Domnu' doctor, bunuțu

La începutul anilor ’90, absolvenții de Medicină nu visau încă să plece din țară. Se schimbaseră gărzile, dar ambițiile profesionale se calibrau, în mare parte, tot printr-un concurs pentru un dispensar de țară, asta dacă nu reușeai să-ți strecori parafa într-un orășel de provincie.

Practic, cei mai mulți dintre medicii începători aveau de ales între o comună în care trenul mai oprea uneori și una din care îl auzeai de la o distanță rezonabilă.

Christian Ciubotărescu (52 de ani) a ales o a treia variantă: trenul nici nu oprea, nici nu se auzea în Gârda de Sus (județul Alba), o comună cu 17 sate din inima Apusenilor.

Anul era 1993, iar el absolvise cu 10, la examenul de diplomă, Universitatea de Medicină și Farmacie din București. Putea, deci, să țintească sus.

Ce să caute doctor „Hagi” într-o comună din munți unde oamenii aveau o oarecare considerație numai pentru colegul veterinar, fiindcă viața lor fusese dintotdeauna ceva mai puțin importantă decât a animalelor pe care le creșteau?

„Decarul” a ales Apusenii ca să-și poată cultiva pasiunea pentru speologie și ca să redea demnitatea științei medicale acolo unde domniseră superstiția și leacurile băbești.

De atunci, cu rucsacul în spate, merge săptămânal zeci de kilometri pentru a-i trata pe oamenii ale căror gospodării sunt răsfirate prin văile și pe versanții Apusenilor.

Iar în timpul liber, explorează peșterile din zonă.

Așadar, în urmă cu peste 25 de ani, la intrarea în dispensarul din centrul comunei Gârda de Sus a apărut următoarea plăcuță: Christian Ciubotărescu – medic de familie.

Doctorul a reamenajat ceea ce fusese o casă de nașteri în anii ’70-’80. La început, a locuit în cabinet. Acolo își primea și pacienții, dar și prietenii speologi care se duceau să cartografieze peșterile din zonă.

Aceea a fost perioada boemă.

De atunci, Ciubotărescu păstrează un desen înrămat. Înfățișează o doamnă cu un nas neobișnuit de mare care îi duce unui bărbat − suferind, după toate aparențele, de o cumplită durere de măsea − o sticluță despre care bănuim că e plină cu stricnină.

Femeia îl fixează cu degetul arătător, iar omul privește îngrozit, în jos, spre o pisică neagră care urmărește scena cu un viu interes.

Mesajul e acesta: Nu întrebuințați leacuri băbești. Leacurile băbești îngreunează boala.

Medicului i-a luat ceva timp până să impună argumente științifice la consultații.

Un localnic s-a dus într-o zi la cabinet doar pentru ca specialistul să-i confirme că scăpase de bronșită. Știa deja că „udul de bebeluș” îl vindecase.

Medicul l-a ascultat la plămâni, i-a transmis că nu aude nimic neobișnuit, „supra-adăugat”, astfel că bătrânul în cauză a respirat ușurat. Venise așadar să afle ceea ce oricum știa deja.

„Mi-a zis mie cineva să beau pipi de copil mic că-mi trece. Și uite că dreptate o avut”.

În alte cazuri, oamenii erau convinși că afecțiunile trec de la sine și că „boabele” prescrise de medic n-aveau nici un efect.

Relația de încredere s-a construit greu și în timp. Ciubotărescu a trebuit să deprindă limbajul din cătunele aflate în apropierea ghețarului Scărișoara, a peșterii Poarta lui Ionele și a rezervației naturale Hoanca Apei.

A bătut locurile la pas, le-a cunoscut oamenii.

A aflat cu mirare că, aici, a coborî către vale se spune a urla. Când a examinat-o pe lelea Rafila, la puțin timp după ce se stabilise în comună, femeia i-a spus că va urla până-n centrul comunei după „boabe”.

Și-a imaginat atunci că femeia va striga că are nevoie de medicamente, și că ecoul va duce informația de pe o coamă de munte pe alta, până va ajunge la cineva jos, în centrul comunei.

Iar apoi, acest ultim intermediar va trece pe la farmacie și va iniția o ștafetă în sens invers.

A te guri e expresia sinonimă cu urcușul.

*

Suntem undeva pe Hoanca Apei. Îl însoțim pe doctorul Ciubotărescu până la gospodăria familiei Bâtea.

E la volanul unui Logan dotat cu scut de tablă, ca să facă față drumurilor desfundate ce urcă spre munte. L-a primit de la tatăl său, după ce înainte pilotase pe coclauri o Dacie-papuc.

Examinează un telefon fără touchscreen. Vrea să lase de veste că a plecat pe teren.

A fost o iarnă ca în urmă cu 20 de ani, ne spune medicul, cu zăpadă cât casele moților.

Satele din Apuseni sunt formate din pâlcuri răsfirate de case. În „parohia” lui sunt 17 sate. Fiecare are câteva cătune, iar un cătun e format din 4-5 gospodării.

Zona se depopulează încet-încet. Când a venit Ciubotărescu, erau vreo 1.500 de locuitori. Au mai rămas ceva peste o mie, care trăiesc la fel ca odinioară, din creșterea animalelor și din exploatarea pădurilor.

Pe vremuri, o familie avea, în medie, 5-6 copii. Nu mai e cazul acum: mulți au luat calea străinătății ori s-au mutat la oraș. Câmpeniul e cea mai apropiată urbe, la vreo 30 de kilometri distanță.

Ana a lui Bâtea a împlinit în februarie 81 de ani. Spune că a ținut gospodăria „la picior”. A crescut 4 copii.

Își etalează afecțiunile medicale ca pe niște decorații. Îl privește pe Ciubotărescu cu admirație, cum își îmbracă halatul alb.

„Mă doare capul de crep, mai de dinainte, da’ acuma tumnă, tumnă-n continuu. Aci mă doare rău în spate”.

Îmi duduie o ureche, nu vă prea aud. Când am fost io cu soțul meu, am născut trei copii până o trăit soacră-mia. De la Crăciun până la Sânpetru am întors-o io de pe-o dungă pe cealaltă în pat, și-l aveam pe Marius de 9 luni când o murit ea.

Iacătă-mă-s tot aci.

Nu mi-o fost ușor, domnu’ doctor. Aci mă doare capul, și coroana mă doare, că am cârmit mult în spate”, spune femeia.

Medicul se pregătește să-i ia tensiunea. Ana își suflecă mânecile.

„O, Doamne, că-s ca o ceapă! Că așa o zis domna Ghermănoaie cătră mine, doctorița, că-s îmbrăcată ca ceapa. Că io nu pot de mă atinge frigul.

De căldură, poa’ să curgă apă pe mine și nu-mi pasă, da’ cum io am reumatismu’ în corp, dacă nu mă îmbrac, nu rezist.

81 îs trecut, în 4 februarie i-am împlinit, dar io m-am săturat de ei. Că dacă aș fi mai binuț un pic, n-ar fi nimica”.

Și diabetul își cere partea lui de atenție. Ana Bâtea declară pe propria răspundere că a mâncat o scovardă și înțelege că valorile glicemiei o să fie date peste cap.

Îi promite doctorului că nu-și va ignora tratamentul.

„E musai să le iau, bobele, mânce-le-ar potopu’. Am ajuns zilele celea, le-am ajuns. Io și când rămâi numa cu 4-5 boabe, e ca și cum n-aș ave’ niciuna și încep să mă foiesc.

Degeaba înțepați, dom’ doctor, că nu mai cură. N-are din ce. Mi-o luat și Cipri glicemia, 130 o fost, da’ io tot i-am zis: «Las că vine și dom’ doctor, că se pricepe domnu’ doctor, bunuțu»”.

Și Cipri se pricepe. Fiul femeii face țuică în fața casei. Aici, tuturor poamelor li se zice prune, fie ele galbene, portocalii sau albastre.

Prune sunt și ceea ce numim noi corcodușe, prune sunt și prunele-prune. Omul ne asigură că în cazan ajunge marf-a-ntâia, nu e loc de confuzii.

„Producție proprie. Mi-ar fi făcut mare plăcere să stăm puțin de vorbă, dar trebuie să amestec în treaba mea”.

Un kilometru mai sus, medicului Ciubotărescu îi deschide lelea Rafila. Urmează același ritual, cu îmbrăcarea halatului și apariția stetoscopului, și tot pentru un diabet care trebuie să fie ținut sub control la 81 de ani.

Femeia, sfioasă, răspunde cu da la toate întrebările doctorului. A mâncat, da, i-a luat fiul ei Gheorghiuț glicemia de dimineață, înainte să mănânce, da, după ce a luat tratamentul, desigur.

La cât timp după ce a luat boabele? Aici se încurcă. Își schimbă subit depoziția: parcă la jumătate de oră după ce a luat medicamentele sau poate imediat după micul dejun.

Gheorghiuț e chemat în ajutor. Femeia își amintește brusc, și-un zâmbet șiret îi luminează fața.

„Da, domnu’ doctor, să mă iertați, am gustat puțină dulceață, da, c-am vrut s-o zgândăr puțin”. Să zgândăre puțin nivelul zahărului în sânge, să vadă dacă reacționează la stimuli.

Gheorghiuț ne servește cu o fabuloasă tocăniță de pitoance.

Ne povestește că s-a întâlnit de câteva ori cu ursul. Prima oară și-au văzut de treabă amândoi. A doua oară au dat nas în nas. Ditamai ursoaica cu pui, într-un duel inegal cu neînfricatul moț.

„Avea un guler alb la gât și s-o ridicat așa, la 10 metri în fața mea. Mare, mare de tot”.

Își desface brațele și începe să-și miște gâtul ca o cobră care mormăie furioasă.

„Am făcut semnul Sfintei Cruci și, în momentul ăla, ursoaica s-a întors și s-a dus spre pui. După ce mi-am făcut cruce nu m-am mai temut deloc.

M-am retras și eu politicos, încet-încet, fără să-mi iau ochii de la animal. Dar după ce mi-am făcut cruce, am devenit dintr-odată foarte calm și liniștit”, a povestit Revenantul.

La despărțire, acest om care a trăit toată viața în inima muntelui ne trimite înapoi spre civilizație cu un mesaj:

„Că ce bine ar fi dacă ne-am iubi aproapele la fel cum ne iubim pe noi. Dar ce zic, să-l iubim barem ceva mai mult decât o facem acum.

Poate că așa ne-ar iubi și Dumnezeu ceva mai mult. Că vanitos, trufaș și plin de el e omul”. 

Asta scrie în Sfânta Evanghelie după Gheorghiuț.

*

Doctorul Ciubotărescu vrea să ne arate cel mai mare portal de peșteră din România − intrarea în Coiba Mare (47 de metri înălțime și 74 de metri lățime), aflată lângă cătunul Casa de Piatră.

Pe drum, povestește cum au încercat părinții să-l deturneze de la nebunia cu peșterile. Locuiau în București chiar pe strada cu Institutul de Speologie, iar prin clasa a zecea s-a înscris în clubul  de profil „Focul viu”.

Până la terminarea facultății, participase la nenumărate tabere în Apuseni și în alte zone carstice.

Când au simțit că tânărul absolvent de Medicină are gânduri aventuroase, părinții i-au ascuns câteva luni bune revista „Viața Medicală”, unde se publicau anunțurile cu posturi scoase la concurs.

Numai că, în timpul stagiului militar, la Focșani, Ciubotărescu a pus mâna pe un exemplar.

A găsit trei posibile destinații: Cireșu, în Mehedinți, Roșia, în Bihor, și Gârda, în Alba. Iar după liberare a decis că pasiunea pentru speologie e mult mai importantă decât ambițiile profesionale.

Trecem pe lângă o inscripție: „Chiatra lui Hans. Atenție la baia de ulei!”.

O fi Hans cel norocos, din basmul fraților Grimm, sau un neamț care-a plantat o piatră ascuțită?

E un prilej pentru Ciubotărescu să-și amintească de un român emigrat în State, care se hotărâse să viziteze și peștera Scărișoara după un tur prin Europa.

Vizitase Viena, cu soția și cei doi copii, și mai avea 3-4 zile până la avionul de întoarcere peste Ocean. I s-a făcut brusc dor de casă și a hotărât să închirieze o mașină cu care să dea fuga până-n România.

Ce ar putea vizita? Scărișoara, why not?!

A văzut o hartă, niște drumuri și, cum-necum, a ajuns până-n centrul comunei Gârda de Sus. De acolo, la începutul anilor 2000, era doar un drum neasfaltat și foarte prost pe mai multe porțiuni.

„Americanul” s-a avântat spre ghețar. A sfârșit cu baia de ulei spartă, la 5 kilometri distanță de obiectiv. Și-a trimis familia să vadă peștera, iar el a stat să păzească mașina.

Ghidul de la Scărișoara i-a tractat până în comună. De acolo, Ciubotărescu i-a luat în primire și a sunat la firma de tractări din Oradea.

Finalul e cu happy-end. Baia de ulei a fost sudată, iar familia de români a reușit să ajungă în timp util la Viena, pentru a prinde avionul care i-a dus înapoi în State.

Nu știm dacă au mai revenit vreodată să vadă peștera Scărișoara.

Câteva luni mai târziu, doctorul a primit o scrisoare de mulțumire și un cec pe care nu l-a încasat niciodată.

Ciubotărescu mai ajunge din când în când la București, să-și vadă tatăl și frații.

Spune că, atunci când dă de încălzire centrală, simte că îi lipsește ceva: gestul reflex de a pune mereu lemne pe foc.

E liniștit în Apuseni. Acum câțiva ani a cumpărat o casă tradițională, pe care încearcă să o recondiționeze.

Nu lucrează însă într-un ritm susținut. Are o explicație dezarmantă.

„Există un timp limitat pentru speologie și pentru ceea ce, în general, oamenii numesc pasiuni. Casa mai poate aștepta, nu am o dorință foarte mare să termin repede, câtă vreme mai pot merge prin peșteri și să fac ce-mi place. Asta e o prioritate pentru mine”.

O spune un om ajuns la 52 de ani, care a realizat hărți pentru sute de sectoare de peșteri.