Din Mina Petrila la Marea Moartă

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Petrila – Colonia râsa-plânsa

Ion Barbu numește Petrila „periferia culturală europeană”. Încercarea lui de a umple, într-o noapte, blocurile cenușii ale orașului cu versuri din poezia românească n-a fost gustată nici de autorități, nici de eternul primar în funcție – Ilie Păducel, fapt pentru care cei implicați în acțiune au fost încadrați drept vandali și priviți cu încruntare de gospodine și pensionari.

Iar versurile fie au fost șterse, fie s-a vopsit peste ele. Doar într-o fostă stație de autobuz devenită acum toaletă publică am regăsit un vers din această „Antologie a poeziei românești la zid”, fiindcă acolo nu a avut nimeni curajul să pășească: „Fără ca nimeni să o vadă / Poezia a coborât în stradă”. Ileana Mălăncioiu.

Dar cine are nevoie de poezie în vremuri de restriște? Pensionarii care fac browsing într-un second hand de îmbrăcăminte numit „Visul Imaginației”? Ortacii rămași fără mină?

Când i-am văzut ieșind din subteran murdari pe fețe, cu lămpile aprinse pe piept și cu căștile în cap, mirosind a sudoare și pământ, am avut sentimente amestecate: respect, smerenie, compasiune. Oamenii aceia, călcând apăsat, cotindu-se în glumă și râzând tare, parcă se întorceau din Gulag.

Așa trebuie să fi fost în taberele de muncă forțată. Doar că oamenii aceștia nu erau în Gulag, iar ceea ce vedeam era viața lor, singura pe care o știau și de care nu voiau să se despartă.

Ei bine, nu doar că Mina Petrila a fost închisă, oamenii disponibilizați, atelierele mecanice închise, utilajele vândute la fier vechi, dar acum vor să o și dărâme cu totul, în ciuda insistențelor societății civile, care ar vrea să facă din fostele catedrale ale huilei măcar niște spații culturale alternative.

Nu pot să nu-mi amintesc de unul dintre cei mai sublicitați scriitori români, îngropat în istoria literaturii noastre mai adânc decât cărbunele din ultimul cotlon al Minei Petrila. E vorba despre Ion D. Sîrbu – un om care și-a făcut doctoratul în filozofie cu Blaga, a fost terfelit în dulcele stil comunist prin mai toate închisorile pentru uneltiri inexistente, pentru ca apoi să fie reeducat, pornind ca vagonetar în Mina Petrila.

Măcar pentru el merită mers cu capul plecat și șapca-n mână la Petrila, o lume pe care el o considera absolut unică: (…) peisajul matrice al sufletului meu este această colonie minerească polietnică și mozaicată, o lume ce nu seamănă cu nici un alt loc din țară, cu nici o așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri (…).

2. Marea Moartă – mult sub nivelul mării

În primul rând nu e o mare, ci un lac mai mărișor în care tot intră apă, dar prea nu mai iese. Se evaporă, se transformă în sare, nu știu, dar un lucru e limpede: marea nu se umple. Principalul servant e Râul Iordan, dar și mulți alți afluenți sezonieri.

M-am scăldat odată în deșertul Negev într-un râu fabulos, cristalin. Am băgat bombe clasice de pe stânci într-un loc unde apa era mai adâncă. Apoi am mers pe firul râului și, după câțiva kilometri în care părea tot mai obosit, a dispărut cu totul în pământ, înghițit de deșert. Și azi mă gândesc – oare pe unde-o fi râul acela din drumul spre Ierihon?

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

La Marea Moartă parcă ești pe o altă planetă. În spate ai deșertul. În deșert, câteva oaze de verdeață – ultimele kibutz-uri tradiționale. Dincolo de ele, dacă mijești ochii în zare prin lumina lăptoasă a amiezii, zărești Masada, fortăreața cu ziduri înalte de 400 de metri – ultimul bastion al sicarilor evrei în fața cuceririi romane din anul 73 d.Hr., rezistență încheiată cu sinuciderea colectivă a celor 940 de asediați.

Până azi, sloganul armatei israeliene a rămas: „Masada nu va mai cădea niciodată”.

Dacă te întorci spre mare, pare din ulei de floarea soarelui. Formațiuni de sedimente se ridică ici-colo, ca niște statuete. Dincolo de întinderea apei, vezi munții Iordaniei.

Caut o plajă izolată. E o singurătate și o liniște pe care merită să le savurezi înainte de a purcede la acel lucru făcut de toți cei care vin aici – o baie.

Lângă dușuri se află o placă pe care scrie: Wear a hat and drink a lot. Șapcă am. Încă nu e ora prânzului și termometrul urcă spre 35 de grade Celsius. Aerul e uscat, iar soarele arde de-a dreptul periculos. Aici te afli la 400 de metri sub nivelul mării, adică aproape la fel de adânc precum străfundurile Minei Petrila.

Apa e leșioasă, amară la gust și vag neprimitoare. Să vrei să te scufunzi un pic, nu-ți iese. Ești aruncat imediat la suprafață, ca un dop de plută. E o apă care deține controlul asupra ta – trebuie să stai locului, fix cum te vrea.

Curând, se revarsă un autobuz de turiști englezi. La început sobri, apoi încep să chicotească. Nu le vine să creadă: marea îi ține la suprafață, ca pe palme.

Din grup se desprinde o fată tristă ca-ntr-un roman victorian. O jumătate de oră, neclintită, stă și se uită la apă. Stă așa până cedez și plec. Aș da oricât să știu la ce se gândea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€