Din Hoia spre Negara

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Hoia – Pădurea bântuită. De mine.

Evidențele bat imaginarul. It’s a fact, zic, sec, americanii. Cum ar veni, degeaba, în suflețelul meu, încă mă simt nemuritor și rece precum Luceafărul întrupat într-un puști bălai de doișpe ani, când azi-dimineață, la ora 5 fix, m-am trezit cu o evidentă durere de spate situată, undeva difuz, între vertebrele L3 și L4.

Tot ce pot face e să conștientizez starea de fapt, să trimit rapid puștiul bălai la plimbare, adică în imaginarul personal, să mă recompun fizic din propriile cioburi și să recunosc că vârsta a treia începe să îmi dea târcoale, cerându-mi insistent o relație.

Nu este cel mai bun mod de a-ți începe ziua, dar nici nu poți nega o evidență. Potrivit spuselor marelui Creangă, „copiii cu părul bălai râd la soare”, nu gem când se apleacă după ciorapi. Dar, în tot răul e și un bine: „Chiar așa? O să pot merge și eu gratis cu troleul, ca mami și tati, vajnici pensionari?”

Și, dacă tot am început acest text într-un ton personal, ușor mieunat, cerșind onoratului cititor atenție, continui cu o confesiune: nu cred în fenomene paranormale și, deci, la pachet, nici în marțieni, ozeneuri sau stafii.

Nu cred că pădurea în care mă plimb, gonesc cu bicicleta sau alerg cu Puck e bântuită, așa cum se zvonește. Dacă întrebați de curiozitate Oracolul Google despre Pădurea Hoia-Baciu, nu prea veți da de povești banale ca asta a mea, ci doar de mistere, fenomene și bântuieli, unele chiar fotografiate și filmate.

Am dezumflat o grămadă de ochelariști plasați strategic, cu cortul, prin te miri ce unghere ale pădurii, care așteptau cu spaima lățită pe fețe să dea paranormalul peste ei.

Într-o seară de octombrie, doi prostani făcuseră, de frică, un ditamai focul în miezul pădurii: „Spuneți-ne, vă rog, cunoașteți bine pădurea asta?”

„Da, știu pădurea asta ca-n palmă, de mulți ani.”

„Și n-ați văzut, niciodată, nimic suspect?”

„Cunosc fiecare cotlon și nu, n-am văzut nimic anormal, niciodată.”

„Îhâm… mersi, o zi bună.”

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

Ce nu le-am spus lor, dar vă șoptesc vouă, aici, fiindcă ați fost așa de drăguți încât să îmi ascultați confesiunea cu durerea de șale, sunt câteva secrete, pe puncte:

1. Chiar la intrarea în pădure, peste drum de Muzeul Satului, există un fag gros sub care se află o cruce de metal fără nume. În 2007, nu se știe nici azi motivul, de crengile lui au fost găsite spânzurate două surori gemene. Sinucidere cu premeditare. Mister total, caz clasat, ce ar merita aprofundat. Andrea și Kinga aveau 25 ani și nici măcar nu erau sataniste, erau traducătoare.

2. Marțienii locuiesc în Cheile Baciului. Într-o iarnă, mi-au tăiat cel mai drag și mai fotogenic copac. Într-o vară și-au golit sacii de rafie cu gunoaie în Poiana Rotundă. Ei bântuie și acum prin pădure cu o căruță trasă de un cal slab, de culoare alb-murdar, tăind sistematic, ca lemne de foc, fagi și stejari pufoși protejați. Și nimeni nu le face nimic.

3. Privite dintr-o dronă, stânile din Hoia or fi semănând ele cu locurile în care aterizează ozeneuri, însă, privite îndeaproape, sunt pământene. Sunt cinci stâne mari și, dacă vrei să rămâi viu, e bine să le ocolești.

Una anume deține șase câini ciobănești dresați să ucidă. Reproduc literal zisele ciobanului: „O mai fost un țâgan, așe, cam de vârsta ‘mnietale, tăt cu on cânie mic. Apăi, pân-am apucat io să strâg la ei, bietu’ ce țâgan numa ce o constatat decesu’.”

Și ar mai fi câteva lucruri, pe care însă nu pot să vi le povestesc aici, din pricina spațiului: cum, sub un anume copac, patru prieteni, pensionari maghiari iubitori de drumeție, se întâlnesc în fiecare miercuri să mănânce la o masă construită chiar de ei, pe care au scris un mesaj bilingv / cum trei familii de corbi țin sfat serile într-o poiană nu departe de Valea Bomgartului / cum am găsit două tunele secrete în pădure, plus un veceu și o canapea abandonată pe care chiar poți să te odihnești / cum miroase pădurea a iarbă la anumite petreceri Goa, atât de secrete că muzica bubuie de la doi kilometri, sau / cum am pedalat odată alături de o bufniță albă, imensă, ce, zburând în paralel cu mine, m-a sfredelit cu ochii ei galbeni până în străfundurile sufletului.

Atunci, inima mi s-a înmuiat pe loc precum ceara roșie de pe sigiliul unui letopiseț moldovenesc.

*

2. Jungla – Cum am nimerit Taman în Negara.

Suleiman – așa îl chema. L-am găsit undeva, pe o terasă din Kuala Tahan, seara târziu. Din start părea țicnit. Fuma cu emfază niște ierburi și, deși stătea jos, părea că ne privește de sus.

Vorbea o engleză cu un accent malay atât de puternic, încât nu înțelegeai mai nimic. În schimb, vorbea cu convingere. Urma să ne vedem a doua zi, la negocieri.

Am plecat să ne culcăm, însă hotelul explodat în care am dormit ciuguliți de țânțari era plasat între râul Tembeling (jur că așa îl cheamă) și un soi de baltă-lac, rai al unor specii protejate de broaște. Erau niște broaște mici, având însă gurile cât șurile, și orăcăiau mugind exact ca niște bivoli.

Cum să dormi? Am vegheat mai toată noaptea, cu gândul la malarie și la febră dengue.

Suleiman ar merita o poveste doar a lui, fiindcă era un personaj, unul dintre puținii ghizi independenți care ne-ar fi putut duce, pe drumuri dosnice, ceva mai în inima junglei.

Altfel, riscam să mergem „cu clasa” pe niște cărărui frumos amenajate cu pietre pe margine, să ne chiorâm la copacii cu plăcuțe, să ne cocoțăm pe niște poduri suspendate, din liane, și să ne batem de restul turiștilor din împrejurimi, ceea ce, de altfel, am și făcut, de încălzire, în prima zi.

Zâmbeai tu strâmb la vederea lor, zâmbeau și ei, vag enervați că au dat peste tine, în loc să dea peste vreun sălbatic cu sarbacană, îmbrăcat sumar. În zonă chiar existau, dar și asta e o altă poveste.

Mă fascinează acest dublu blestem de care au parte bieții turiști cu scriptura lor sub braț, numită și Lonely Planet, care îi ajută să descopere că lumea nu mai e demult lonely, ci doar planet.

Mai întâi, îi apucă dorul să ajungă te miri unde, cu orice preț. Visează, cheltuie, citesc ghiduri de călătorie și pun întrebări pe forumuri. În sfârșit, ajung unde și-au dorit.

Numai că, în inimioara lor, acum și-ar dori să fie singuri-singurei. Când colo, dau de alți turiști, fix ca ei, tot cu ghidul vieții sub braț.

Vă propun să nu citiți ghiduri: mai bine călătoriți la inspirație, iar când dați de turiști ca voi, bucurați-vă. E mai ușor și mai uman așa.

La Acropole, să zicem, nu poate fi nimeni singur, niciodată, decât cel mult vreun habăuc de arheolog pe care l-au închis agenții de pază înăuntru, după terminarea programului. Cu adevărat singur, cel mai singur, nu poți fi decât în propriile selfie-uri cu zâmbet fals, făcute neapărat cu selfie stick.

O, dar trebuia să scriu despre Junglă, despre Taman Negara – una dintre cele mai vechi și mai mari din lume, unde și azi mulți mor rătăciți, deoarece confundă jungla cu o pădure banală.

Trebuia să scriu despre locul unde lipitorile sunt ceva de speriat, copacii – infinit de lungi, iar hățișurile, mai dese ca în „Mistrețul cu colți de argint”. Despre așa ceva se vorbește voluptos, în superlative, dând vast din mâini, umplând spațiul. În scris e mai greu.

Pe scurt, jungla e o experiență unică la nivel senzorial, cumva intimă, foarte complicat de descris, mai ales dacă ai stat în ea ca mine, adică mai puțin decât ți-ai fi dorit, fiindcă doar atât ți-ai putut permite, adică fix 33 de parai, o sumă semnificativă pentru un turist român pârlit în Malaezia, februarie 2007.

Suleiman-nebunul s-a dovedit a fi un negociator dur, în schimb drumul cu piroga pe râu a fost fabulos, cărările au fost autentice, peștera în care am dormit pe jos veghind focul cu rândul nespus de stranie, iar zgomotele junglei, mai ales noaptea, complet terifiante: sunete electrice de cicade, urlete de macaci venind de sus, țipete de păsări nemaivăzute, plus multe altele nedeslușite nici până azi, care ar merita o poveste aparte.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€