Din Giula în San Juan Bautista

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Satul Giula, puțin înainte de 3 pm.

Cum ieși din Cluj, pe drumul care duce spre Lacul Chinteni, acolo unde Nenea G, pescar-mincinos de profesie, se jura pe vremuri că sunt „crapi mari cât berbecii”, drumul se bifurcă și indicatorul promite că satul Giula e la 18 kilometri, pe un drum de piatră, proaspăt reabilitat.

E duminică după prânz și pedalez singur la deal, behăind ritmic, în încercarea de a combate afurisitul de „repaus dominical” din schița cu același nume a lui Caragiale. Nimic mai enervant decât acest demon mărunt, care te-ar vrea cu orice preț țintuit de canapea, cu pleoapele căzute și în urechi cu sunetul hipnotic al unei curse de formula unu.

Deși am ratat această șansă aruncând televizorul familiei la gunoi acum vreo doișpe ani, demonul repausului dominical e creativ: are destule metode să te facă să te simți leneș, bătrâior și deprimat, așa că i-am declarat demult război.

Pentru azi mi-am propus o buclă de vreo 50 de kilometri, cu o escală de bere la cârciumioara din Deuș, în cel mai înalt punct al acestei ture. Acolo aveam să întâlnesc un personaj fabulos, dar nu mă pot întinde cu povestea lui, fiindcă Mihnea ne-a limitat numărul de cuvinte.

E incredibil cum absolut totul se schimbă, începând cu tine însuți, la doar 15 minute după ce ai părăsit orașul. Zona industrială ți se așterne acum la picioare ca un dinozaur prăfuit și starea de apăsare e înlocuită cu o ușurătate a ființei, care redescoperă, cu mirare, lumea.

Toate simțurile ți se trezesc, adiate de un vânt călduț, de început de vară. Dai în jur de un spațiu gras, fermecător, cu coline blânde și câmpuri în diferite nuanțe de verde, aruncând înspre tine sunete de păsări, de greieri și parfumuri amestecate de pământ, soc, salcâm și iasomie. Parcă ai fi aterizat într-un tablou romantic, ușor kitsch.

Din Pădureni spre dreapta se deschide Valea Fânațelor, iar satul Giula se vede înainte, hăt departe, cuibărit între dealuri, ca un ou de bibilică ținut în palmă. Urmează un downhill lung, cu vâjâit de vânt în urechi și ochii mari unde calcă roata din față.

Așa cum mă așteptam, în afară de o stare de încremenire fatală plutind peste ogrăzi și nițică mișcare în curtea bisericii, în Giula nu se întâmplă aparent nimic, dar e un nimic de o tandrețe irezistibilă. Am întâlnit pe drum doar un bărbat laconic, care fuma vast, un moș cu păr alb contemplând o vacă și un puști mânjit cu magiun pe botic, care m-a întrebat sec: „Mere bița?” Atât.

Pe lângă Hristoși clasici din tablă sau plastic, am dat în Giula de unul remarcabil, lângă care am mâncat o Eugenie, făcând poze cu telefonul. Zidul de calcar de lângă drum, sprijinind dealul din dreapta, seamănă cu zidurile vechii cetăți a Iesusalimului. Case mute, scoase la vânzare, așteaptă năclăite de iederă, Judecata de Apoi, iar puținii locuitori sunt probabil fie prin case, fie în biserică.

Magazinul sătesc, aflat într-o casă oarecare, se cheamă SC… SRL. Se deschide doar la ora 3 („de frica popii”) și are cea mai minimalistă terasă din lume. O să mă întorc neapărat în Giula, dar așa, într-o duminică pe la 3.

2. San Juan Bautista – Numai cerul.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

La noi, repausul dominical mai e cum mai e, dar la ei… Vorba lui Costică Parigoridi din respectiva proză: „Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să cumperi un ștreang…”

Cred că ideea de a vizita San Juan Bautista într-o duminică după-amiază mi s-a tras nu doar de la Caragiale, ci și de la proza lui Steinbeck despre acei fabuloși paisanos din peninsula Monterey – combinație fatală de amerindieni cu foști misionari catolici, cum găsești peste tot pe faimosul El Camino Real, drumul care leagă orașele-misiuni catolice de pe Coasta de vest a Americii.

Singurul loc din tot orășelul minuscul, de vreo 2000 de locuitori, spre care ești atras, precum molia la flacăra lămpii, e biserica. Construcția tipică stilului colonial spaniol conține lumânări multe, icoane, liniște și pace. Pe dinafară piatră, pe dinăuntru lemn. În magazinul de obiecte bisericești, majoritatea din ceramică, moțăie o doamnă sub un tablou pe care scrie: „You break it, you bought it”. Ies până nu sparg vreo icoană.

Pendulez indecis între umbra generoasă a porticurilor cu bănci din piatră și cimitirul din grădina misiunii. E o liniște de mormânt, bate un vânticel uscat și umbrele frunzelor de palmier dansează pe caldarâm.

Orașul e mort. Arată a butaforie de film western. Casele au obloanele trase. Aștept să se rostogolească măcar un scaiete pe drum. Nimic.

Bântui aiurea. Singurul loc deschis e Mission Café. În jumătate de oră, trec pe lângă acest local de trei ori, semn că gata! Orășelul s-a terminat. În cele din urmă, mă așez locului la umbră pe o bancă și las lumea să se deruleze înaintea mea, fără să intervin în vreun fel.

Se perindă dame trecute, familii de mexicani cu copii de mână, bărbați solitari învăluiți în mister și aftershave. Ba trece chiar și un motociclist anacronic pe un Harley, tot numai piele și ținte – trage a supererou aterizat din greșeală la Băile Cojocna, printre oameni în chiloți.

În cele din urmă, ridic ochii și privesc cerul, așa cum reclamă celebrul grafitti de București. Şi da, îmi dau seama că cel mai bun lucru care i se poate întâmpla acum acestui orășel american de provincie e tocmai acest cer neînsemnat, singurul care îl poate mântui de fatalitatea „repausului dominical”. Așadar, picotesc alene, privind printre gene, cerul. Asta rămâne.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€