Din / În. Trecere, petrecere.

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Avenul lui Chiș. Cum l-au trecut frații.

Încep abrupt cu o confesiune, sfârșesc cu un avertisment. Sunt condamnat să scriu aici despre tot soiul de locuri din lumea largă. Să amuz onoratul auditoriu cu o rubrică de călătorie. Să îi provoc o minimă evadare din mundan.

Mă plimb, așadar, prin lumea largă, stând lipit de un scaun, privind pe fereastră un nuc desfrunzit, trei fragmente de calcane, iar cu coada ochiului, într-o oglindă așezată strategic pe raftul de cărți, strașnicul foc de lemne care arde prin fereastra sobei din spatele meu. Lângă ea doarme un câine mic, maro.

Dacă s-ar declanșa Apocalipsa acum, m-aș lăsa răpit (sper) la cer cu un zâmbet larg pe chip. E incredibil de plăcut ceea ce fac, recunosc. Doar că, uneori, mă sperie gândul că locurile despre care scriu se vor termina, nu ele în sine, ci stocul meu de amintiri și de fotografii.

Și-atunci mica spaimă se preschimbă în coșmarul oricărui om care, măcar o dată în viață, a scris având spectrul drobului de sare al unui deadline editorial deasupra capului: o pagină complet goală, cu tot felul de iconițe – Document1, în dreapta căreia se află o propoziție de-a dreptul descurajantă: Type a question for help.

Vă asigur: la scris nu te poate ajuta nimeni, iar domnul Bill Gates e sigur ocupat cu treburi.

Marea problemă a unui așa-numit travel writer sunt, de fapt, două: prima ține de verbul to travel, iar a doua de to write. Evident, cele două sunt condiționate: n-ai ce să write dacă nu travel, iar dacă write, nu-i chip să travel.

Și mai intervine ceva: mare parte dintr-o călătorie o face trecerea, străbaterea unor spații. Când am umblat 5 săptămâni în Asia de sud-est, am adunat aritmetic într-un carnețel toate aceste ore de du-te vino și mi-a ieșit că 7,5 zile le-am petrecut, de fapt, în mișcare, în no man’s land, tranzitând locuri, nu fixându-mă în ele.

Așa că vă avertizez, ca să mai trag de timp, că uneori o să vă povestesc și ce se mai întâmpla între stații, în mers, fiindcă, nu de puține ori, acolo se petrec lucruri mai interesante decât atunci când stai locului.

Așadar, odată, într-o dimineață devreme de vară, când toți ai mei dormeau, m-am furișat afară din casă cărând în spinare un rucsac de 90 de litri, cam plin.

La gară i-am întâlnit pe frați. E vorba despre Fratele Cartografie, Sfântul Toma și Avva Sisoe. Cam o dată pe an călătoresc împreună cu ei. Nu vă pot spune unde, cum și de ce, că ar fi prea lung. Pe scurt, frații sunt o mare poveste, luați și separat, și ca întreg.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Din tren am sărit într-un autobuz, apoi într-un microbuz și apoi gata. Vreme de o săptămână am umblat enorm, sus, jos, stânga, dreapta, pe munți, în văi, rătăcind printre cețuri și urzici înalte până la piept, pierzând șirul zilelor și uitând fiecare de lumea aparent normală din care veneam.

Atâta am umblat încât, după o vreme, nu mai aveam nici ce vorbi unii cu alții, așa că doar mergeam înainte tăcând, cu ochii pironiți pe bocancii celui din față. Locul meu era, ca de obicei, la urmă, fiindcă pe mine niciodată nu mă interesează încotro ne îndreptăm.

Dar, până să ne pornim, a trebuit să așteptăm vreme de două zile să treacă o ploaie ce nu mai contenea. Blocați fiind în Cabana Buta, am mâncat nenumărate zacuști, pateuri și ciorbe, am ascultat poveștile amoroase ale cabanierului, părerile lui despre geopolitică, pensii și destin în general, am făcut și desfăcut hărți, am cugetat la sensul existenței citind psalmii Regelui David, cu sunetul ploii în fundal, și am dormit fără măsură visând că umblam.

Această cabană e, așadar, singurul loc fix despre care aș putea povesti, fiindcă toată textura unei călătorii alături de frați se țese dintr-o ființare fluidă, unde spațiile există doar pentru a fi străbătute, după cum urmează: munții urcați, cărările bătute, râurile scăldate și izvoarele băute.

Toți cei pe care i-am întâlnit vreme de două zile, respectiv cabanierul și onorabila sa soție, doi ciobani, un turist și trei salvamonți, aflând încotro vrem să mergem, au încercat să ne deturneze de la traseu spunându-ne aceeași poveste: „Pe unde veți trece voi, în locul numit Avenul lui Chiș, cu vreo două săptămâni în urmă, pe o ploaie ca asta, o viitură a înecat o turmă cu vreo 400 de oi. Imediat au venit toți urșii din zonă. Au tras leșurile oilor în jnepeniș, aranjându-le frumos, cum fac mătușile cu borcanele de murături în cămară. De două ori pe zi, se prezintă la masă. Ar fi bine să nu-i deranjați, că nu se știe”.

Ținând frații harta poate cu susul în jos și interpretând eronat indicațiile de pe GPS, am început să ne îngrijorăm de urșii flămânzi mult după ce trecuserăm fluierând drept prin mijlocul jnepenilor acelora din Avenul lui Chiș, inocenți ca pruncii care se dau pe tobogane cu capul în jos și fața în sus, ca să privească cerul, fără să le treacă prin cap că moartea îi pândește atentă de acolo, dintre oamenii aflați la coada unde se dă vată de zahăr pe băț.

*

2. Apa dintre Chau Doc și Phnom Penh

Nimic nu se întâmpla în Chau Doc, Vietnam, undeva în inima deltei fluviului Mekong. Adică se întâmpla, dar toate erau într-o cheie minoră.

E genul de loc neutru, cam nicicum când îl descoperi, bun când să pleci din el. Or, noi asta ne și doream. Căutam un vaporaș care să ne ducă pe canalele fluviului în Phnom Penh, capitala Cambodgiei.

Când zic Chau Doc, în minte mi se amestecă un fel de slideshow haotic: copile cu funde în cap și ghiozdan în spate, pe care părinții le fac sendvici pe scuter în drum spre școală, postere comuniste mobilizatoare având o grafică specifică, imaginea de sus, seara, din balconul hotelului, cu o femeie spălând rufe într-un lighean albastru, înconjurată de șlapi uzi, multicolori, doi oameni în vârstă așezați pe scăunele minuscule de lemn păzind serioși un coș cu două ouă mari, probabil de vreo gâscă grasă.

Printre imagini regăsesc barca aceea albastru-deschis cu acoperiș roz de care m-am îndrăgostit vizual pe loc, familii de pescari gătind cina direct pe bărcile legănându-se într-o mare de verdeață plutitoare sau cei doi bărbați, dimineața foarte devreme, sorbind ceai în singurul local deschis.

Am stat acolo, unii lângă alții, uniți de lichidul incolor și fierbinte, sorbind acest limbaj universal perfect inteligibil, articulat și ancestral, pe care l-am vorbit în multe alte locuri din lume, fără să rostesc nici măcar un cuvânt.

Chau Doc a devenit rapid istorie când am găsit vaporașul pe care îl căutam. Înghesuiți fratern în alți backpackers cu buget redus, dispuși să riște orice pentru o economie de doi dolari, învăluiți în fumul motorului diesel mult prea gălăgios ca să putem vorbi fără să urlăm unii la alții, ne mișcam fără astâmpăr între cală și punte, unde soarele ardea periculos.

Apa canalelor Mekongului era mâloasă și scăzută, din pricina secetei. La un moment dat, ne-am împotmolit. Nu doar noi, ci și o altă barcă transportând cărămizi și ciment. Și ca să fie totul și mai interesant, a mai apărut o barcă să ne salveze, dar s-a blocat și ea.

Atunci am înțeles cum vietnamezii, acești oameni destul de inexpresivi, timizi, de care te apropii greu, au reușit de-a lungul istoriei să țină piept americanilor și tuturor, în general.

Motoarele bărcilor s-au oprit. Pentru o vreme a fost liniște. Chițăielile copiilor de pe mal care ne tot arătau de ceva vreme fundurile bronzate s-au auzit mai limpede. Un bivol a mugit prelung de ziceai că pleznește. Câteva păsări au cârâit a jale trecând peste capetele noastre.

De nicăieri, niște bărbați au sărit în apă. Au băgat umărul sub bărci, sporovăind tare în limba aceea semănând cu sunetul făcut de o dactilografă care bate iute la o veche mașină de scris.

Unul, țin minte, era în apă până la gât, dar avea în colțul gurii o țigară pe jumătate fumată.

Au adus drugi de lemn, ne-au mutat cu arme și bagaje în altă barcă, au icnit opintindu-se în mâl, au făcut pârghii, au tras cu funii și, în cele din urmă, au urnit barca.

Ne-au mutat la loc impersonal, cum pun chelnerii scaunele pe mese la finele zilei. Nu ne-au răspuns la zâmbete, pentru că ei zâmbesc rar. Motorul bărcii a tușit, a scos un nor de fum gros și, gata, pluteam iar.

Satele pe lângă care treceam erau așa de frumoase, că aș fi dat oricât să ne înnămolim așa vreo două zile, să pot explora în tihnă delta, oamenii și plantele, să aud cum guiță porcii lor și să mă halească țânțari vietnamezi.

Dar și această mică frustrare a fructului oprit, a fascinantului imposibil de atins, face parte din frumusețea trecerii și petrecerii omului prin lumea largă.

Și am plutit așa, într-o stare de beție dulce, până am dat pe malul înalt de doi militari transpirați, toropiți de căldură, stând la o masă, sub o umbrelă de plajă. Era vama cambodgiană.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€