremea holerei”. O relectură.

Spălați-vă des pe mâini. Nu vă atingeți fața. Dezinfectați cumpărăturile. Strănutați în cotul pliat. Purtați mască de protecție. Iubiți-vă aproapele. Iar dacă-l iubiți cu adevărat, țineți-l cât mai la distanță. De fapt, ajunge dacă-i faceți cu mânuța din balcon.

Cam acestea sunt directivele zilei. De când lumea s-a dat peste cap, înotăm într-o mare de vești sumbre, întrerupte de ordine scurte, cu amintiri din armata obligatorie. Între timp, stăm cu ochii pe topurile infectărilor în timp real așteptând, paradoxal, măsuri de relaxare. Visăm ca, peste noapte, totul să fie din nou, la fel. Doar că, deocamdată, se pare că „la fel” rămâne doar visarea. 

Veștile bune sunt sfielnice și vin din zone surprinzătoare. Statisticile spun că în această epocă a distanțării sociale și a cozilor răsfirate, vânzările de prezervative s-au dublat, deși nimeni nu poate preciza dacă din pricina intensificării iubirii de aproapele sau din mai vechea pasiune hârciogească umană de face stocuri, (să avem, să fie!) în caz că vine o penurie, o criză, ceva.

O altă veste bună vine dintr-o industrie aflată mereu în derivă – o stingheră bucată de polistiren săltând pe apele unui golfuleț pustiu – așa zisa afacere cu cărți. O seamă de titluri au cunoscut mai nou un reviriment și, drept urmare, au reintrat după zeci de ani, în topuri.

Ciuma lui Camus, de exemplu. Oamenii se aruncă pe ea în speranța găsirii vreunei rețete de supraviețuire în vreme de pandemie, doar ca să constate că povestea tratează mai puțin tema efectului devastator al molimei și al impactului său asupra celor vii. Este mai degrabă o carte-metaforă, o reflecție asupra fragilității existenței și a naturii umane căzute. Un fel de Ecclesiastul reîncărcat, scris după război, în ’47.

O altă mică bombă literară cu efect întârziat e clasicul volum al lui Marquez – Dragostea în vremea holerei. O nouă țeapă pentru bieții cititori, acum și prostiți și cu banii luați. E imposibil de găsit în carte vreo rețetă de combatere a molimei. Avem doar un triunghi amoros banal și interminabil, întins pe aproape 500 de pagini. Cartea nu e mai deloc despre holeră, ci e despre iubire, această eternă și ciudată formă de „încarantinare” benevolă.

Marquez se distrează cu sărmanul cititor copt la foc mic, face o demonstrație de very slow food și exagerează totul, împingând limitele cu bună știință, la limita suportabilității. Ne provoacă prin urmare, un soi de exasperare sublimă, fiindcă lumea creată de el este o colivie perfectă, în care te simți mai rău ca un papagal vorbitor ferecat pe vecie. Dar în mod ciudat, când cartea se termină, îți vine să o iei de la început, de la acel început impecabil, care sună așa:

Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite.”

Ce aflăm de aici? Cine e șeful, cine întinde capcana și cum o face. Autorul ne previne cinstit, încă din start: aveți grijă, odată ce intrați în povestea mea, nu mai e loc de întors. Altfel spus: „Nu se poate altfel”. Apoi aflăm că povestea va fi despre moarte și despre iubire, împletite. Atât. Acestea sunt datele problemei, enunțate succint în două rânduri.

Ajung așadar două teme grase, enorm de multă răbdare și o groază de cuvinte de rumegat. Vorba unui personaj al cărții: „Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste.” Iată preambulul perfect, saltul în gol fără nici o plasă de siguranță. De aici încolo, totul este posibil. 

Dacă ai timp destul, intri, dai pagini, construiești în minte spații, intrigi și personaje, iar dacă nu, doar privești pasiv un ecran, adică te mulțumești cu ecran-izarea. Doar că, în acest caz, diferența dintre carte și film e cam aceeași ca dintre un macrame complicat, împletit cu un ac special, iscat dintr-un singur fir alb, interminabil, apoi plasat în casă strategic, loc pe care stă demn un bibelou și o față de masă în carouri, din mușama, așezată anapoda.

Nu că sărmanul regizor nu s-ar fi străduit. Nu că n-ar fi găsit actori de top și n-ar fi filmat totul frumos – problema e că nu poți face dreptate unei cărți magistrale, sărită din timp, înghesuind povestea în două ceasuri. Timpul mlăștinos, corupt de sevrajul lecturii nu se pupă defel cu cel contabilicesc, precis, al lung-metrajului, oricât ar fi de nobile ar fi intențiile.

Am recitit așadar, după vreo 20 de ani, toată cartea, iar aproape imediat, am văzut în premieră și filmul. S-ar zice că m-am lămurit. Da’ de unde… Cu scriitorii de atmosferă nu te lămurești niciodată, oricâte relecturi ai executa, oricâte ecranizări ai privi.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Scriitorii de atmosferă, cum e Marquez, te confiscă imediat, te iau în stăpânire. Devii un ciorap desperecheat aruncat de o mână criminală într-o mașină de spălat, sucindu-se anapoda.

De obicei, genul acesta de scriitori te fac la cap folosind doar trei elemente: timpul, spațiul și personajele, toate contopite într-o scriitură aproape de desăvârșire, unde autorul e atât de stăpân pe situație, încât ajungi să te simți chiar mai încorsetat decât papagalul vorbitor din colivie, te simți ca un membru anonim al unei secte obscure, spălat pe creier cu înălbitor.

Ajungi așadar să crezi orbește tot ce zice autorul-guru, chiar și atunci când acesta ia totul peste picior, inclusiv pe sine, ba chiar îți trage cu ochiul complice. Crezi mai departe, chiar și atunci când nimic nu pare credibil din ce ți se vinde, fiindcă una din șmecheriile autorului e să ia câte un fapt inimaginabil, gata supra-ficționalizat și să ți-l reîmpacheteze într-o seamă de ambalaje diferite, până ajungi să juri că minciuna e adevărul gol-goluț.

De la pupitrul de dirijor se execută scurte comenzi cu bagheta. Personajele intră și ies de pe scenă conform unui scenariu aparent improvizat. Unele te urmăresc ca niște umbre de la început până la final, altele au roluri pasagere, aproape de figuranți. Sunt un contrapunct al întregului, menit să îți țină trează atenția în momentele de acalmie.

De exemplu, despre efemera Angeles Alfaro, profesoară de coarde la Școala de Muzică, cea care trăiește în roman doar vreme de o jumătate de pagină, ni se dezvăluie câteva elemente atât de concentrate, încât personajul are șansa de a trăi mult și bine în mintea unui cititor deja confiscat și răpit la cer, fiindcă urmele lăsate de ea s-ar putea dovedi de neșters.

Așadar, Angeles Alfaro cânta pe terasă goală, exact așa cum o făcuse maică-sa. Până aici ar fi cum ar fi dacă geniul autorului nu ar împinge ficțiunea un pas mai departe, adică direct în hău, peste balustradă, făcând-o praf de caldarâm, una cu realitatea, cam așa:

„(Angeles) cânta cele mai frumoase suite din câtă muzică s-a compus pe lume la violoncelul care suna ca o voce de bărbat între coapsele ei aurii.

Și asta nu e totul. Fata este doar una dintre cele, atenție! 622 de iubite pasagere ale telegrafistului șters, îmbrăcat mereu în negru, exact ca un cioclu, pe numele său Florentino Ariza, personajul principal al cărții.

Obiectul central al iubirii sale e inegalabil: se cheamă Fermina Daza, o frumusețe pentru care merită să aștepți îndrăgostit mai bine de 50 de ani și 622 de iubiri aleatorii până când bărbatul ei oficial moare prăbușit de pe o scară, încercând să prindă un papagal vorbitor evadat între crengile unui arbore de mango bătrân. Nimic mai sublim de absurd.

Dar deocamdată, Angeles Alfaro stă lisată frumos într-un caiet izvodit dintr-o infernală dezamăgire în dragoste. Despre ea mai aflăm că „a dispărut în zare, pe un transatlantic, sub pavilionul uitării și că singurele semne de rămas bun au fost cele ale unei batiste albe, părând un porumbel solitar și trist”. Și dacă asta nu ar fi fost destul, autorul ne pune capac cu următoarea frază memorabilă:

„Florentino Ariza a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe niciuna. Singur în mulțimea de pe chei, își spusese cu o răbufnire de furie: ‘Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe’.”

Acesta este genul de joc baroc în care e atras cititorul – un buchet de intrigi alambicate prinse într-o capcană spiralată a timpului, imposibil de controlat. I se propun, ca scoase din pălărie de către un magician sărit de pe fix, personaje mai diverse ca insectele dintr-o pădure tropicală, plus o poveste abil etajată, petrecută într-un timp specific, situat undeva la trecerea dintre secoli, în preajma anului 1900.

Iar timpul acesta negrăbit curge lent, ca o marmeladă fierbinte, cu vapoare expirate, la limita naufragiului, cu caimani căscând pe malurile fluviului La Magdalena și cu copii goi, jucându-se în bălțile ulițelor infecte, găzduind cadavrele cenușii ale morților de holeră.

În acest roman molima nu e privită ca un derapaj de la firescul vieții, ci ca un fapt firesc, cotidian, necesar chiar. Nu degeaba la finalul cărții, îndrăgostiții regăsiți după o jumătate de secol de rătăcire aleg să profite de ideea atârnării pe vapor a steagului galben, semnul contaminării, doar de dragul de a-și relua periplul sus-jos, într-o rătăcire deliberată, ca o promisiune eternă.

Nu se poate final mai fericit și mai deschis decât acesta – ambarcațiunea plutitoare devine un loc al derivei asumate, un spațiu fluid, unde timpul capitulează cu bună știință în fața unei iubiri fără început și fără sfârșit.

Cât privește spațiul – acesta e circular, labirintic, imposibil de cartografiat. Cine a fost vreodată în Caraibe înțelege că e ca și cu lumina zilei: ba se stinge, ba se aprinde, ca de la un întrerupător neștiut.

Spațiul acela incert e ca o plantă carnivoră cu gura mereu larg căscată, pândindu-l pe bietul cititor, la fiecare întors de pagină. E ba liniar, curgând alene în amontele și avalul fluviului La Magdalena, ba stufos – o rătăcire în orășele prăfuite, cu aride școli de fete și parcuri cu gardenii, unde diverși îndrăgostiți, în așteptarea iubirii perfecte, se prefac din răsputeri că citesc.

Iar între timp, trag cu coada ochiului la trecători, adulmecând miresme și deslușind în zumzetul străzii cotropite de molimă, șoaptele dragostei. Cam despre asta cred eu că e vorba.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...