Din Sulina la Puerto Esperanza

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Sulina – Pasagerul sau Racheta?

That is the question. Totul depinde de asta, fie că vrei, fie că nu. Dacă o iei pe prima, vezi un lucru, dacă o iei pe a doua, vezi unul diferit.

„Mintea omului e foarte șmecheră. N-o poți prosti cu una, cu două”, așa mi-a zis bunul meu prieten, Psihologul.

În cazul de față, mintea se pre-setează imediat ce, la casieria de bilete din Tulcea,  ai luat decizia cu ce mijloc plutitor de transport vrei să ajungi în orașul Sulina.

Pasagerul e un vapor mic, iar Racheta (sau Rapida), un catamaran mai mare. Cele două, deși s-ar putea supune termenului tehnic de „ambarcațiune”, sunt radical diferite.

Fiecare este purtătoarea unui altfel de mesaj. Fiecare te transportă într-o altfel de lume deși, aparent, spațiul geografic e același. Validarea sau invalidarea unei lumi nu are nimic de-a face cu existența fizică a unui anume spațiu.

Pasagerul e legat de mal cu o punte, un fel de cordon ombilical mișcător. Pășești pe el cu ochii în pământ și cu mâna pe balustradă. Scârțâie.

Suspendat, treci dintr-o lume în alta: din cea fermă, pământeană, într-una elusivă, plutitoare. Sub tine e cafeaua cu lapte a Dunării colmatate de septembrie. În față se întinde Delta, „cel mai tânăr pământ al patriei”, cum am învățat încă din primele ore de geogra’.

Urci pe puntea deschisă, dai o raită, alegi o bancă de lemn, te relaxezi. Vântul ăsta subțirel o să te bată următoarele patru ore constant, exact așa cum îndoaie stuful de pe maluri.

Racheta, în schimb, e trasă la mal direct. Un pas mic de faci, te-a și înghițit. Biletul e cu locuri. Te pui în scaun ca la cinema, doar că în față nu e nici un ecran. Doar o ușă, un colac roșu de salvare și câteva cuiere pentru haine.

Ești prizonier pentru o oră și jumătate. Geamurile sunt fumurii și, din pricina lor, totul afară e înecat într-o tristețe păstoasă, chiar și când e soare. Ai intrat într-o buclă temporală. Pot trece așa zile, săptămâni, iar tu tot vei crede că a trecut doar un ceas, colea.

Racheta, deși e pentru oameni grăbiți și, deci, mai bogați, seamănă cu celula unei pușcării, unde prizonieri de-a valma au tot timpul de pe lume să le putrezească oasele.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

În cele patru ore de pe puntea Pasagerului, privind departe, poți face speculații, te poți gândi la toate. Te îndrepți spre granița ultimă a Europei și te întrebi – nu cumva visul acesta al Uniunii Europene s-a născut la Sulina?

Atunci, în 1856, imediat după războiul Crimeii, Sulina a ieșit de sub turci și a devenit capitala Comisiunii Europene a Dunării, un oraș spectaculos, a cărui limbă oficială era franceza, deși era locuit de greci, români, ruși, armeni, evrei, dar și de englezi, francezi, turci sau italieni. Cimitirul, unde zac și câțiva pirați se pare, e o mărturie.

Mai mult decât atât, în 1883, în urma tratatului de la Londra, Portul Sulina capătă statutul de porto franco, adică devine zonă economică relaxată, un oraș liber.

Toate țările traversate de Dunăre aveau un cuvânt de spus în ceea ce privește comerțul fluvial și maritim, iar Sulina era locul lor de confluență, un concentrat european exemplar care, speculez în continuare, azi și-a mutat sediul la Bruxelles.

Astfel de gânduri te vizitează când te afli pe puntea Pasagerului: mintea ta se programează să caute în Sulina deopotrivă urmele Atlantidei, ale unui început de Europă unită și ale unui Turn Babel cosmopolit și vesel.

Cu Racheta, totul e pe dos. Cum pui primul pas pe pământul ferm al Sulinei, te și întrebi dacă nu cumva ai făcut o mare greșeală.

Pe mal, eșuat într-o rână, un vas rusesc așteaptă să fie tăiat bucăți și dus la fier vechi. Fabrica de conserve, abandonată, face conversație mută cu niște blocuri de nefamiliști și cu un atelier mecanic în paragină, lângă care ruginește o Dacie fără parbriz. O lume uitată, plină de oameni singuri și de câini mici, parcă pe cale de extincție.

*

În fața caselor de pe mal, cu burta în sus ca peștii morți, zac lotce pescărești lângă năvoade încâlcite. Asta nu departe de câteva vilișoare-pensiuni cu balustrade de inox, unde un cal slab și patru vaci impersonale pasc împrejurul unor bălți insalubre pline de peturi și gunoaie.

Plaja e departe, mare și complet goală. În jur se întind delta, stuful și pământurile necultivate. Un scaiete depresiv se plimbă dus de vânt prin cimitir. Mintea ta produce un singur gând: „Ia Racheta în sens invers și dispari de aici, acum!”

Constat că numărul de cuvinte alocat mi-a expirat și n-am apucat să vă spun, de fapt, mai nimic despre Sulina. Tocmai ce am coborât din Pasager la debarcader, nu departe de clădirea Comisiunii Europene, aflată lângă primul far (din cele trei) al orașului.

Aici așteaptă, aliniate, căruțe trase de cai și cele vreo 6 taxiuri ale orașului. Din burta vaporului se descarcă blocuri de BCA, saci de pufuleți, bere la pet sau sobe de teracotă.

Privitori ca la teatru, câțiva localnici iscodesc atent să vadă cine coboară. Un pic mai încolo, pe străzile perfect paralele, numerotate de la I la VI, cu emoție, o lume își așteaptă un povestitor.

*

2. Puerto Esperanza – Unde sper să eșuez iar

Mi-am dat seama că motoreta Lynx era o rablă chinezească de cum m-am urcat călare pe ea, dar nu-mi păsa de loc. Zornăia ca un bondar bolnav, accelerația mergea cumva în salturi și, deși se tura și scotea fum, nu prindea mai mult de 50 la oră pe loc drept.

Pe drum, a căzut un far. A, și casca ușor jilavă puțea a transpirație dacă stăteai pe loc. Pe deasupra, nori negri cu nuanță albăstruie păreau să dea năvală înspre mine exact din locul unde voiam să ajung – Puerto Esperanza, undeva spre capătul lumii, în nord-vestul Cubei.

Gânduri de furtună începeau să-mi treacă prin minte, mai ales că am văzut prăpădul lăsat în urmă de uraganul Georges, ce trecuse doar cu patru luni înainte.

În Vinales, de unde veneam, comparând lucrurile cu felul în care le văzusem cu doi ani în urmă, unele lipseau de pe inventar, cum ar fi zidul pictat al stadionului de baseball.

Vânturile de peste 140 de kilometri pe oră lăsaseră peste o sută de mii de oameni fără locuințe și o gaură de vreo 300 de milioane de dolari în bugetul țării.

Drumul din Vinales spre Puerto Esperanza, deși are doar 25 de kilometri, e așa de frumos, că ai vrea să nu se mai termine. Te strecori printr-un defileu de mogotes – dealuri rotunde, ca niște cloape de cioban din zona Sibiului, răsărind dintre câmpuri de tutun sau trestie de zahăr.

Prin verdele în diferite nuanțe, poți zări terenuri cultivate sau cărărui cu pământ roșiatic. Ici colo, la poalele dealurilor, câțiva guajiros lucrează pe lângă vreo casă cu acoperișul jos, pridvor și multe flori la poartă. Mai că îți vine să te dai jos de pe scuter și să ceri azil politic, pe loc.

Dacă Vinales e turistic foc și prins într-un avânt antreprenorial, Puerto Esperanza e taman pe dos. Printre arborii bătrâni de mango de pe marginea drumului, despre care umblă vorba că au fost plantați de sclavi pe la 1800, pătrunzi într-o lume înghețată în timp. Un drum lat și drept, gen strada Principală, te duce până dai în mare.

Acolo, la o măsuță improvizată, acoperită cu stuf, patru șmecheri ar vrea să dai și tu un rom, așa că se bagă în seamă și pozează. În spatele lor se întinde un lung ponton de lemn, la capătul căruia o foarte prietenoasă mare a Caraibilor te invită la scaldă.

Pe ponton, un puști meditativ mângâie apa cu piciorul și pare că se gândește la întrebarea obsesivă a maică-sii: „Oare ce-o să se aleagă de tine când o să fii mare?”

Oricât m-am învârtit pe toate ulițele, cu scuterul sau pe jos, tot nu se petrecea mai nimic. Cum nu poți declanșa acțiuni, ci maximum un butonel de aparat, cel mai bine e să sărbătorești nimicul.

Cea mai notabilă fotografie din acel loc se poate salva din banalitate doar povestind-o. E una cu doi câini, unul maro și altul gri, tolăniți lângă două mormane de nisip de lângă drum, care aveau fix aceleași nuanțe de maro și gri.

Cu toate astea, mai ales că acum norii deveniseră mai puțin amenințători, locul emana ceva dintr-o altă lume, ingenuă și tandră, departe de febra alergăturii, a obiectelor, a consumerismului.

M-am adaptat, lăsându-mă în voia sorții. M-am pus pe o bordură și m-am uitat la cinci copii care se jucau pe trotuar. Doi bunici ocupați cu un nepot, urmărind cu privirea un porc în iarba din fața casei – buni și ei. Un cetățean sobru cu urechi mari – i-am cerșit un portret și, cu un drum, sufletul.

Apoi am aprofundat doi vecini jucându-se cu un pui de câine minuscul și un tip care vorbea la telefonul public chiar lângă magazinul de pompe funebre – denumit, ați ghicit, „Funeraria Esperanza”.

Iar la final, am eșuat pe terasa ascunsă între palmieri a Terezei Hernandez, unde am băut bere rece, am halit 3 languste proaspete în unt, cartofi și bănuți de banane prăjite, cu salată de varză.

Într-o zi, tare aș vrea să mă întorc la Puerto Esperanza, și numai pentru cum sună.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€