Din Măguri în Las Vegas

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Măguri – Zăpezile de altă dată

Iernile au devenit de o tristețe teribilă, de culoare gri. Zăpezile de altădată au plecat în țările calde, iar copiii care se tăvăleau în ele s-au făcut oameni serioși. Nimic mai deprimant.

Pe vremuri, când iarna venea peste lumea noastră încă din noiembrie, copiii se împărțeau în două categorii: cei muți, cărora părinții le legau fulare peste bot ca perfidul aer rece să nu le atace căile respiratorii – iscând celebrul diagnostic „roșu-n gât”, și cei sporovăitori, care aveau fularul pus direct la gât, înnodat atât de bine, că înghițeai greu.

Eu făceam parte din fericita categorie a doua.

Tehnica plimbatului cu sania începea cu împachetarea copilului aidoma sarmalei. Învelit bine în straturi, erai urcat pe săniuță într-o pătură, de obicei în carouri.

Stăteai acolo contemplând lumea care acum era și mai înspăimântătoare, văzută așa, de jos, precum și zăpada comprimată de bocancii tatălui, care arunca la fiecare pas o ștanță albă cu modelul tălpii.

De obicei, săniuța era opera de artă unui unchi ușor bețiv, muncitor în ceva fabrică. Orice făcătură din fabrică – de la măciuliile schimbătorului de Dacie, la sănii sau bricege cu mâner de os – purta un singur nume: fușerai.

Fiecare sanie construită pe furiș în timpul programului de construcție glorioasă a socialismului suferea un transfer din personalitatea unchiului respectiv.

Din această pricină, orice obiect de serie era privit cu un soi de compătimire: era semnul că n-aveai unchiul care contează.

Săniile cu adevărat pro aveau spătarul detașabil, ca a noastră, în caz că voiai să te dai pe burtă. Sania folosea și la cumpărături, la adusul baloților de paie când se tăia porcul sau la căratul sacilor de cartofi din gura pivniței în pridvor.

Diminețile de decembrie începeau cu măturarea nămeților și construcția de alei prin ogradă. Când nămeții erau mari de tot și crengile copacilor se rupeau sub greutatea zăpezii, copiii așteptau cu sufletul la gură să se dea Decretul.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Acesta venea, de obicei, pe calea undelor radio/tv, rostit solemn. Producea o veselie invers proporțională cu sobrietatea anunțului, o cantitate aproximativ egală de fericire cu semnarea armistițiului la finele războiului doi mondial.

Prin Decret, școala se întrerupea pentru două sau trei zile, cu promisiunea unor recuperări viitoare, care ne smulgeau un zâmbet ironic combinat cu un dat molatec din mână. Am prins vreo două decrete și cred că au fost cele mai fericite zile din viața mea.

Practic, prin ordin al regimului comunist, se declarau zile obligatorii de săniuș, patinaj, tăvălit la liber, construire de oameni de zăpadă și de cazemate pentru sesiuni de bulgăreală.

Între timp, în puținul lor timp liber, părinții erau ocupați să usuce deasupra sobei rânduri nesfârșite de mănuși și haine ude sau să stea la coadă la banane și portocale, ca să avem măcar de Crăciun.

*

De ani buni, m-am repliat într-un vârf de munte care, înainte de a se defecta și el în urmă cu ceva timp, mai păstra secretul bine păzit al memoriei zăpezilor de altădată. Acolo m-am desfătat cu viscoluri teribile și zăpezi mai mari ca omul.

În fiecare iarnă pândesc buletinele meteo ca un copoi și țin legătura telefonic cu oamenii mei de acolo: ninge?

Cât e stratul? Ține, e destul de frig? Cât de tare bate vântul? S-a înfundat drumul? Picură streșinile?

Dacă datele meteo corespund idealurilor mele în materie de iarnă adevărată, nu stau pe gânduri. În maximum 14 minute de la aflarea veștilor bune sunt ieșit pe ușă.

După standardele mele, așa arată libertatea supremă: plecatul în 14 minute, cu tot cu îmbrățișările de rămas bun ale celor dragi. Săracii, s-au obișnuit deja, nici nu mai clipesc.

Cel mai frumos e când, după vreo trei kilometri de urcat muntele, ploaia se preschimbă în ninsoare. Cum ajung acolo și fac un foc bun în sobă, îmi doresc un singur lucru – o mega-înzăpezire menită să mă împiedice să mă întorc degrabă în orașul care, văzut de acolo, de sus, arată mai tern și mai cenușiu ca un șobolan bolnav, înghețat pe drum.

Cam la fel cu fetița aceea din poveste despre care, copil fiind, mă gândeam că așa i-a trebuit de-a înghețat, că prea se juca ea cu chibriturile.

Într-o zi fără ceață, dintr-un anumit punct din deal, aflat la 1300 de metri, se vede o bucată din orașul meu, aflat la 50 kilometri distanță.

Odată, de Anul Nou, când ai mei dormeau, am urcat pâș-pâș pe deal și am văzut artificiile de la Primărie, dar fără sonor. Doar viscolul se auzea, neaua înghețată îmi scârțâia sub tălpi, iar ghemulețele acelea de lumină colorată privite ca printr-un ochean întors erau departe, ridicole, mici și tăcute, venind dintr-o lume absurd de străină, fără pic de zăpadă.

*

2. Las Vegas – Cum s-a ales praful de toată strălucirea sa.

Trebuie să vă avertizez din start că Văru’ Titus, poreclit Titanu, nu e un om obișnuit, așa, ca noi.

Sau noi, toți cei loviți în aripă de prea multă seriozitate, molcomie și comoditate, am pierdut capacitatea de-a face gesturi extreme, cum ar fi următoarele, nerecomandate cardiacilor:

– cățăratul și rostogolitul la vale pe un perete de gheață al unui munte pe care l-ai urcat, iarna, singur;

– datul cu motorul pe dune de nisip în deșertul californian;

– plutitul cu parapanta în tăriile cerului, fără să știi prin ce miracol se poate ajunge înapoi pe pământ; sau

– statul cu zilele în peșteri cărora le-ai uitat ieșirile.

Pe toate acestea, Văru’ Titus le-a bifat cu o grație caracteristică, vecină cu inconștiența, și tocmai de aceea a rămas în familia noastră lărgită vorba aceasta: „Prin harul nemărginit al bunului Dumnezeu, băiatul ăsta trăiește în prelungiri”.

Ei bine, când Văru’ Titus te întreabă tam-nisam, cu o sticlire diabolică de lentile, ai fost vreodată în Vegas, e bine să fii pregătit: de-aici, ori iese ceva nemaipomenit ori o aiureală de proporții.

Adevărul e că nici nu am apucat să procesez prea bine informația și să zic da ori ba, că soția vărului meu, Diana cea credincioasă, discretă și mereu zâmbitoare, se pusese deja pe făcut sendviciuri pentru drum. Ea știa că nu e loc de întors cu omul ei. Și am plecat așa, în miezul zilei, fără nici un preaviz. Cred că era miercuri.

Personalitate compulsivă și histrionică, Văru’ Titus ar putea fi un bun obiect de studiu la Catedra de Psihologie, secțiunea cazuri grele.

Probabil nevorbit de multă vreme cu un suflet românesc aterizat pe meleaguri americane, timp de vreo 5 ore mi-a făcut creierii praf, deșertând un sac întreg de amintiri suprapuse din copilărie, în care apăream și eu pe alocuri, laolaltă cu o avalanșă de bancuri vechi, în timp ce, mai mult întors spre mine decât spre șosea, conducea vijelios camioneta prin Deșertul Mojave, cu o mână pe volan.

Când am coborât seara din aerul condiționat al camionetei, lovindu-ne de un zid de căldură de peste 30 de grade, îmi tremurau genunchii și mulțumeam Cerului că, deși vizibil șifonat, eram încă viu. Însă una dintre cele mai albe și grele nopți ale vieții mele tocmai stătea să înceapă.

Văru’ Titus nu știa să facă mai nimic lent, calculat, bătrânește. La el, totul era impuls de moment, schimbare bruscă de macaz, surpriză. Nu știa să umble normal și așezat, cum fac seniorii, cu mâinile la spate. Parcă era tot timpul într-o presantă întârziere, semănând cu un sevraj.

La fel era și cu vorbitul. Șansa de a strecura, ca o săgețică de darts, câte o mică întrebare în discursul lui fluviu avea sorți mici de izbândă.

În aceste condiții, periplul nostru de-o noapte prin The Strip, labirintul de lux, lumini, mirosuri și senzații al cazinourilor legate între ele ca mărgelele pe ață, a semănat mai mult cu un triatlon decât cu o plimbare de plezir. Oricât îmi doream să înțeleg ceva din acel oraș, nu era chip.

Drept dovadă, la cântatul cocoșilor, când, mai mult mort decât viu, beam o cafea și ciuguleam dintr-o omletă cu șuncă, alături de păsările de noapte pe tocuri înalte care se pregăteau, obosite, să tragă la garaj, mi-am dat seama că Văru’ Titus a reușit cu brio să facă praf toată poleiala acestui oraș impresionant, să-l deconstruiască fără milă și să arunce în derizoriu toate promisiunile lui aurite de împlinire a celor mai nebunești fantasme.

Bine i-a făcut, și-o cerea. Aveau să treacă ani buni până să mă întorc în el ca reporter, să stau în el câteva zile bune, chitit să-l fotografiez și să-l pun în cuvinte, ca să-l pricep cu mintea mea, așa cum se cuvine.

Pe scurt, Las Vegas este depozitarul celor mai obscure pulsiuni colective, o imensă butaforie, o sofisticată mască venețiană pusă strâmb pe un chip banal, în care cumva ne reflectăm cu toții, deși nu vrem în ruptul capului să o recunoaștem.

Totul acolo e făcut să suspende timpul, să abolească bătrânețea, boala și moartea, trâmbițând din toți porii gratificarea instanee, fie că vorbim despre conturi în bancă, stomac sau sex.

Construit din temelie pe triada fatală jocuri de noroc – alcool – prostituție, azi Las Vegas se străduie din răsputeri să devină un prietenos oraș-show, în care părinții sunt bineveniți să se plimbe cu pruncii de mână, ca printr-un mega-mall fără garduri semănând cu o grădină zoologică umană, neștiind că, participând tacit la acest spectacol prespălat, ei înșiși devin exponate la care alții se chiorăsc cu mirare.

Vegas e o cușcă de circ cu drugi de aur, dar toate acestea aveam să le pricep mult după ce Văru’ Titus l-a aruncat totalmente în aer cu prosteala lui isterică și sistematică, după cum urmează:

1) a abuzat absolut toate scările rulante în toate felurile imaginabile.

2) a reușit să piardă la păcănele 5 $ abia după vreo oră, fiindcă tot câștiga în loc să piardă odată și să ne cărăm de acolo.

3) s-a cocoțat pe felurite statui și piramide de carton, de erau să ne dea oamenii de securitate afară de câteva ori.

4) a bătut intempestiv la ușile mai multor camere de la etajul 3 al unui hotel care era întors ca o mănușă spre interiorul unui cazino.

5) a negociat cu două prostituate respectabile prețul unei sesiuni de fotografie nud, arătând cu degetul înspre aparatul foto de la gâtul meu, în timp ce eu căutam din privire un pliu de covor sub care să mă vâr.

6) s-a înfipt fără jenă la o masă de ruletă, bătând pe spate niște domni cu priviri grave, care tocmai jucau niște sume uriașe.

7) a râs de toată recuzita din cazinouri până dimineața, când, devenind brusc sobru, mi-a spus: „Gata, termină-ți omleta, că ne cărăm din kitschul ăsta monstruos! Azi avem de văzut două chestii cu adevărat faine: un deșert și un munte, mari amândouă”.

Miss this guy.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€