Dragoș, fiu de papuași

Voicu Bojan

Reporter

Introducere. Cum a devenit Dubă un fel de papuaș

Mai demult, pe distanțele interminabile petrecute în trenurile din India, prietenul meu Mircea Gherase îmi tot spunea povești despre Dubă (porecla lui Dragoș Dubină) și despre ce mai făcea el prin Indonezia.

Preferata mea era una mai veche, din țară, de la cățărat, când Dubă reușise performanța să-și rupă ambele mâini deodată și nu mai putea merge la baie decât însoțit de câte un prieten. Cică era un fel de campion al ghinionului.

Mai apoi, ne-am cunoscut personal la Timișoara. Am mai ținut legătura, până a dispărut complet de pe radar, înghițit de ceva junglă. Acum a reapărut.

Și pentru că m-am cam plictisit să mă tot aud pe mine în rubrica „Pe drum”, mi-am zis să-l întreb ce a mai făcut el în ultimii ani în țara care l-a adoptat.

Eu zic că Dubă se apropie încet de miezul lucrurilor, are acces în locuri în care nici antropologii nu visează. A petrecut câteva luni cu băștinașii animiști de pe cursul râului Sepik, din Papua Noua Guinee; cum ar veni, foarte departe de ceea ce ne place nouă să numim „lumea civilizată”.

Acolo încearcă să culeagă povești, unele ținute în mare secret de micile clanuri, fiindcă implică spiritele strămoșilor acelor locuri.

Casa spiritelor Tek-Asaur din Tongujam, în zona Apa Neagră, de sub Muntele Waskuk. Acoperișul și stâlpii casei de ceremonii sunt acoperiți cu picturi și sculpturi ale spiritelor din mitologia clanurilor Teki și Asaur. (Fotografiile îi aparțin lui Dragoș Dubină)

Poveștile acestea, echivalente ale basmelor noastre, fac parte din tradiția orală și sunt cântate, jucate, prezentate într-un context specific. Sunt transmise în limba maternă, și numai pe râul Sepik sunt câteva sute de limbi, nu de dialecte.

Și, mai ales, poveștile nu se spun oricui și oricum. Ca să ai acces la ele, trebuie să devii „de-al lor”, cu alte cuvinte parte integrantă din poveste.

„Ei trăiesc, în bună măsură, ca personajele poveștilor. Ce-am observat în viața lor de zi cu zi ajută la descifratul sensului și rolului lor.

Am fost cu ei în pădure după sago, prin mlaștini și pe râuri, la prins pește utilizând otrăvuri din rădăcini, la vânătoare de crocodili (cu sulița, evident), am participat la mai multe procese ‘tradiționale’ pentru rezolvarea unor conflicte între clanuri și încălcarea legilor pământului, am participat la un mare proces pentru vrăjitorie (la care au luat parte și reprezentanți ai administrației publice), am stat la discuții cu unul dintre vrăjitori, am avut parte de înmormântări, de schimburi de fete de măritat etc.

Pe unde am ajuns, am fost adoptat ca parte a familiei cu care am stat, cu grade de rudenie clare, am participat la procesele respective ca unul de-al lor și, unde a fost cazul, am avut partea mea din despăgubirea primită de clanul ‘meu’.”, spune Dragoș Dubină.

Ce încearcă el să facă este pe cât de complicat, pe atât de frumos. Până acum a cules cam 25 de povești, dar care sunt aproape imposibil de tradus. Ca să-i iasă planul, ar trebui să mai facă cel puțin două ture de câteva luni pe cursul superior al râului Sepik.

Până va reuși, să-l lăsăm să povestească un pic despre acea lume străină, despre oamenii aceia și, mai ales, despre ce putem noi să învățăm de la ei. (Voicu Bojan)

A.I. schimbă totul - experții momentului vorbesc despre asta la Pitești! (P)

IQ DIGITAL Summit ajunge pentru prima dată la Pitești, luni, 3 noiembrie, la Filarmonică. În program: tot ce ar trebui să știi deja despre A.I. și modul în care îți poate ajuta sau impacta compania.

Un cătun al clanului Wany, din apropiere de Ambunti, pe cursul mijlociu al râului Sepik.

Pe o insulă, unde nici măcar de șlapi nu ai nevoie

– Dragoș, fii bun și descrie-mi unde te afli, ce faci chiar acum, care e temperatura, ce planuri ai pe azi și, mai ales, spune-mi dacă ești împăcat cu lumea și cu locul în care te afli pe acest pământ?

– Chiar acum transpir în fața unei piscine. Am o masă și laptopul între mine și ea, și m-am tras mai la o parte ca să nu mă stropească băieții care sar în bazin.

Este cald și umezeală mare aici. Sunt pe malul mării, în Gili Trawangan, o insuliță pe la mijlocul Indoneziei, cum te uiți pe hartă de la stânga la dreapta. Lucrez ca instructor la un centru de scufundări.

E genul de loc unde nu prea ai nevoie de planuri. M-am integrat în rutina job-ului. Astăzi aștept clienți să se înscrie la un curs de scuba-diving pentru mâine.

Seara, după ce termin, mă adun cu prietenii la sunset, pe plaja din sud-vestul insulei, la o bere și o poveste. De pe plajă se văd, peste mare, vulcanii din Bali și soarele care apune după ei.

La epava Bounty, lângă Gili Meno.

Turul insulei ia cam o oră jumătate de mers la pas, pe plajă. Pe insulă nu sunt mijloace de transport motorizate și n-am nevoie nici măcar de șlapi.

Nu sunt multe de făcut aici, banii din scufundări sunt ok și alte griji nu prea ai. Și tot așa până la sfârșitul anului, de unde încep planurile.

Am venit în Indonezia acum 5 ani, din curiozitate și cu poftă de aventură. Am profitat de o bursă culturală, care mi-a dat dreptul de ședere pentru doi ani, ca să ajung în comunități tribale, izolate în pădurile din centrul și estul arhipelagului.

Tot umblând prin cătunele lor, am început să mă cunosc cu oamenii de acolo și acum am chiar prieteni printre băștinașii din Kalimantan, Seram și Papua.

Dorința de a vedea mai mult și de a petrece mai mult timp în astfel de comunități am pus-o în planuri și proiecte. Acum lucrez ca să adun bani pentru a continua un proiect pe râul Sepik, în Papua Noua Guinee. Vreau să ascult și să adun povești și mitologie locală de la comunitățile de acolo.

Nu-mi dau seama cât sunt de împăcat cu lumea și cu locul meu. Și pe insula asta, și în cătunele băștinașilor de pe Sepik, m-am întrebat de multe ori cât e pasiune și cât e ambiție din ceea ce fac și cum aș putea să o satisfac doar pe prima.

Uneori cred că, dacă aș fi împăcat pe deplin, aș lăsa laptopul și aș sări acum în apă, să mă bucur de ceea ce am lângă mine, de clipa asta în care, iată, scriu. Și cred că acesta ar fi singurul lucru pe care l-aș putea învăța de la toți oamenii cu care am stat în cătunele de care-ți ziceam.

Fie alegi ce faci în viață, fie te lași ales

– Așa, pe o scară de la 1-10, cât de vinovat te simți tu față de umanitatea banală care muncește în birou de la 9-5, ruptă de trafic, relativ devreme acasă cu creierii praf, numai buni de uitat la tv? A ceva în plus oamenii din cătunele alea? Dețin ei, oare, vreun secret al fericirii?

– Hmmm… nu mă simt vinovat față de umanitate, pentru că fiecare poate alege câte ore se rupe și pentru ce. Fiecare opțiune are plusuri, minusuri și necunoscute, indiferent că locuiești pe o insulă ecuatorială sau într-un oraș unde te deprimă traficul.

Pentru unii contează mai mult ce fac, pentru alții contează unde trăiesc. Și chiar cred că toți avem posibilitatea să decidem, într-o bună măsură, ce facem și, mai ales, unde. Și avem responsabilitatea alegerii, chiar dacă o facem în mod pasiv.

Pentru unii este mai comod să nu aleagă nimic, ci să se lase aleși. Cel pe care îl apasă frustrarea sau banalitatea de zi cu zi cel mai probabil face parte din categoria acestora din urmă.

Eventual aș putea să mă simt cumva privilegiat față de oamenii care muncesc de se rup fără să știe pentru ce. N-o spun cu o atitudine condescendentă, nu e cazul.

Și pentru că ai pomenit de tv, ei bine, nu avem o relație. Șapte ani, cât am lucrat în Timișoara, n-am avut cablu tv, la fel ca mulți dintre amicii mei.

În cătunele prin care am stat, nu am cunoscut oameni care să nu știe pentru ce muncesc și cât au nevoie să muncească. Nu știu dacă au ceva în plus sau ceva în minus față de noi.

Pe de o parte, societatea nu-i împinge să muncească de dragul muncii și al consumului. Pe de altă parte, s-ar putea să fie o diferență între nevoi, între niveluri ale nevoilor. Pentru ei, viața este simplă, oamenii trăiesc ca să trăiască și muncesc doar pentru asta.

În drum spre Ama, pe un afluent al Sepikului, copiii dintr-un sat vin să-mi arate radioul lor, pentru care tocmai au primit baterii. Toți mestecă nuci de areca, un narcotic ușor. Omul care mă luase cu barca a oprit acolo să-și verifice grădina de marijuana.

La oraș însă, nu știu câți dintre cei cărora jobul nu le mai lasă timp de trăit chiar au, și își satisfac, alte nevoi decât cele primare și sociale. Și diferența de timp consumat la lucru nu aduce neapărat o diferență echivalentă în beneficii.

Un exemplu, care poate sună prostesc: dacă ai 25 de perechi de pantofi, nu cred că poți umbla mai confortabil decât dacă ai 5 perechi și nici nu cred că acest lucru te face în vreun fel să te simți mai împlinit.

Dacă ai o mașină cu nu știu câți cai putere, nu cred că vei ajunge mai devreme acasă. Probabil vei sta și după 5 la birou, să faci bani ca să întreții mașina aia.

Din păcate, prea mulți oameni, crezând că au control asupra vieților lor, se consumă doar ca să-și umple debaraua și garajul. În cătunele din Papua încă nu se întâmplă asta.

Să revin la întrebarea ta. Indivizii din cătunele din junglă sunt niște țărani simpli, majoritatea rudimentari în gândire. Doar în filme apare șefu’ de trib care vorbește rar, cu voce joasă și spune chestii cu înțelesuri adânci.

Comunitățile sunt organizate astfel încât să trăiască cu resursele disponibile pe terenurile lor și oamenii par mulțumiți cu asta. Nu înseamnă că sunt condamnați să trăiască doar ca să mănânce și să-și perpetueze neamul, că n-au și preocupări spirituale, cel puțin unii dintre ei.

Și am cunoscut indivizi de acolo care s-au dus la oraș să învețe și s-au întors în satele lor ca învățători, asistenți medicali etc.

Pe un braț al Sepikului, profitând de apele scăzute, femeile din Tongujam au ieșit la prins pește cu coșul.

Comunitatea e totul

– Descrie-mi un pic ce înseamnă „țăran-papuaș-fericit-cu-mai-nimic”? Noi folosim cuvântul „papuaș” mai mereu în sens peiorativ, cu sensul de incult, inadaptat, dacă nu chiar prostănac. Cât de departe de adevăr suntem?

– Am impresia că papuașul e fericit pentru că are ce-i trebuie. Nu știu dacă e fericire sau mulțumire. Oricum, lucrurile par oarecum stabile acolo, în interior, de mii de ani.

În junglă, papuașul are casă, masă, ajutor social și protecție. Condiția este doar să fie parte a unei comunități. N-am văzut pe nimeni care să facă foame sau să n-aibă unde dormi.

Papuașul n-are grija zilei de mâine, pentru că de aia trăiește într-o comunitate. Resursele vitale, aflate pe terenul comunității, sunt ale tuturor și munca pentru asigurarea vieții este o responsabilitate comună.

Papuașii petrec mult timp la taclale cu prietenii și familia, dorm, fumează etc. Consumă mai mult timp cu familia și vecinii, sau pentru rezolvat probleme între membrii comunității, decât în pădure după mâncare, lemne pentru casă și cioplit canoe.

Nevasta lui Poiap, una dintre gazdele mele, împarte piftia de sago pentru masa de seară, în cătunul Ama, pe un afluent al Sepikului.

Mai în apropiere de zonele civilizate, încep să facă mici afaceri, mai lucrează ca zilieri etc. Așa ajung să-și cumpere haine, telefoane mobile (ca să asculte muzică), lanterne, generatoare de curent, și chiar să construiască o școală.

Chestiile astea sunt prețuite, sunt dorite, dar nu le sunt absolut necesare supraviețuirii. Aceasta este, în continuare, asigurată de apartenența la comunitate. Și nu există presiune socială pentru a le avea, pentru a dovedi ceva. Dacă le au, e foarte fain. Dacă nu, nu-i nici un stres.

Imaginează-ți societatea lor ca pe un copil, pe care nu cantitatea jucăriilor îl face fericit.

Lecția cumpătării privitor la resurse și limitarea lor

Să ne înțelegem: eu n-am cum să propun lecții de viață de la alții. Încerc doar să observ și să înțeleg. Chiar presupunând că papuașii își fac bine treaba și că sunt fericiți, tot nu știu dacă trebuie să căutăm lecții de viață în ce și cum fac ei.

Însă faptul că ei există, faptul că sunt posibile și alte moduri de viață, alternative, ar trebui să fie suficient pentru a înțelege ceva despre lume și despre noi ca fiind parte a lumii.

Problema e că foarte puțini dintre noi cunosc o astfel de realitate, iar șansele de a afla că ea există sunt din ce în ce mai mici.

În Baio, pe malul Sepikului superior.

În Ambunti, în fața casei unde stau, copiii se adună la baie după școală.

Fără să le iau neapărat ca lecții, am remarcat câteva chestii la papuași. Și nu doar la ei, ci și la dayaki din Kalimantan, sau la naulu în Seram. Am remarcat ceva ce noi suntem pe cale să pierdem: o conștiință a limitării resurselor și o cumpătare în folosirea lor.

La început, când am fost după ei la vânătoare și ne-am întors cu traistele pline de carne, sau cu barca plină de pește, n-am înțeles de ce nu pot avea la fiecare masă un grătar sănătos, dacă e chiar așa de ușor.

M-am întrebat cum pot fi atât de leneși, s-o frece mai toată ziua, iar la masă să numere atenți toate firimiturile de carne, împărțite la gram, pentru fiecare farfurie.

Am aflat în timp că există o rânduială în toate. Kaitahu Upuan din pădurile naulu, sau Masalaii Crocodil din mlaștinile kwoma, care sunt spirite ale pământului, țin lucrurile sub control.

Dacă ar fi lăsate la voia oricui, poate aș fi avut parte mai frecvent de câte un grătar cât frunza de banană, cea folosită de obicei pe post de farfurie. Dar câtă vreme ar ține asta? Și chiar ar fi necesar? Sau sănătos?

Recuperarea onoarei rătăcite prin boscheți

Pe cursul Râului Sepik am participat la câteva procese comunitare, pot să le zic tribale, pentru reglarea unor conflicte între clanuri. Îți dau exemplul unuia, din zona Ambunti, o comună centru administrativ, pe Sepikul de mijloc, unde se întâlnesc trei grupuri etnice diferite.

Pe scurt: în ziua stabilită, ne-am dus în satul familiei pârâtului, înarmați cu macete și arcuri. Acolo, pe Sepik, eram considerat parte a clanului cu care locuiam.

Discuțiile, pe un ton ridicat, s-au desfășurat mai pașnic decât înfățișarea participanților și s-au încheiat cu un nou termen, la care familia vinovată (responsabilitatea e a întregii familii, nu doar a unui individ) trebuia să plătească despăgubire familiei „mele”, pentru încălcarea unei tradiții.

Un proces între clanuri, în apropiere de comuna Ambunti. În mijloc sunt așezate două crengi de nuci de betel, una din partea fiecărei familii, și un cocoș din partea familiei vinovate.

Încheierea judecății: Lory Agwi, gazda mea, se îmbrățișează cu una dintre femeile familiei vinovate și cu cele 1000 de kina primite ca despăgubire.

Unul dintre băieții familiei respective făcuse „prostii”, prin boscheți, cu una dintre fetele familiei la care stăteam. La întoarcere, cum stăteam în canoe lângă șefa familiei, am întrebat-o ce anume ceruse ca despăgubire.

„N-am cerut nimic. După legea noastră, ar trebui să ne dea un cocoș și minim 2000 de kina (aproximativ 600 de euro). Dar nu contează ce ne vor da. Ei au alte legi. Important e să ne respecte și să ne dea ceva pentru onoare”.

Despăgubirea a fost, în cele din urmă, un cocoș și 1000 de kina, din care șefa a cumpărat un carton de bere pentru noi, băieții care fuseserăm la proces.

M-a impresionat acceptarea diversității și conștientizarea că toți trebuie să conviețuiască acolo. Am întâlnit asta în nenumărate ocazii.

Pe Sepik trăiesc sute de grupuri etnice cu culturi și credințe diferite. Nimeni dintre primitivii ăia, foarte violenți de altfel, nu are aroganța de a-și impune valorile și modul de viață asupra celorlalți, ca normă.

Nu mi-a venit să cred cât de mult timp alocă acei oameni și câte resurse consumă pentru asigurarea bunului mers al comunității. Când am fost a doua oară pe Sepik, am petrecut aproape trei săptămâni în două cătune ale clanurilor Abau, un grup etnic de pe cursul superior al râului.

Adunate, cam șapte zile din timpul cât am stat cu ei, nimeni n-a plecat la pădure, sau pe râu, după mâncare, deși ei își caută hrană de pe o zi pe alta.

Toți s-au implicat în rezolvarea problemelor comunității: procese pentru vrăjitorie, încălcarea tradițiilor sau schimburi de mirese. Și toți au participat la bocitul morților până când spiritele lor au plecat din vecinătatea satului.

Timp de zile în șir, a înțepenit orice activitate de producție și uneori chiar am făcut foame, trebuind să mă mulțumesc doar cu niște lipii de sago.

Oamenii nu pot trăi în afara comunității, lucrurile nu merg de la sine, așa că pentru toți e prioritar să asigure liniștea și bunul mers al vieții în interiorul acestui organism viu care e comunitatea.

Dar nici nu trebuie să idealizăm lucrurile. Și în orașele din Papua Noua Guinee există oameni de mâna a doua. Acolo însă, lucrurile arată mai dramatic și mai colorat.

Papuașii împinși din comunitățile și de pe terenurile lor ajung în oraș. Procesul e cam așa: li se promovează valori aduse din altă lume, în timp ce ale lor sunt condamnate.

Le sunt create nevoi pe care nu le înțeleg și pe care nu știu cum să le satisfacă. Sunt ademeniți, păcăliți sau forțați fizic să-și dea terenurile. Ajunși la oraș, se adaptează cum pot. Unii se civilizează, alții, nu.

Papua Noua Guinee este una dintre țările cu cel mai înalt nivel de banditism. În majoritatea orașelor nu iese nimeni pe stradă după 7 seara, de frica scandalagiilor și bețivilor. Dintre ei se ridică cocalarii lor, șmenarii, proxeneții, dealerii de droguri etc.

Eu n-am avut de a face cu ei. În orașe am fost găzduit de oameni extraordinari, care s-au ocupat de mine, pot spune, peste limita mea de confort.

Pe lângă banditism, junglă și aur, PNG e renumită pentru ospitalitatea oamenilor, pe care n-o pot compara cu nimic din ceea ce am întâlnit până acum. Nu exagerez. Și am umblat ceva.

Ce lecții de viață ar putea să dea lumea noastră civilizată papuașilor, care îți iau gâtul pentru banii de o bere? Cred că nici una. Cred că ar fi trebuit lăsați în pace și probabil că siguranța și bunul simț de care au avut parte în cătunele lor s-ar fi păstrat.

Forțarea impunerii unor valori, crearea de nevoi, promovarea de soluții false, la fel ca forțarea dezvoltării lor fără nici o viziune pe termen lung, cred că duce la producerea de indivizi în derivă, fără soluții realiste la problemele lor.

În Tengo, o localitate din sudul Papuei, ca mai peste tot în Papua și Indonezia, civilizația a adus magazinele și gunoaiele înainte de a exista un sistem de colectare a gunoaielor.

Papuașului îi place / Sus la munte, la izvor

– Să înțeleg că papuașul din tribul care te-a adoptat mai are și grijă de resursele lui?

– Cine a stat pe la băștinașii din junglă a remarcat, înghițindu-și poftele, că ei nu se îmbuibă cu friptură chiar dacă materialul brut zburdă pe la marginea cătunului.

Nimeni nu are o colecție de canoe în fața casei, deși pădurea e plină de copaci și timp de cioplit se găsește. Relația papuașului cu mediul înconjurător nu e neapărat ceva conștient, eco-friendly.

Nici nu cred că există o oarecare cumpătare înțeleaptă a papuașului. E mai degrabă o normă, o practică a comunității care s-a dezvoltat și trăiește în limitele mediului înconjurător. Pe lângă asta, să fim sinceri, ei nu se sfarmă cu munca mai mult decât e necesar.

În drum spre Waniap, un sat din zona Apa Neagră, de sub Muntele Ama. Apa, foarte limpede, are culoarea ceaiului negru, din cauza taninului din frunzele putrezite.

În locurile unde lumea lor se amestecă deja cu a noastră și viața papuașilor nu mai depinde în mod direct de natură, ei ajung să trăiască în mod direct din distrugerea ei.

În lumea cea nouă, obiectele vin spre ei încontinuu, ca apa râului. Îți trebuie doar bani ca să le obții. Și cum poate unul proaspăt ieșit pădure să facă bani? Cu sapa, toporul și drujba, la exploatări forestiere și miniere, sau pe plantații de palmier pentru ulei.

Din banii primiți, papuașul își ia mâncare și lucruri cu care nu prea știe ce să facă. Fie că e o frunză de banană, o pungă de nailon sau un telefon mobil, lucrurile sunt lăsate vraiște, date copiilor să se joace, uitate în buzunar când omul intră în apă etc.

Pădurea e rapid înlocuită cu gunoi.

În Papua, tranziția asta nu e pornită din interior, de aia nici nu are o direcție în mintea papuașilor. Ei sunt forțați să facă trecerea asta, pentru ca să li se ia craca de sub picioare.

Câmpie inundată, din zona Apa Neagră, de lângă Muntele Waskuk. În perioada musonului, un masalai anghilă, care sălășuiește pe un braț al Sepikului, vine până în apropiere de cătunele Tongujam. În perioada asta, oamenii nu prind pește aici.

Pe un afluent al Sepikului, în apropiere de Muntele Ama.

"Cum eu, albul, am devenit fratele mort"

– Chiar, tu cum ești tratat acolo, ca alb, în familiile adoptive și cum participi la viața comunității? Că bănuiesc că nu ești cel mai abil vânător cu sarbacana.

– Povestea mea e mai ciudată. Uite cum stă treaba. Printre papuași circulă mitul că, după moarte, oamenii – care de la natură sunt negri – trăiesc sub pământ și au pielea albă.

Ei zic că sub pământ există așezări, chiar orașe. Unele dintre rudele mele de pe Sepik s-au prins că misionarii au și afaceri în orașele de sub pământ. „Ei fac foarte multe kina (bani) acolo”.

Din când în când, morții, trași în piele albă, se întorc la familiile lor. În 2012, am ajuns în Baio, un sat de pe Sepikul superior, unde am stat acasă la învățător.

Mi s-a părut că mă privea cam ciudat. Era apropiat și reținut față de mine. Și-mi tot povestea despre un frate de-al lui, mai mic, care, cu câțiva ani înainte, fusese omorât la oraș.

După o săptămână, chiar înainte să plec, m-a luat deoparte, să vorbească ceva cu mine. Am aflat că era convins că fratele cel mort eram, de fapt, eu.

Wait man! Wait man! În Bifro, un sat de pe cursul superior al Sepikului, s-a adunat toată suflarea să mă vadă. Aici, o femeie a venit plângând la mine, crezând că sunt fiul ei mort.

În 2015, m-am întors prin Baio după povești și crocodili, și tot satul m-a primit cu emoție. Fără să vreau, revenirea mea i-a confirmat povestea învățătorului.

Povestirile despre locul meu de baștină, orașul Timișoara din România, precum și alte detalii despre mine n-au reușit să penetreze imaginarul mortului revenit acasă.

Iar faptul că mă interesam de mitologia lor, de obiceiuri și tradiții, chiar a întărit credința lor. Astfel că din această postură mi-am cunoscut o grămadă de veri, frați, unchi, mătuși din Baio și din satele învecinate.

În unele sate, lumea s-a adunat ca la urs să mă vadă. Nu puteam să fac absolut nimic, nici măcar o treabă în boscheți, fiindcă un cârd de copii îmi luau urma.

La o înmormântare, s-a întâmplat să iasă o femeie și să vină plângând spre mine. Vorbea pe limba ei și oamenii mi-au tradus că sunt fiul ei. Nu știam cum să reacționez în astfel de momente, mi se părea că e prea mult, așa că pur și simplu stăteam pasiv și așteptam să treacă.

O mă plimbam pe malul râului, la marginea unui sat, când am dat nas în nas cu o femeie cu copilul ei. A sărit, și-a apucat copilul și a luat-o la fugă spre pădure, strigând îngrozită. Atunci m-am speriat și eu, pentru că știam de ce strigă.

– Și strigoii întorși printre oameni, așa, prin ogradă, cum se descurcă?

– Oamenii din cătunele izolate în junglă nu înțeleg conceptul de turism. Cei care ajung să stea cu băștinașii devin de-ai lor, așa că ei s-au raportat la mine ca la unul de-al lor.

Cât stau acolo, particip și eu cum pot, caut să mă revanșez. Când mă duc la ei mă deșel cărând un rucsac plin cu lanterne, baterii, brichete, țigări, sare și ce-am văzut că-și doresc ei cel mai mult.

În rest, mai ajut la cărat un lemn, la reparat acoperișul casei și alte chestii de-astea: cumpăr câte un sac de orz sau de sago etc.

În Seram am fost la vânătoare, mai bine zis m-am dus după un vânător timp de 10 zile, în pădure. El cu arcul, câinii și maceta, eu cu aparatul foto și maceta. Am participat din plin la cărat, tăiat și suflat în foc.

În Seram, cu vânătorul naulu și câinii lui.

Buang, vânătorul naulu cu care m-am dus în păduile lui Kaitahu Upuan, spiritul locului, a terminat de jumulit un cassowary. Trăind într-o zonă muntoasă, greu accesibilă, naulu tranșează animalul direct în pădure și cară la tabără doar carnea curată.

În Papua, vânătorii vânau fără câini și trebuiau să se miște cu talent, rapid și silențios. Așa că nu m-au luat cu ei. I-am însoțit însă la pescuit și la vânat crocodili. Unde nu era nevoie de dibăcie la manevrat canoea, am tras și eu cu vâsla.

Măcar am învățat să vâslesc din picioare, fiindcă doar femeile vâslesc stând jos. Acest lucru le-a confirmat că mă trag de pe Sepik și s-au lăudat cu mine pe la toți cei care treceau prin sat.

– Oare cât va trece până când mitul acesta al albului civilizator se va termina?

– Papuașii apreciază multe dintre obiectele aduse de albi. Nu-i ușor să aprinzi focul cu o sfoară de ratan sau cu două bucăți de bambus și niște câlți.

Sfoara de ratan face parte chiar din portul papuașilor, care, până nu demult, umblau dezbrăcați și cu o sfoară de ratan în jurul brâului. Acum o mai poartă pe sub pantaloni, că nu toți au bani de brichetă.

Așadar, omul alb, cel care a adus bricheta, le-a înlesnit mult viața.

În anii ’80, mulți papuași se aflau încă în epoca de piatră. Acum toți folosesc unelte din metal. Apoi, odată cu venirea misionarilor, granițele dintre triburi au început să se deschidă.

Religia a făcut posibil ca oameni din triburi, care s-ar fi întâlnit doar în războaie, să stea acum unii în satele altora, să facă un pic de comerț și să-și trimită copiii la aceleași școli.

Dar filosofia aceasta nouă de viață și atitudinea de deschidere față de semeni probabil că puteau fi transmise și fără agresivitate față de alte credințe. Fără să ducă la arderea caselor de ceremonii și exorcizarea statuilor.

Granițele dintre triburi au fost înlocuite cu cele între religii. La fel, bunurile aduse din lumea nouă puteau ajunge la papuași și fără să fie folosite ca momeală. Dezvoltarea putea fi lăsată în ritmul băștinașilor, nu impusă de investitori.

În Papua, civilizarea e o investiție. Societatea noastră investește în resursele de acolo. Și papuașii intră în ecuația asta ca potențiali consumatori și ca resurse umane.

Poate că asta nu se va termina. Lumea se schimbă oricum, poate că mitul albului civilizator va fi doar înlocuit cu altceva și lumea va continua în același fel. Dar dacă fiecare ne-am vedea de treburile noastre, în contact cu nevoile noastre, cu soluțiile posibile, conștienți de lumea din jurul nostru, poate că lucrurile s-ar schimba în alt ritm, în alt fel.

Anotimpuri, prieteni, munți și o telemea de oaie

– Întrebare de final. Stai într-un paradis exotic, pe o insulă de vreo 10 kilometri pătrați, cu palmieri și papagali, înconjurată de o mare de azur, fără mașini, trafic și poluare, care până în anii ’90 era un mic rai al halucinogenelor de tot felul, la liber. Când nu transpiri scriindu-mi mie, te scufunzi și înoți printre corali și peștișori colorați. Nu e rău deloc. Dar ce faci când te apucă tradiționalul „dor de țară”?

– Da, nu e rău unde stau. Dar să știi că Gili Trawangan nu mai e, de ceva vreme, un paradis ca insulele de pe vederi. Eu n-aș veni aici în vacanță.

Acum cinci ani, când am ajuns prima data pe insulă, nu era nici un ATM aici. Acum sunt câteva zeci. În partea de vest a insulei nu erau construcții, acum două treimi din plajă sunt ocupate de terase și restaurante.

E foarte fain că nu-s mașini, dar, când se ia curentul, adică destul de des, zgomotul generatoarelor acoperă tot, în afară de muzica de la baruri, care sunt din ce în ce mai multe. Insula e promovată ca party island.

Marijuana, ciupercile bolânde, alcoolul și gagicile în bikini aduc mai mulți turiști și bani decât marea de azur. Dezvoltarea turismului se întinde aici ca focul în paie.

Deep Turbo, la nord de Gili Trawangan.

Doar sub apă e încă bine. Dacă voi mai lucra un an ca instructor de scufundări, mă voi duce pe o insulă ca aia pe care o descrii tu. Acum însă, mi-a fost mai la îndemână să lucrez aici pentru un al doilea sezon, după ce m-am întors cu contul gol din România, Maluku și Papua.

Eu nu mă plictisesc nici pe insula asta, așa cum nu mă plictisesc nici în pădure, nici în oraș. Nu știu cum e pentru alții.

Unii dintre cei care locuiesc aici s-au adaptat foarte bine și profită de atracțiile insulei sau de banii pe care-i pot face. Alții se folosesc de oportunitățile de aici ca să-și vadă de ale lor.

Alții, din păcate mulți localnici, s-au pierdut de tot în lumea asta nouă: femei despuiate, droguri, băutură la liber, un fel de libertate greu de definit și cu un preț și mai greu de înțeles.

În Vanimo, un orășel din Papua Noua Guinee, un grup de enoriașe de la Revival Church își promovează credința printr-un concert în centrul orașului.

Aici, lumea vine și pleacă. Fiecare vine cu proiectul lui, cu așteptările și visele lui, pe care și le urmărește și apoi pleacă mai departe.

Mie îmi lipsesc anotimpurile, aici tot anul e la fel. Îmi lipsește mult mersul la munte. Visez la Valea Cernei, de exemplu. Și-mi mai lipsesc anturajul, prietenii vechi, o viață socială normală.

Sincer, îmi lipsesc și distracțiile ceva mai intelectuale, cum ar fi un concert, un teatru, o expoziție. Toate intră la „dorul de țară”, eu așa cred. A, și chiar acum mi-e poftă de o telemea de oaie!

Pe Sepik, în drum spre Ambunti, întâlnim o familie care coboară canoe de vânzare. Fotografii de Dragoș Dubină.

*

Dragoș Dubină se prezintă:

În 2000 am terminat Facultatea de Psihologie, la Timișoara. O vreme am predat. Dar cum îmi plăceau mai mult speologia și alpinismul, împreună cu doi prieteni am făcut o firmă de training pe soft-skills, cu multe activități outdoor. 

În 2008 am ajuns în Indonezia, în Arhipelagul Maluku. Acolo am văzut pentru prima dată oameni cu arcuri și sulițe, comunități animiste, care trăiau în și din natură.

În 2010 am revenit în Indonezia cu o bursă culturală și am căutat să ajung la astfel de comunități. Cel mai pe sufletul meu au fost turele din Seram, dar cumva mi s-a părut o provocare mai consistentă să încerc să adun mitologie de la băștinașii din Papua.

Pentru a mă întreține în Indonezia, acum lucrez ca instructor și manager la un centru de scufundări, în Gili Trawangan. În paralel, lucrez la proiectul cu poveștile de pe râul Sepik.

Și mai am un proiect de sertar: să caut în Indonezia, prin arhivele lăsate de coloniștii olandezi, și apoi pe teren, urmele unor aventurieri și exploratori români, care au fost pe aici la sfârșitul secolului 19 și despre care am citit niște povești fabuloase.

Dragoș Dubină. Foto: Arhiva personală.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€