Din Mina Petrila la Marea Moartă

Voicu Bojan

Reporter

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Petrila – Colonia râsa-plânsa

Ion Barbu numește Petrila „periferia culturală europeană”. Încercarea lui de a umple, într-o noapte, blocurile cenușii ale orașului cu versuri din poezia românească n-a fost gustată nici de autorități, nici de eternul primar în funcție – Ilie Păducel, fapt pentru care cei implicați în acțiune au fost încadrați drept vandali și priviți cu încruntare de gospodine și pensionari.

Iar versurile fie au fost șterse, fie s-a vopsit peste ele. Doar într-o fostă stație de autobuz devenită acum toaletă publică am regăsit un vers din această „Antologie a poeziei românești la zid”, fiindcă acolo nu a avut nimeni curajul să pășească: „Fără ca nimeni să o vadă / Poezia a coborât în stradă”. Ileana Mălăncioiu.

Dar cine are nevoie de poezie în vremuri de restriște? Pensionarii care fac browsing într-un second hand de îmbrăcăminte numit „Visul Imaginației”? Ortacii rămași fără mină?

Când i-am văzut ieșind din subteran murdari pe fețe, cu lămpile aprinse pe piept și cu căștile în cap, mirosind a sudoare și pământ, am avut sentimente amestecate: respect, smerenie, compasiune. Oamenii aceia, călcând apăsat, cotindu-se în glumă și râzând tare, parcă se întorceau din Gulag.

Așa trebuie să fi fost în taberele de muncă forțată. Doar că oamenii aceștia nu erau în Gulag, iar ceea ce vedeam era viața lor, singura pe care o știau și de care nu voiau să se despartă.

Ei bine, nu doar că Mina Petrila a fost închisă, oamenii disponibilizați, atelierele mecanice închise, utilajele vândute la fier vechi, dar acum vor să o și dărâme cu totul, în ciuda insistențelor societății civile, care ar vrea să facă din fostele catedrale ale huilei măcar niște spații culturale alternative.

Nu pot să nu-mi amintesc de unul dintre cei mai sublicitați scriitori români, îngropat în istoria literaturii noastre mai adânc decât cărbunele din ultimul cotlon al Minei Petrila. E vorba despre Ion D. Sîrbu – un om care și-a făcut doctoratul în filozofie cu Blaga, a fost terfelit în dulcele stil comunist prin mai toate închisorile pentru uneltiri inexistente, pentru ca apoi să fie reeducat, pornind ca vagonetar în Mina Petrila.

Măcar pentru el merită mers cu capul plecat și șapca-n mână la Petrila, o lume pe care el o considera absolut unică: (…) peisajul matrice al sufletului meu este această colonie minerească polietnică și mozaicată, o lume ce nu seamănă cu nici un alt loc din țară, cu nici o așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri (…).

2. Marea Moartă – mult sub nivelul mării

În primul rând nu e o mare, ci un lac mai mărișor în care tot intră apă, dar prea nu mai iese. Se evaporă, se transformă în sare, nu știu, dar un lucru e limpede: marea nu se umple. Principalul servant e Râul Iordan, dar și mulți alți afluenți sezonieri.

M-am scăldat odată în deșertul Negev într-un râu fabulos, cristalin. Am băgat bombe clasice de pe stânci într-un loc unde apa era mai adâncă. Apoi am mers pe firul râului și, după câțiva kilometri în care părea tot mai obosit, a dispărut cu totul în pământ, înghițit de deșert. Și azi mă gândesc – oare pe unde-o fi râul acela din drumul spre Ierihon?

„Nu merge așa”. Cum a ajuns România în criză energetică și ce trebuie să facă statul român până la vară, ca să evite o situație similară

Întărirea rețelei, grăbirea investițiilor în capacitățile de stocare, contorizarea inteligentă, dar mai ales curajul de a face loc rapid investițiilor în capacități noi de energie alternativă - doar câteva dintre soluțiile pe care statul român le ignoră. De ce?

5G+ la metrou: de ce internetul mai rapid înseamnă, de fapt, mai mult timp pentru tine (P)

Odată cu beneficiile 5G, drumul cu metroul devine, în sfârșit, timpul acela pe care îl poți folosi exact cum îți dorești. Iar într-un oraș în care suntem aproape mereu pe fugă, câteva minute în care faci ce-ți place sunt suficiente cât să-ți schimbe starea de spirit și să ajungi la destinație puțin mai relaxat.

La Marea Moartă parcă ești pe o altă planetă. În spate ai deșertul. În deșert, câteva oaze de verdeață – ultimele kibutz-uri tradiționale. Dincolo de ele, dacă mijești ochii în zare prin lumina lăptoasă a amiezii, zărești Masada, fortăreața cu ziduri înalte de 400 de metri – ultimul bastion al sicarilor evrei în fața cuceririi romane din anul 73 d.Hr., rezistență încheiată cu sinuciderea colectivă a celor 940 de asediați.

Până azi, sloganul armatei israeliene a rămas: „Masada nu va mai cădea niciodată”.

Dacă te întorci spre mare, pare din ulei de floarea soarelui. Formațiuni de sedimente se ridică ici-colo, ca niște statuete. Dincolo de întinderea apei, vezi munții Iordaniei.

Caut o plajă izolată. E o singurătate și o liniște pe care merită să le savurezi înainte de a purcede la acel lucru făcut de toți cei care vin aici – o baie.

Lângă dușuri se află o placă pe care scrie: Wear a hat and drink a lot. Șapcă am. Încă nu e ora prânzului și termometrul urcă spre 35 de grade Celsius. Aerul e uscat, iar soarele arde de-a dreptul periculos. Aici te afli la 400 de metri sub nivelul mării, adică aproape la fel de adânc precum străfundurile Minei Petrila.

Apa e leșioasă, amară la gust și vag neprimitoare. Să vrei să te scufunzi un pic, nu-ți iese. Ești aruncat imediat la suprafață, ca un dop de plută. E o apă care deține controlul asupra ta – trebuie să stai locului, fix cum te vrea.

Curând, se revarsă un autobuz de turiști englezi. La început sobri, apoi încep să chicotească. Nu le vine să creadă: marea îi ține la suprafață, ca pe palme.

Din grup se desprinde o fată tristă ca-ntr-un roman victorian. O jumătate de oră, neclintită, stă și se uită la apă. Stă așa până cedez și plec. Aș da oricât să știu la ce se gândea.