Donnie Darko. După 20 de ani

Donnie Darko a împlinit 20 de ani de curând. Mai exact, pe 19 ianuarie, 2001, a avut prima proiecție la Sundance Film Festival. Ulterior premierei de la Sundance, filmul intră în cinematografe în toamna aceluiași an (26 octombrie), deși fusese foarte aproape să fie lansat doar pe DVD.

Una dintre explicații ar fi fost că publicul din săli nu era tocmai pregătit să dea față cu evenimente oarecum similare atentatelor teroriste de la World Trade Center din septembrie sau referințe la împușcăturile din liceul Columbine.

Dar după succesul înregistrat în urma câtorva proiecții, Donnie Darko devine atracția publicului amator de midnight movies din New York. În 2004, filmului îi este adăugat deja binecunoscutul director’s cut, cu scopul de a explica câteva dintre misterele variantei inițiale.

Asta aproape că l-a distrus, iar fanii – mereu într-un număr constant – au preferat dintotdeauna varianta originală. Cu sau fără alăturări narative, Donnie Darko e privit ca unul dintre cele mai bune filme independente realizate vreodată. 

Revăzut astăzi, popularul film al regizorului-scenarist Richard Kelly rămâne la fel de magnetic și încâlcit. Încă persistă o atracție extraordinară pentru tabloul ăsta cuceritor al clasei de mijloc americane din suburbii, măcinată de confuzie și atitudini paranoice, la început de secol XXI.

Kelly și-a așternut în film o serie de preocupări personale care nu au fost menite neapărat să facă vreun sens (în orice caz, temele jucate de el capătă forma unei frumoase mascarade), cel puțin în ceea ce privește o vagă intenție de a face ordine cât de cât în narațiune. 

Încercând să facem puțină „curățenie” în istoria lui Donnie (Jake Gyllenhaal), remarcăm cu ușurință, și încă din debutul filmului, că este un tânăr serios tulburat. E somnambul și se află se află sub supravegherea unui psihiatru.

Viața lui este dată și mai tare peste cap în săptămâna alegerilor prezidențiale din 1988 (anul în care are loc întreaga poveste), îndată cu apariția unei entități sub forma unui iepure masiv, cu înfățișare înfricoșătoare (numit Frank). Iepurele coșmaresc îi livrează un mesaj: mai sunt doar 28 de zile, 6 ore, 42 de minute și 12 secunde până la sfârșitul lumii.

În vreme ce încearcă să-și dea seama de înțelesul mesajului, pe măsură ce timpul se scurge, Donnie e atras și de alte preocupări. Se implică în polemici școlare (își sprijină profesoara liberală interpretată de Drew Barrymore), expune un speaker motivațional (Patrick Swayze) și se îndrăgostește de o colegă nouă de clasă, Gretchen (Jena Malone).

În vârful acestor activități, Donnie pare din ce în ce mai interesat de cartea unei bătrâne senile, „Filozofia călătoriei în timp”. În cele din urmă, Donnie realizează că bătrâna (poreclită Grandma Death) și iepurele-Frank îl instruiesc să se sacrifice, întorcându-se în timp și salvând viața prietenei sale Gretchen, care fusese lovită mortal de o mașină.

Sigur că lucrurile nu sunt tocmai atât de limpezi – sunt garnisite de tot felul de segmente care construiesc între ele punți aparent suprarealiste.  

Vom trece peste incontestabilul fapt că Donnie Darko a facut un star din Jake Gyllenhaal, vom insista în câteva rânduri pe felul în care personajul lui e reprezentat în film, dar și pe felul prin care Richard Kelly face din asta – din existența lui Donnie –  un spectacol impresionant,captivant și contradictoriu.  

Din capul locului, trebuie specificat că Donnie nu e un personaj tocmai agreabil, cel puțin o bună bucată din metraj. E deprima(n)t, sictirit, uneori un trouble maker, nu prea place pe nimeni, deși cam toată lumea pare să-l placă (îndeosebi familia, care-i mai și încurajează comportamentul).

Ieșirile lui nervoase și bizare nu mustesc neapărat de ascuțimea inteligenței, de carisma și umorul de care pare să dea dovadă, ci mai degrabă de toleranța acelora din jurul lui. Desigur, filmul îl vede ca pe un personaj suprem întunecat, din „generația doom”, dar tot tinde să fie un neplăcut. Altfel spus, poate că zâmbetul lui malefic cucerește și pregătește terenul pentru o serie de acțiuni din cele mai plăcut de neplăcute, însă tot un adolescent agnostic (după verdictul psihiatrului) și arogant, ușor caricaturizat rămâne.  

Pe de altă parte, felul în care Kelly vede această poveste pune și ea niște probleme care nu țin neapărat de formule cinematografice suprarealiste. Îmi este din ce în ce mai clar că filmul este mai degrabă un „accident fericit” decât rezultatul unui proces laborios, după cum există această tendință de înțelegere, adesea manifestată în ceea ce-l privește.

Kelly amestecă teme și preocupări personale (accentuate cu ajutorul unor capitole și subcapitole, atât sub formă tradițională cât și sub forma inserturilor din cartea bătrânei) într-o manieră stilistică al cărei sens mai mult se pierde decât se regăsește – preferă să discute ca pentru el însuși noțiunea călătoriei în timp, a conversațiilor despre anticiparea destinului și a schizofreniei paranoice; le tot adaugă semne de întrebare în loc să le pună în aplicare cu oareșce claritate.

Dar poate de aici și specificul lui Donnie Darko – ca si alte filme, de factură mai mult, mai puțin sau deloc asemănătoare (apărute înainte sau după el), au nevoie să fie mai întâi plăcute, apoi, dacă se poate și mai e loc, înțelese.  

Disponibil pe Amazon Prime Video.