Doru Oprea, rănit pe 10 august: "Mă aștept să fim audiați din nou, dar în calitate de agresori"

Valentin Șchiopu

Redactor

La un an distanță, Dosarul 10 august este în continuare nerezolvat. Reprimarea violentă de către Jandarmerie a protestului din Piața Victoriei și explicația structurii militare că a acționat în contextul unei „tentative de lovitură de stat” vor fi instrumentate de DIICOT, după ce Parchetul militar și-a declinat competența.

Doru Oprea (43 de ani), membru USR, a fost rănit serios, la picior, de o grenadă la mitingul Diasporei. A stat 9 zile în spital după care a descoperit că e infectat și cu bacteria Clostridium difficile.

„Țara pe care am dorit să o salvez a decis să mă împuște. La Propriu”, își motiva, puțin după incident, decizia de a pleca din România. În ultimul an, a stat mai mult în Franța unde a organizat tururi turistice în Normandia.

Procurorul militar care l-a audiat i-a spus că mărturia lui va fi o piesă importantă a dosarului. 12 luni mai târziu, Oprea oferă o nouă „depoziție”, într-un dialog cu PressOne.

*

A trecut un an de la evenimentele din 10 august. Cei care au organizat și coordonat represiunea din Piață nu au pățit nimic.

Le-am făcut plângeri penale lui Carmen Dan, șefului Jandarmeriei (n.r. – Sebastian Cucoș), colonelului în alb care a condus intervenția (n.r. – Cătălin Paraschiv) și fostului Prefect al Capitalei (n.r. – Speranța Cliseru).

În septembrie, cum mi-am revenit din convalescență, m-am constituit și parte civilă. Îi dădusem și o declarație de vreo trei ore unui procuror militar, căruia i-am lăsat toate probele: blugii pătați de sânge, tricoul…Mi-a zis că le-am oferit piesa cea mai importantă din dosar, mărturia unui om care a fost acolo și a pățit ce a pățit. M-a întrebat dacă mi-a fost pusă viața în pericol, am zis că da. Apoi au spus că urmează să facă și ei o comisie, să stabilească adevărul și că îmi pot asigura protecție dacă eu cred că am nevoie. Nu era cazul, le-am răspuns.

De atunci, de la momentul declarației, nu s-a mai întâmplat absolut nimic. L-am mai trimis și pe avocat să facă cerere pentru a vedea cum a avansat ancheta, dar nimic. Acum am înțeles din presă că se mută dosarul la DIICOT și că niște elemente din Piață – mă gândesc că din rândul nostru – încercau să dea o lovitură de stat și să atenteze la siguranța neamului.

Mă aștept să ne audieze din nou, dar în calitate de agresori și nu de victime. La asta mă aștept acum.

Pasărea din stema României vânează și cu 320 de kilometri pe oră

Când atacă în picaj, acvila de munte este una dintre cele mai iuți vietăți din lume.

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

După ce am ieșit din spital, a venit fratele meu după mine și m-a dus la Timișoara, la ai mei, ca să îmi revin. Chiar în noaptea aia am început să fac febră, m-am dus să-mi fac analize și am descoperit că am luat o bacterie din spital, Clostridium difficile. Am stat 9 zile la Spitalul Universitar din București și am ieșit într-o sâmbătă. Duminică, m-am dus la infecțioase la Victor Babeș în Timișoara. Nu lucrau, nu mi-au luat nimic bineînțeles, apoi m-am dus la o clinică privată să-mi fac analizele.

Bine, oficial, Spitalul Universitar a susținut că eu am avut bacteria și eu am dus-o acolo, în condițiile în care, până atunci, în 43 de ani ai mei, nu am stat într-un spital nici măcar cinci minute. Nu luasem medicamente în viața mea, dar iată că venisem cu bacteria după mine. Era bacteria mea de companie, umblam cu ea în buzunar și o împrumutam altor oameni prin spitale sau mai știu eu unde.

Era cu mine în salon o fată, L.M. Ea a fost foarte rău, tot o grenadă care i-a găurit laba piciorului. Avea arsuri pe ambele picioare, de la genunchi în jos. Urma să stea 6 luni cu piciorul acela imobilizat. Am mai luat legătură cu ea, să-i dau date legate de dosar și de plângere. A mai fost o doamnă acolo, Marcela, cu arsuri pe păr și pe mână. Din păcate, a murit o lună mai târziu, călcată de o mașină. Pe trecerea de pietoni.

Am stat vreo 20 de zile pe antibiotice, mi-a trecut, apoi iar s-a activat bacteria și m-am speriat. Până atunci nu avusesem așa mari spaime cu rana și cu bacteria. Am ținut un regim strict și am scăpat cumva.

Eram la Strasbourg, mă invitase Radu Mihail, colegul meu din USR Diaspora, să vorbim acolo cu niște europarlamentari străini pentru a le explica exact ce s-a întâmplat în 10 august. A doua zi am văzut-o în plen pe Viorica Dăncilă care spunea că totul e ok, că nu se întâmplase nimic. «Și voi, în Franța, în Belgia, bateți oameni așa, noi nu avem nicio problemă, am respectat legea».

Asta mi-a pus capac și atunci am luat decizia să rămân în Franța. Prim-ministrul țării tale spunea că totul a fost justificat cu toată bătaia din Piață și trasul de gaze după noi. Normal, acele grenade ar fi trebuit trase în aer, mi-au confirmat-o și procurorii de caz când le-am dat declarații. Dar ei pur și simplu au tras în noi, puteau să ne și omoare.

Cu un mare regret și dezgust am rămas în Franța. Am închiriat un apartament, am început cu firma de turism. Treaba a început să meargă, vorbim de țara care atrage cel mai mare număr de turiști, 88 de milioane pe an. Lucrurile merg bine, au trecut 8 luni de atunci. Cu toate acestea n-am reușit să scap de senzația aia de a fi prins între lumi. Nu mă regăsesc, deși e totul frumos: autostrăzi, infrastructură, benzinării, parcări. Lucrând de 20 de ani în turism, eu sufăr foarte mult din cauză că în România nu avem infrastructură pentru a face ceva de calitate.

Revenind, e totul frumos în Franța dar parcă nu sunt din filmul acela, deși am prieteni francezi și stau cu ei în cafenelele lor.

Ceva îmi lipsește. Din acest motiv am continuat să vin lunar acasă. Am zis că peste iarnă voi rămâne în România. Având experiența celor 100 și ceva de tururi făcute, majoritatea cu turiști americani, în Normandia sau Valea Loarei, vreau să pun în practică ce am învățat și să revitalizez niște tururi în țară.

Eu, la Revoluție, aveam 13 ani. Imediat după ce se deschiseseră granițele, în ’90, în august, am mers în vizită la unchiul și mătușa mea. Ei fugiseră din țară în 1985. Am văzut ce însemna o altă lume, Germania, și în mintea mea naivă de copil îmi imaginasem că în 5-10 ani va fi la fel și-n România. Că o să avem autostrăzi, că o să avem de toate. Am fost foarte conectat la începutul anilor 90, cu ochii pe televizor la ce se întâmpla. Și s-au întâmplat Frontul Salvării Naționale și mineriadele.

Din anul I de facultate la Timișoara am participat la toate grevele studențești. Protestam împotriva lui Iliescu și ceream 4 la sută din PIB pentru Educație. În 1996 am ieșit foarte fericiți în Piață: câștigase Convenția Democratică alegerile. Va fi bine, o luăm de la zero, ne-am spus. Au urmat ăia patru ani, am așteptat cu speranță, ca să constat într-un final că tot nu se întâmpla nimic.

Anul 2000? Au venit iarăși Iliescu cu Năstase peste noi și s-a așezat din nou iarna cea lungă. În 2002 m-am mutat în București și devenisem și mai conectat cu ce se întâmpla. Prin 2004 iarăși bătea un vânt de schimbare cu Alianța DA, cu Băsescu, cu forțele de dreapta care se uneau. Ce frumos, iar se face treabă! A urmat ce-a urmat și o concluzie clară: toată clasa politică eșuase.

Practic, toate partidele apărute se rupseseră din FSN, inclusiv PD-ul lui Băsescu. Mi-am dat seama că și PNL-ul e plin de aceiași sinecuriști și securiști. E o lecție pentru generația noastră care a considerat mereu că politica e treaba altora. Am privit prea mult de pe margine, e timpul să ne asumăm valorile în care credem.
 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€