Din Corbu la Digha

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Corbu – la plajă între tunuri și petrol

Mai demult, nu era mai nimic, apoi a fost un pic ceva, după care nimicul și-a venit în fire și s-a întors. Vorbesc aici doar despre Corbu plajă și golf.

Cândva, locul era cam exotic și aproape pustiu. Puteai trânti un cort nu departe de mare și sta acolo toată vara. Apoi, ca un tsunami, pornind din Primărie, s-a trezit simțul civic.

Au apărut pubele selective de gunoi, salvamari cu fluiere, geamanduri, chioșculețe și un agent cu o chitanță pentru amenzi. Deja Corbu ridica pretenții de stațiune, iar aleșii locali își frecau mâinile, visând hoteluri pe țărm, bugete și infrastructură.

În câmp, nu prea departe de țărmul mării zac abandonate niște blocuri de nefamiliști, locuite acum de haite de câini și păzite de un portar cu o pușcă fioroasă.

Apoi, ca prin farmec, toți și-au revenit și s-au întors la ale lor, însă lucrurile n-au mai intrat niciodată în matca aceea zen de la început, la fel ca o jucărie pe care o desfaci și constați că n-o mai poți monta la loc.

Tot ce a rămas din avântul antreprenorial e un buncăr militar de apărare, din ciment, transformat în pizzerie cu terasă.

Cum stai pe faleză privind înspre mare, plaja și golful sunt străjuite în dreapta de rafinăria Petromidia Năvodari, iar în stânga, de o unitate militară de artilerie înconjurată cu un gard. Nu le vezi, însă le simți indirect.

Rafinăria, ca un pom de Crăciun, se poate contempla cel mai bine de pe podul ce leagă Corbu de Năvodari.

Nu de puține ori, cum stai pe spate tăvălit în nisip ca un șnițel în pesmet, cu ochii mijiți în soare, ascultând sunetul ritmic al valurilor mării și conservând pentru la iarnă o stare desăvârșită de bine, îți bubuie în urechi câte o salvă de tun de la unitatea vecină. E menită să îți aducă aminte că nu ești veșnic, ci doar trecător.

Ca valul, adică veșnic călător în căutarea unui țărm, îți permiți luxul de a pluti pe spate în apa calmă, neîngrădită de salvamari și geamanduri. Te întrebi în sinea ta, atunci când întreaga ființă îți este străfulgerată de un damf de țiței adus de vânt dinspre rafinărie: de ce n-ai putut merge și tu în Grecia, ca tot românul midălclas, că doar nu era cu mult mai scump.

Înspre Năvodari, apusurile sunt răpitoare.

Deodată îți aduci aminte că te-ai declarat, bățos, patriot, iar patriotismul are prețul lui. Ar trebui să îți tresară ficatul de mândrie știind că armata țării veghează la liniștea ta aruncând cu rachete de exercițiu în largul mării, și că aurul negru al țărișoarei tale a încăput, prin nenumărate manevre financiare necurate, pe mâinile unui partener de nădejde numit KazMunaiGas International.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Acesta extrage, doar niscaiva mai încolo de patetica ta umbreluță de soare, în jur de 4,8 milioane de tone de petrol anual.

Dacă întorci spatele mării, la capătul unui cordon ombilical de ciment tapetat cu gropi, lung de vreo 2 de kilometri și lat doar cât să încapă o mașină, tăind vaste câmpuri de floarea soarelui și porumb ajungi în localitatea Corbu.

E un fel de sat mai mare cu ulițe albe de pământ calcaros, lucind în soarele tare al unor zile de vară, din acelea cu roșii grase și fum de vinete coapte, de ți-ai dori să nu se sfârșească niciodată.

Așadar, dacă ești patriot, îți dorești o vacanță atipică la Marea noastră Neagră, însă vrei ca litoralul să nu semene cu ăla de stațiune, pe care nu-l poți suporta, cam de aici trebuie să începi, de la Corbu.

Apoi aprofundezi, cu pași mici, până îți găsești pătrățica de sub soare, nu mai mare decât cuvântul turcesc – cearceaf.

*

2. Digha – Mamaia supremă din Bengal

Autocarul în care am urcat din Calcutta era, din start, dubios. Și înghesuit. De la una dintre ferestre, pornea o vomă vastă, în crescendo, întinzându-se în diagonală pe toată partea stângă, până spre roata din spate.

La fiecare oprire, urca un individ, mereu altul, care insista să ne vândă lanțuri de aur și pistoale din plastic, cu bile. Ca să ne demonstreze că e aur curat, nu suflat, freca demonstrativ lanțurile cu lama unui cuțit. Ca să scăpăm de cumpărat aur, am luat pistoale.

Fără preaviz, la o intersecție, cu vaste fluturări din mâini, șoferul și acoliții lui ne-au dat pe toți jos. Nu vorbea nimeni altă limbă în afară de bengali, tare. Când se întâmplă chestii de acest gen într-o călătorie, cel mai bine e să rămâi calm, așteptând cu mirare să se întâmple ceva, orice.

În cele din urmă, a apărut un înger transpirat, cu hainele pătate cu ulei de motor, care ne-a înghesuit pe toți într-un autobuz jerpelit, cam jumătate decât cel dinainte.

Șoferul era vitezoman, iar asistentul lui, nebun. Cu mâna scoasă afară bătea cu putere în tablă, răcnind Digha, Digha, Digha! Misiunea lui? Să agațe noi clienți. Și apoi? Să-i înghesuie lipiți de noi. Deși acum aveam pistoale, nimeni nu părea impresionat.

Digha e cea mai tare stațiune din vestul Bengalului. Se întinde pe vreo 7 kilometri. Am încercat, însă nu i-am dat de capăt. Plaja e lată, mai ales la reflux, nisipul e fin și intrarea în apă blândă, ceea ce e foarte bine, fiindcă, în general, indienii sunt niște mari înotători de pământ ferm sub tălpi.

Bărbații sunt mai copilăroși și mai înclinați spre derapaje și hihăieli, femeile, în schimb, iau mersul la mare foarte în serios. Nu ar intra în apă fără sari nici moarte. Și chiar atunci, maximum până la brâu. Stropitul pe păr? Interzis.

Am fost curioși cum se distrează indienii în concediu la mare. Cred că Digha a fost alegerea perfectă. Atmosfera mi-a amintit de Constanța anilor ’70, când mă duceau părinții la mare.

Mi-am adus aminte cum bifam, fără rest, destrăbălările tipice de concediu: porumb fiert, vată de zahăr, sucuri absolut dubioase, mere glazurate, înghețată cu arome și culori incerte, plus suveniruri de pe litoral gen mingi de plajă, șepcuțe, cutii pentru secrete placate cu scoici și nisip etc.

Teren de vânzare, într-un cartier „select” cu vilișoare pentru upper class. Noi am stat cu sărmanii.

Am fost fericit să descopăr aceeași fervoare consumistă și la indieni. Erau de-a dreptul răpiți de mărunțișuri și jucărioare. Părea că mereu ciugulesc ceva, ca păsărelele.

De-a lungul falezei erau înșiruite toate ispitele culinare posibile, iar frații indieni cădeau pe capete în păcat, fără prea multă împotrivire.

Învăluiți în fum de pește prăjit stăteau stoici la coadă având niște figuri plouate, de martiri. La fel arăta și tata așteptând la mici, pe vremuri.

Odată cu starea de fericire din aer, trăgeai adânc în piept arome de Chow mein, Chana masala sau Aloo Gobi, beai suc proaspăt de trestie de zahăr cu lime din pahare cristaline, clătite toate în aceeași găleată cu apă incertă, și te puneai pe gustat tot soiul de bunătăți deep fried, caracterizate de orice manual de nutriție cu atribute gen „nesănătos”, „interzis” sau chiar „ucigaș”.

Tot periplul printre tarabe nesfârșite cu suveniruri și jucării de pluș spunea mult despre destinatarii lor: oameni sinceri, trăindu-și viețile cu o simplitate demnă, familii plimbându-se agale, toți îmbrăcați frumos, ca „de concediu”, copilași fericiți că mama le-a cumpărat un balon colorat, bărbați ferchezuiți ținându-se cu tandrețe de mână, fără să fie gay.

Detectam cu mirare o tandrețe amestecată cu naivitate și un soi de decență în gestică și limbaj dintr-o lume străină, pe care noi am manelizat-o demult.

Același lucru straniu l-am regăsit și la plajă. Indienilor le place marea, dar nu și soarele. Sunt sătui de el, așa că îl țin la distanță, cu șaluri, umbrele sau pălării colorate.

Privitori ca la teatru, mulți își petreceau ziua stând sub vaste copertine albe, pe scaune de plastic, cu ochii țintă la mare și atenți la ce se mai petrecea pe plajă: curajoși înotând, bărbați-copii îngropând în nisip un prieten, tineri romantici zâmbind la selfiuri cu Golful Bengal în fundal sau familii numeroase pozând sobre lângă căluți împopoțonați.

Peste toate, presărată ca zahărul pudră pe foaia de cremeș, amintirea unui concediu perfect.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€